E vremea demagogilor

E vremea demagogilor

Ce și cine sunt demagogii? După DEX sunt „persoane care caută să-și creeze popularitate prin mijloace nedemne (promisiuni mincinoase, denaturarea faptelor, lingușire, discursuri bombastice) cu scopul de a-și realiza ambițiile personale“. Despre demagogie și demagogi s-au scris mii de cărți, s-au făcut sute de filme celebre, se învață la școală, la psihologie, pedagogie și filosofie, dar degeaba. Fenomenul a devenit obișnuință. Fără demagogie nu se mai pot câștiga alegeri, iar demagogii s-au așezat demult în fruntea poporenilor. La noi mai mult decât oriunde.

Demagogia este arma politicienilor și a partidelor populiste aflate momentan în pană de idei reformatoare și programe politice responsabile pentru dezvoltarea României, idei și programe care să adune aderenți în cunoștință de cauză. În lipsa suportului programatic, vin cu două tipuri de abordări: pe de o parte, gogoși electorale despre câte vor face ei și vor drege, nepuse niciodată în aplicare, minciuni despre calitățile nemaiauzite ale propunătorilor și ale mediilor aferente, iar pe de altă parte, înfricoșarea populației votante în eventualitatea că nu vor fi ei aleși, ci concurenții lor de la alte partide. Noii veniți n-au față de conducători, sunt toți nepricepuți / incompetenți, dușmani ai „românilor“, toți o apă și un pământ. Vai de mama lor, a noastră și a țărișoarei! 

A se mai observa că demagogia a ținut în viață PCR și pe conducătorii acestuia peste 45 ani, iar revoluția nu a făcut decât să consfințească acest mod ticălos de a face politică: societatea s-a eliberat de tiranie și dictatură, dar nu s-a putut dezbăra de cultul personalității. Vă mai amintiți? „Iliescu apare/ Soarele răsare“ și mai aera una care rima cu Ștefan cel Mare? Mai țineți minte ditirambii lingușitorilor la adresa lui Liviu Dragnea, „voievodul de Teleorman“ și cel mai bun prim-ministru, Viorica-Vasilica Dăncilă, „mama României“?

Acum când stânga a pierdut guvernarea, demagogia a înflorit ca niciodată, iar minciunile, manipularea au început să curgă pârâu: România va dispărea din cauza coronavirusului, actuala guvernare nu poate mări pensiile și alocațiile pentru copii, deși guvernul anterior a lăsat bani, și pentru a-i păcăli pe cetățeni se ascund în spatele alegerilor anticipate, PSD declară că e de acord cu alegerile anticipate, dar se face luntre și punte pentru a le bloca, ministrul Sănătății vrea să privatizeze sistemul național de sănătate…

Scopul acestor manipulări e cusut cu ață albă: social-democrații vor din nou la guvernare, de aceea speră să-i poată învinge pe liberali la viitoarele alegeri, anticipate ori nu, desființându-i ca forță politică și leadership și beștelindu-le ideea, programele politice. Președintele îi mână pe liberali spre anticipate, dar poporul nu vrea. Calcă în picioare constituția și voința majorității parlamentare… Vrea nu numai „guvernul meu“, ci și „Parlamentul meu“. Așa că nu ar strica o nouă suspendare.

Nici cei de dreapta, recte liberalii și Iohannis, nu stau degeaba: guvernul Orban, de interimar, își face treaba foarte bine, are soluții pentru evitarea colapsului apropo de gripa chinezească, dar e nevoie urgentă de alegeri anticipate pentru a scăpa de blocada pesedistă și a-și putea pune în aplicare reformele. Care reforme? Nu se știe foarte bine.

Deocamdată, CCR a spus „Stop joc!“, interesată să scoată PSD din încurcătură și să-i asigure vânt din pupa pentru viitoarele alegeri. Necazul e că impresia generală de curte partizană se vede din cosmos de o mulțime de ani iar de astă dată s-a amestecat în jocul politic. Cum așa? Fiindcă majoritatea politică nu se poate proba cu detectorul de minciuni, ci prin votul parlamentarilor.

Ceea ce înseamnă că, în loc să se rezolve criza politică, ea va continua probabil până le alegerile la termen. Așa cum a fost pofta partidelor susținătoare a guvernelor conduse de Liviu Dragnea. E tot mai clar că sub spectrul său stânga românească va marșa mult și bine, iar dezvoltarea, modernizarea României vor mai avea de așteptat. Eventual până la Sf. Așteaptă.

Petru Tomegea

Politica la mișto

Politica la mișto

După audierile miniștrilor propuși pentru viitorul guvern, aceiași cu ai actualului guvern interimar, impresia menționată în titlu nu poate fi nicidecum evitată. Au fost trei zile de rușine pentru politica românească: numeroși politicieni aleși de milioane de cetățeni și plătiți foarte generos din ban public au uitat ce scop are activitatea lor în Parlamentul României și au făcut ceea ce știu ei mai bine: s-au dat în stambă, și-au dat arama pe față… „Ăștia sunteți“, zice un intervievat amărât. Acum cred că toată lumea, cu excepția celor 10-11 procente, înțelege de ce principala instituție a democrației stă atât de prost în sondaje.

Este pentru prima dată când nu am văzut nici măcar un comentariu pozitiv al audierilor din comisiile de specialitate ale Parlamentului, din contră, titlurile evocau circul politic, „circoteca“, bătaia dejoc la adresa contribuabililor care-și plătesc cinstit impozitele pentru ca măcar ceva să se schimbe în bine în țara aceasta, miștoul la adresa candidaților și a susținătorilor acestora, bădărănie, mitocănie, mahala, șmechereală, golănie, procese de intenție, tratament inchizitoriu sau școlăresc cu întrebări încuietoare. O rușine națională care provoacă dezgust.

Iată câteva mostre apropo de stilul de „conlucrare“ parlamentară în vederea unei bune guvernări: „fiecare se comportă după cum vine de la mă-sa! … în Norvegia, nu știu unde băteai clopotele“. ”Eşti un individ obraznic, clopotarule!” a urlat dl Bacalbașa. „Teodorovici joacă tragedia liliacului care nu e nici mamifer[,] nici pasăre. Sunteţi socialist sau liberal? După ce vă veţi clarifica ideologic, să vă hotărâţi şi dacă puneţi întrebari sau daţi sfaturi” (Pavel Popescu). Un senator PSD a intervenit în apărarea lui Teodorovici: „Liliacul poate să fie şi floare..” „Dle Roman, aveti o problemă? Duceți-vă și controlați-vă!” (Carmen Dan). „Mă faceți dezechilibrat?“ „Dacă așa arată bărbații…“ „Vă rog[,] un pahar de apă pentru domnul lider sau un Distonocalm sau ceva mai tare, că nu cred că e bun Distonocalmul“ (Adrian Solomon). „Vă rog să nu mai manipulaţi şi alertaţi populaţia că se întâmplă lucruri ascunse la Ministerul Muncii! Intoxicaţi oamenii cu ştiri care creează panică”, i-a spus Violeta Alexandru Olguţei Vasilescu.

Această lungă, prea lungă, înșiruire demonstrează cât de jos a ajuns parlamentarismul românesc și calitatea, suportul intelectual și moral ale aleșilor. E clar că ne facem iluzii: așteptările noastre legate de reforme și modernizarea României, de apropierea de democrațiile occidentale nu pot avea nici un fundament cert în afară de vorbe de clacă. Acesta să fie motivul pentru care se doresc alegeri anticipate? Ce șanse sunt să se schimbe ceva prin alegeri libere? Slabe speranțe.

Se cuvin câteva explicații: toți au considerat că audierile parlamentare nu aveau nici un rost de moment ce guvernul Orban II trebuia să cadă. Ele, însă, sunt o formă și o procedură prevăzute de constituție. Majoritatea partidelor, inclusiv PSD, au acceptat totuși, cel puțin verbal, alegerile anticipate și nu am înțeles ce le-a oprit  să trântească guvernul o dată, de două ori, de câte ori era nevoie ca să fie procedura îndeplinită și să poată fi convocate alegerile. Și nici nu pot înțelege de ce era nevoie de spectacolul absurd din comisii de moment ce aproape toți sunt de acord, fie și declarativ, cu demisia parlamentului și convocarea alegerilor anticipate. Ceea ce înseamnă că toți au dorit circul ca un preambul la viitoarea campanie electorală, care, iată, a debutat mai mizerabil ca oricând după revoluție. Speră bătăușii că astfel vor obține mai multe voturi? Ei, bine, de data asta nu cred că le va merge.

Fiindcă după marile proteste consecutive OUG 13 și după plecarea masivă din țară a celor 4-5 milioane de cetățeni apți de muncă, bătălia politică a căpătat un aspect legat de moralitate și cinste, nu de scandal, minciună și manipulare. Demonstrațiile pentru suta de lei în plus la salariu sau pensie au dispărut, acum vrem justiție, stat de drept și corectitudine. Acum avem nevoie de oameni integri și cu carte pe bune.

E simplu: unii vor înțelege și vor merge înainte, alții nu vor înțelege și vor fi obligați de vot să înțeleagă. Nehotărâții nu vor avea niciun cuvânt de spus.

Petru Tomegea

 

  

 

Victor Ponta, alias Nicolae Titulescu

Victor Ponta, alias Nicolae Titulescu

Voi încerca în cele ce urmează o paralelă între cei doi politicieni, în condițiile în care unul a trăit într-un regat, România, bine văzut în Europa, stând la aceeași masă cu marii bărbați de stat ai lumii, regat cu o monedă, leul de argint, la fel de puternică precum francul, inclusiv acela elvețian, marca germană și lira englezească… Nici măcar nu era nevoie să faci schimb valutar ca să te întreții oriunde în Occident, de la cochetele buticuri franțuzești la locandele italiene. Celălalt activează și el cum poate într-o republică făcută la comandă brucan-iliescă în care democrația este încă un deziderat.

În timp ce Nicolae Titulescu și-a desăvârșit studiile într-o universitate celebră la Paris, studii încheiate cu o strălucită lucrare de doctorat „Essai sur une théorie des droits éventuels“, devenind profesor titular al Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Victor Ponta a terminat o facultate de drept a Universității bucureștene, lăudându-se cu un masterat la universitatea din Catania, unde de fapt urmase un simplu curs, și cu o teză de doctorat sub conducerea șefului său, Adrian Năstase, cu titlul „Curtea Penală Internațională“, în care s-au găsit mai bine de 85 pagini copiate, redactate fără semnele citării… Ceea ce, oricum ai da-o, tot furt se cheamă.

Titulescu a intrat apoi în partidul lui Take Ionescu și, cinci ani mai târziu, în guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu. Devine celebru susținând ideea Unirii Transilvaniei cu România, iar în evenimentele tulburi de după decesul regelui Ferdinand, Brătienii, neîncrezători în Carol al II-lea, se gândesc să schimbe regimul  monarhic în republică, cu Nicolae Titulescu drept președinte. 

A fost un factor de echilibru și sub guvernele gestionate de Carol al II-lea, dar a păcătuit printr-o simpatie și o apropiere prea mari față de liderii URSS, deși tezaurul, averea poporului român, se afla zălogit în beciurile Kremlinului. Mai sunt și alte motive ale reținerilor mele față de ilustrul ministru și diplomat.

În schimb, Victor Ponta îl urmează ascultător pe mentorul său, Adrian Năstase, devenind lider important în partidul acestuia, PSD, și chiar secretar de stat în guvern. Având poziție de vază în partid, la tineret, ajunge ministru pentru relația cu parlamentul în guvernul Boc, iar după căderea guvernului Mihai-Răzvan Ungureanu (supranumit „Fiți ungurenii mei!“) este nominalizat prim-ministru, din calitatea de copreședinte al Uniunii Social-Liberale alături de Crin Antonescu.

Ascensiunea sa a fost posibilă atât timp cât s-a bazat pe doi piloni: Adrian Năstase și Crin Antonescu, iar dispariția sa din fruntea țării coincide cu absența celor doi. Când a luat-o de unul singur, s-a pierdut în egolatrie, rămânând și fără președinția partidului, și fără prim-ministeriat.

Imaginea sa primește două lovituri foarte grele: mitingul electoral faraonic de ziua sa pe stadionul „23 August“, începutul sfârșitului, atunci când electorii și-au dat seama cu cine au de-a face, și omorul de la Colectiv, care i-a pus capac primei secvențe politice a personajului. În situația lui, un om politic conștient de menirea sa ar fi făcut „mea culpa“, un pas lateral și și-ar fi căutat altă ocupație.

Nu și Victor Ponta: a înființat cu câțiva ortaci un partid fantomatic de tip pâlnie, PRO România, numele sugerând că inima-i sângerează de dragoste înfocată de patrie, iar apoi a început să atragă contra unor promisiuni grase veleitari dispuși să trădeze PSD. Ideea ascunsă era ca încet-încet social-democrația să se scurgă toată în făcătura partizană proprie, iar el să fie din nou ce-a fost și chiar mai mult decât atâta. Stofă de politician dâmbovițean get-beget.

Ce face cu noua poziție? Jocuri politice de sumă nulă: se aliază cu opoziția pentru a alunga guvernul Dăncilă, iar apoi intră într-o majoritate de conjunctură și susține învestirea guvernului Orban. După nici 3 (trei) luni se răzgândește, schimbă aliații și participă la demiterea guvernului Orban. A vrut să vadă lumea cât de puternic este el, Victor Ponta. Dar, cu toate eforturile ultime, ușa în PSD îi rămâne închisă. De aceea acum își caută alți faliți, mofluzi, maziliți, traseiști și ce-a mai fi.

Petru Tomegea

Cu un ochi la sondaje și cu altul la buzunar

Cu un ochi la sondaje și cu altul la buzunar

Este imaginea de ansamblu a momentului politic: partidele parlamentare nu mai construiesc aproape nimic, nici pentru viitorul lor ideologic-doctrinar, nici pentru dezvoltarea zonelor și a domeniilor rămase în urmă, zone defavorizate de majoritatea celor ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, zone precum Moldova în „frunte“ cu județele Vaslui, Botoșani, Neamț, Suceava…, sau Muntenia cu Teleorman, Mehedinți…, iar între domeniile uitate, educația, sănătatea, căile de comunicații rutiere și feroviare… Se mai face câte ceva în virtutea inerției sau a unor programe și proiecte aflate în lucru de mai mult timp.

Nu că în alte perioade s-ar fi strofocat cine știe ce, fie și privind numai la accesarea fondurilor europene, unele destinate coeziunii, adică apropierii de zonele dezvoltate ale Occidentului, ceea ce ar fi trebuit să ducă la o mobilizare fără precedent a decidenților. În afară de vorbe, nu s-a întâmplat deoarece atenția lor nu a fost și nu este spre dezvoltare economică, ci spre a ține sub supraveghere și control sondajele de opinie, buzunarul propriu și adversarul politic spre a-l desființa, a-l destructura, a-i abate atenția. În loc de politică, avem parte de politicianism cât cuprinde, de bătaie de joc, limbaj de cartier prost famat și fente mai ceva ca la alba-neagra.

Pe de altă parte, toată această tevatură cu alegerile anticipate și acelea în două tururi de scrutin este despre cum pot fi prostiți alegătorii și despre buzunarul propriu: în caz de anticipate, (nomina odiosa!) parlamentarii, conform legii actuale, nu mai beneficiază de pensii speciale, așadar partidele vor avea un volum de cotizații mai mic și vin trei rânduri de alegeri, locale, județene și naționale. Când este vorba de alegeri locale în două tururi, buzunarul gol se mută de la vârful politicii mai jos: foarte mulți aleși locali își vor pierde mandatele, odată cu pensiile speciale prevăzute de lege, în schimb, majoritățile locale vor fi mai stabile, iar reprezentativitatea și legitimitatea, mai acceptabile.

Firește, actualele mișcări și decizii politice devoalează strategiile ascunse ale competitorilor: unii vor să-și păstreze avantajele create în câteva zeci de ani, în timp ce noii veniți, noii intrați în sistem, strigă sus și tare, vor să schimbe regulile pentru a avea și ei parte de niscai foloase, evident, nu doar politice. Peste toate, actuala instabilitate politică e și din pricina imposibilității de a mai fi pe liste la parlamentare, dacă partidul scade în preferințele electoratului.

Veșnicii perdanți vor fi, oricum, cetățenii, uitați de toate calculele politice și, mai ales, politicianiste. Un avantaj ar fi totuși pentru noi, alegerile anticipate ar putea să grăbească plecarea multor compromiși în războiul inept cu cetățenii cinstiți, cu justiția și cu justițiarii, a atâtora ahtiați după avere nemuncită și mărire peste noapte.

În consecință, spațiul public s-a umplut de minciuni și manipulări, unele frizând absurdul și ridicolul: PSD s-a trezit că vrea alegeri anticipate, chiar dacă nu are ceva de câștigat, dar susținerea aceasta ar trebui să fie doar de formă, ca să nu piardă voturi; PNL susține alegerile în două tururi de scrutin, deși acestea nu sunt deloc profitabile pentru partid, nici pentru aleșii lor locali, primari și președinți de consilii județene; PSD cică n-a lăsat țara în criză de bani, din contra, actualii guvernanți sunt nepricepuți, numai că România se îndreaptă cu pași repezi spre sancțiuni din cauza depășirii deficitului bugetar pe anul trecut. (Cine era la guvernare anul trecut? Nu cumva PSD?) USR-Plus devine arogantă, se consideră pe cai mari, se comportă ca veșnic câștigătoare, numai că ultimele alegeri și evenimente interne demonstrează altceva…

Nimeni nu se hazardează să spună ce va fi până la vară sau până la toamnă, iar lipsa predictibilității ne va provoca daune ca țară, membră a UE: nu se poate încă ghici dacă vom avea ori nu alegeri anticipate, de moment ce, în majoritate, politicienii una spun și alta fac. Mai greu pentru guvernanți: lipsiți de pârghiile unui guvern legitim, abia dacă vor fi în stare să gestioneze situații și evenimente curente, numai că așteptările populației cresc de la o zi la alta.

Petru Tomegea

Iarăși perfidul Albion!

Iarăși perfidul Albion!

Pândesc presa, mass-media, în general, ca să-l văd pe primul politician ori jurnalist, sper să nu fiu eu, care va pomeni epitetul-etichetă perfid la adresa Angliei, extins de mai multe secole asupra întregului U(nited) K(ingdom), Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Ce înseamnă perfid? DEX zice că e unul „care, sub o înfățișare binevoitoare sau indiferentă, ascunde răutate, viclenie, necinste; care vatămă pe cel care îi acordă încredere, care este vătămător, periculos, fără să pară astfel.“ Nici nu se putea să nu fie vorba de un cuvânt francez, perfide, atâta doar că engleza l-a folosit cu mult înaintea influenței franceze, termenul fiind înregistrat adesea în latina scolastică studiată în insulă încă de pe vremea romanilor.

Acum însă e vorba de lacrimi… Nu mi-a fost dat să văd peste 700 de aleși și reprezentanți de seamă ai popoarelor europene, care mai de care cu istorii și culturi renumite, plângând pe bune, unii în hohote, la despărțirea de colegii englezi, intrați într-o zodie nefastă a unor politicieni populiști. Valul de lacrimi s-a produs odată cu imnul UE izbucnit din inimile tuturora fără nici un fel de regie, moment în care eurodeputații s-au ținut de mâini și s-au îmbrățișat. Mărturisesc sincer că nu i-am crezut în stare de așa ceva. Așadar nu dragostea europenilor a fost motivul divorțului, ci calculul politicianist care cu siguranță se va răzbuna. Vom vedea în câțiva ani cum.

În lumea aceasta globalizată, Europa și Anglia nu pot trăi separat…, iar noi, românii, avem un feeling special pentru englezi și nu e vorba numai de Beatles ori Shakespeare, nici de whisky scoțian. Am înțeles lucrul acesta atunci când le-am vizitat vechile cetăți de pământ și lemn: nu poți rămâne indiferent când descoperi că multe motive populare englezești coincid cu cele românești, când vezi că uneltele lor tradiționale sunt aceleași cu ale noastre, când te vezi salutat cu căldură și zâmbet de localnici. Cum era odată la noi. Așa ceva nu se poate uita. Dar ce ziceți de campionatele lor naționale de trântă? Când eram mici le făceam și noi pe toloacă, dar sportul românesc nu ține cont deloc de tradiții ca trânta ciobănească, oina… În schimb, le admirăm la englezi.

Cum ne-a întrolocat destinul? Istoria lor consemnează prezența unui trib dacic în Britania, în comitatul Cheshire din regiunea de Nord-Vest a Angliei încă din secolul al IV-lea înainte de Hristos, reîmprospătat 6-7 secole mai târziu de Cohors I Aelia Dacorum, iar recentele descoperiri arheologice scot la iveală numeroase artefacte dacice precum foarfece, seceri, sape, nicovale… Așa că explicațiile legăturilor străvechi și firești ale englezilor cu românii nici nu mai trebuie căutate în altă parte. Nu degeaba prințul Charles e atât de legat de neamul nostru. Știe el ce știe.

Nu sunt așa de sigur, dar mi se pare că sintagma „perfidul Albion“ e creația  nu a Hexagonului, ci a Vaticanului, supărat la culme că Anglia a ieșit de sub jurisdicția sa, iar catolicismul insularilor a căpătat de atunci nu doar nuanță, ci și formă, și conținut anglicane. Apoi sintagma s-a folosit cu mânie și amenințare de către dușmani, mai ales francezi, cei ce au avut cel mai mult de suferit, inclusiv Napoleon, exilat de perfizi în insula Sf. Elena. Ca să nu mai aduc aminte și de alte situații, multe belicoase, tratate cu perfidie de către Albion, unul din numele antice ale insulei britanice.

Acum însă nu poate fi vorba numai de perfidie, fiindcă nu e nimic pe ascuns, în afara unui avantaj pe care îl văd numai membrii grupului „pro Brexit now“ (acum), ci de calcul economic și social de tip românesc: guvernul Boris Johnson vinde pielea ursului din pădure, deși britanicii l-au căsăpit pe Moș Martin, regele neîncoronat al codrilor, de aproape un mileniu, ori dă vrabia din mână pe cioara de pe gard. În orice caz, niciun britanic nu va primi „pălăria de bani“ promiși din cota datorată de UK Uniunii Europene, ci, din contra, va plăti din propriul buzunar aventura fostului PM David Cameron și a guralivului Nigel Farage.

Cât despre tinerii europeni, ei, bine, aceștia vor rămâne cu un pas mai departe de Oxford, Cambridge și alte trei universități din UK din primele 20 ale lumii, între care UE nu va mai fi reprezentată. Din păcate.

Petru Tomegea

 

Clarificări necesare pe scena politică

Clarificări necesare pe scena politică

Ultimele evenimente politice demonstrează incapacitatea partidelor românești și a politicienilor de a gestiona spre binele cetățenilor evoluția prezentă și viitoare a României. Ultima criză de leadership a determinat o nouă vânzoleală parlamentară de tip dâmbovițean, cu durități și bolmojeli verbale imposibile într-o societate civilizată, cu injurii, strigăte și chiar urlete, iar degajarea unei formule guvernamentale reprezentative este amânată până după alegeri locale și generale, probabil din toamnă.

Cum s-a ajuns aici? Stânga alcătuită din PSD și sateliții săi a făcut greșeli de nepermis la guvernare. La voința liderului său suprem, Liviu Dragnea, PSD și-a demolat succesiv două guverne, Grindeanu și Tudose, iar al treilea își paradise atât de tare imaginea, încât demiterea a venit aproape de la sine. Pe acest fond de nesiguranță  și inconsistență politică, a fost votat guvernul liberal al lui Ludovic Orban de către o majoritate de conjunctură, majoritate care s-a răzlețit în doar trei luni. Cauza? Apropierea alegerilor și teama că alții le vor lua-o înainte și se vor pune pe liste la alegeri.

Însă nu avem temei să ne văicărim. Căderi de guverne la sau înainte de termen au loc în toate statele democratice, uneori mai repede, alteori mai târziu, la fel cum alegeri anticipate pot fi cerute de electorat, de instituțiile democrației, ori de politicienii înșiși pretutindeni. Unele țări au avut parte și de câte două anticipate pe an. Însă nu parcursul moțiunii de cenzură și formele constituționale înspăimântă, ci calitatea liderilor, lipsa voinței politice reformatoare și a hotărârii de a progresa pe calea democratică, imposibilitatea de a lucra împreună spre binele comunității. 

Cu siguranță este vorba de precaritatea deprinderilor de management și a cunoștințelor despre buna guvernare. Cu siguranță interesele politice sunt mai puternice decât aptitudinile de bună guvernare. Ne lipsesc absolvenți ai facultății de Philosophy, Politics and Economics de la University of Oxford ori ai altor universități serioase, iar SNSPA a noastră se învârte în jurul cozii celebrei vulpi la care, zice rectorul Remus Pricopie, ar fi supt Romulus și Remus, fondatorii Romei antice cu care ne lăudăm. Culmea culmilor nu este confundarea lupoaicei cu vulpea de către cineva numit Remus, ci rămânerea în funcția de rector, ca să înțelegem de ce politica românească nu poate depăși genunchiul broaștei. Nici azi, nici săptă-luna viitoare, nici la anul și la mulți ani. Fără multă carte nu ajungi departe.

Există totuși un câștig pentru noi toți: bătălia între dreapta și stânga va duce la o clarificare pe eșichierul politic național, fiindcă, până la urmă, această confruntare va avea un câștigător și un perdant. Nu-mi fac deloc iluzii că astfel de războaie politice duc pe malurile Dâmboviței la clarificări doctrinare, programatice, măcar acum la 13 ani de când suntem membri ai clubului select, Uniunea Europeană. Nu-mi închipui nici că actualii politicieni mor de dorința de a fi votați în cunoștință de cauză de electori, că atunci nu se vor mai cheltui atâtea milioane de euro pe manipulare, milioane aruncate aiurea pe Apa Sâmbetei. 

Înțeleg bine semnalele date de liderul PSD, Marcel Ciolacu. E clar că pentru amânarea alegerilor anticipate se va răscoli întreg sistemul instituțional și legislativ, se vor încălca termene și restricții constituționale, numai și numai să fie alegerile locale într-un singur tur și alegerile parlamentare, la termen. Se speră că în următoarele luni electoratul va uita de Dragnea și Dăncilă, iar social-democrația va fi  ce-a fost și mai mult decât atâta. Când te uiți cu atenția cuvenită la bazinul lor electoral, realizezi că speranțele le sunt deșarte: le-au rămas bătrânii pensionari și asistații sociali.

Ceea ce intrigă, însă, este altceva: după ce PSD și strămoșii săi feseniști se bat cu pumnul în piept de 30 de ani cum nu-i lasă pe ei să doarmă dragostea de „români“, acum n-au nici-un chef să se întoarcă la popor spre a-i afla dorințele, ceea ce este în fond baza oricărui sistem de guvernare democratică. Mi-e foarte clar că orice amânare a alegerilor se va lăsa cu costuri politice mult mai importante decât câștigurile.

Petru Tomegea

Spiritul de gașcă al partidelor

Spiritul de gașcă al partidelor

Ce este gașca? După DEX este un „grup restrâns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății.“ Așadar este o cârdășie, tovărășie, șleahtă, clică sau clan, o adunătură de indivizi puși pe rele, o bandă de prieteni zvăpăiați, răzvrătiți, de obicei șmecheri, chiar infracționali și interlopi, care împreună pun la cale fapte nedemne „cu scopul de a-și satisface ambițiile și interesele personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății.“

Fenomene de acest tip au loc de obicei în țări și societăți cu regimuri autoritare și democrație instabilă, în care organele statului au dificultăți în impunerea legilor și a regulilor de bună conviețuire, pe de o parte, iar, pe de alta, e vorba de inși aflați în posturi de mare răspundere care se coalizează pentru a-și impune voința împotriva legii. Vor cu orice preț să-și păstreze pozițiile, nu întotdeauna cinstit obținute, și să-și creeze noi privilegii, eventual avantaje legate de avere și putere politică. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că sunt deficitari la capitolele demnitate, cinste, onoare, educație.

Nu de altceva este vorba în politica românească, unde partidele și formațiunile politice nu se preocupă de binele comun, ci mai cu seamă de interese proprii. În vreme ce cu toții ne dorim întărirea democrației și a statului de drept, a reprezentativității și a responsabilității parlamentare, guvernamentale, iată că s-au găsit apărători ai propriilor afaceri și interese care refuză alegerea primarilor în două tururi de scrutin, temându-se că astfel vor pierde posturi în administrația locală, posturi obținute prin votul unui număr nesemnificativ de alegători. Primari lipsiți astfel de legitimitate și reprezentativitate.

Aceeași situație apare și la acceptarea alegerilor anticipate: actualii aleși se feresc de ele fiindcă, din pricina rezultatelor proaste la guvernare și a corupției generalizate, stau prost în sondaje și nu mai au șansa realegerii, iar scurtarea mandatului cu un număr de luni determină imposibilitatea accesării pensiilor speciale. Nici vorbă să conteze „românii“.

Nu sunt singurele aspecte criticabile: în acești 30 de ani de bătălie pentru instaurarea democrației, au fost destul de numeroase cazurile când aleșii au făcut scut comun împotriva aplicării legii: s-au folosit de imunitate parlamentară pentru a nu lăsa Justiția să-i ancheteze pe marii mahări. Motivul? Ar fi vorba, cică, de abuzuri ale procurorilor care au ceva cu adversarii politici.

Cu toate acestea, ieșind de sub umbrela imunității parlamentare, imunitate pe care Constituția o consfințește numai pentru declarații politice și votul în Parlament, au primit totuși condamnări penale, vinovăția fiindu-le probată cu dovezi irefutabile. Ca drept urmare, cariere politice răsunătoare, precum ale lui Adrian Năstase, Liviu Dragnea, Adrian Severin, Radu Mazăre, Sorin Dumitriu, Dan Voiculescu, Codruț Sereș, Relu Fenechiu… s-au prăbușit în neant și oprobriu.

Văzând iureșul justiției și temându-se de pușcărie, politicienii vizați și găștile lor au început contraofensiva împotriva justițiarilor, încercând și reușind să modifice numeroase legi pentru a scăpa de prevederile lor, de pedeapsă așadar. Concomitent,  s-a dat vina pe statul paralel, pe oculta mondială, pe capitalul străin care tânjește după țărișoara noastră, pe Consiliul European și pe Germania lui Iohannis, pe serviciile secrete ale noastre și altele de pretutindeni, care vor să supună și să colonizeze România. Însuși Dragnea consideră că putea scăpa de închisoare făcând act de supunere față de mai-marii lumii, căci „Miza (condamnării sale, n.a.) era România!“ Adică el n-a fost vânzător de țară! Și iaca așa am descoperit noi că voievodul de Teleorman ne-a scăpat de la pieire.

A uitat să ne spună de ce a cheltuit resursele țării pentru avioane, viață de lux și călătorii externe costisitoare sau pentru mitinguri ale „cămășilor albe“ prin care să-și dovedească boieria și puterea discreționară, a sa și a găștii. Ca să nu mai amintim și de mita electorală, de pagubele imense provocate de aventurile sale în fruntea partidului și a țării. 

Petru Tomegea

PSD a trecut la amenințări

PSD a trecut la amenințări

Frica, teama, amenințările cu crizele economice și politice, cu sărăcia, cu bolile și cutremurele, cu războiul din Iran și de la ruși, neîncrederea în ziua de mâine au fost promovate pe toate canalele îndată ce moțiunea de cenzură a pus capăt guvernării lui Dragnea, iar acum nu poți deschide televizorul să nu te lovești de noi și noi amenințări. Cum acționează înfricoșările asupra electoratului și de ce sunt promovate cu atâta ostentație, fudulie, nonșalanță? 

Sunt două aspecte, unul ținând de amatorismul politic, iar celălalt, hilar, de trăsături de caracter și inconsistență educațională: nu știu ori nu au răbdare să se facă respectați prin adevărul rezultatelor și cinste, prin programe, proiecte, ideologii, doctrine, știința guvernării, așa că se dedau la minciuni despre nenorocirile puse la cale de guvernanți, asmuțind câinii amenințărilor ca să nu li se risipească electorii din țarcul social-democrat. Pe de altă parte, de încrezuți ce sunt, dau pe de lături de aroganță, lăudăroșenie, chiar și după perioade rușinoase din activitatea lor politică, precum guvernarea din ultimii 3-4 ani. 

Întotdeauna feseniștii și urmașii lor social-democrați au considerat că numai ei trebuie să guverneze țara, numai ei au forța, competența și anvergura de mari conducători ai României, numai lor li se cuvin recunoștința și aprecierea „românilor“. E clar că pot fi diagnosticați cu sindromul „celui mai iubit dintre pământeni“. În consecință, răspândesc declarații că toți ceilalți suferă de prostie, chiar de tembelism, de nepatriotism, neavând figuri de mari și viteji politicieni ca ei. Și nu știu dacă acum la 30 de ani de la revoluție, după nefăcutele lui Liviu Dragnea și ale Vioricăi-Vasilica Dăncilă… n-ar trebui să le scoată cineva din cap îngâmfarea și lauda de sine.

N-am uitat nici tehnicile manipulatorii dinainte de ’89: frica de frig și foame, de lipsa lucrurilor necesare traiului decent, teama de boli, de lipsa medicamentelor și a spitalelor performante, frica de dispariția(!) lui Ceaușescu, salvatorul confundat cu România, tatăl nostru, mântuitorul, genialul conducător, marea personalitate mondială, deși citea ca un proaspăt alfabetizat. Fără el cică dispăream ca nație. Mai țineți minte calamburul: „Ei au Papă, noi avem papa!“? Papa însemnând takimuri (gâturi și gheare de pui), adidași (copite de porc) și, de sărbători, Frații Petreuș! (pachet cu doi pui vineți și rebegiți, sub jumătate de kg bucata).

Acum fricile induse de echipele lor de zgomote și televiziunile de partid cărora li s-a adăugat un alt mare sforar și cică analist, Cosmin Gușă, sunt altele: guvernul Orban nu vrea să dubleze alocațiile pentru copii și să crească pensiile cu 40%, în schimb vrea să desființeze PSD, partidul care a avut grijă de săracii României. Nimic despre sărăcia lăsată moștenire azi, la anul și la mulți ani. Nimic despre vraiștea lăsată de Grindeanu-Tudose-Dăncilă în finanțele publice, nimic despre legile lor pentru creșteri fără acoperire de pensii și salarii…

Înțelegem că acesta e rolul Opoziției de a critica guvernarea, dar una e critica dreaptă și alta asumarea păcatelor provenind din guvernarea lor, fiindcă problema autostrăzilor nu poate fi adusă în curtea celor veniți la putere acum nici trei luni, ci aparține fostelor guvernări, mai ales celor social-democrate, la fel cum sărăcia și dezorganizarea din alte sectoare ca finanțe, sănătate, educație, căi ferate, termoficare, ANAF… nu sunt de azi, de ieri.

Sunt și acuze care depășesc bunul simț: gripa chinezească și coronavirusul n-au fost aduse de Iohannis și Orban cu „guvernul său“. Și apoi încă nu este confirmat nici un caz românesc cu respectivul virus, iar dacă crede cineva că guvernul român poate opri peste 1 400 000 000 de cetățeni chinezi să se miște prin lume și pe ceilalți prieteni ai lor, turiști, oameni de afaceri, artiști… să intre în China și apoi să se plimbe pe globul terestru se înșală amarnic. Nu cred că a mai apărut undeva pe mapamond asemenea inepție…

Evident, frica și îngrozirile au menirea de a curma actuala tendință de creștere a bazinului dreptei, mai exact, a PNL, pe principiul picăturii chinezești: tot lovind în imaginea lor, se speră că până la urmă se va face o breșă.

Petru Tomegea