Cercetătorii fenomenului românesc susţin că la baza nereuşitelor noastre, pe lângă moştenirea trecutului stalinist, a fostelor guvernări, a tipologiei istorice, s-ar afla penuria de modele „autentice”. Discuţiile au cel mai adesea conotaţii amatoristice, lipsa suportului ştiinţific ducând la concluzia că e vorba, ca de obicei, de aflare în treabă. Adică baronii de azi, bişniţarii de succes, liderul de cartier, regii, împăraţii, prinţii şi prinţesele manelelor n-ar fi modele autentice!
Superficialitatea alegaţiilor se datorează insuficientei pregătiri de specialitate şi mai apoi culturii precare, căci orice dicţionar serios, ca să nu mai zicem de numeroasele teorii ale modelării umane, nu şi anticele DEX, DN etc., adaugă următoarele semnificaţii devenite ulterior comune: modelul este o „persoană… care reprezintă un ideal”, un etalon, un exemplu „possedant au haut point certaines qualités” (Petit Robert). Ceea ce se uită, voit sau nu, este că modelele ideale pot fi demne de urmat, iar „celelalte”, de studiat în eseuri despre comportamentul psihic, psihotic, ori deviant. Modele autentice, unele chiar originale, sunt toate cele de mai sus. Însă problema nu este a autenticităţii, a originalităţii, inoperante în cazul de faţă, ci a calităţii certificate şi a idealului care trebuie oferite de la cea mai fragedă vârstă, cunoscut fiind apetitul juvenil de imitare mai ales a tipurilor excentrice. Dacă asupra modelelor social-economice şi vestimentare se pronunţă duminical „dom’ profesori” renumiţi, cu 5 clase ori nici atât, alături de vedete-pârnăiaşi „făcute scăpate” de rigorile legii, despre modelele umane se face uz doar atunci când societatea ajunge în puncte critice, pentru a da vina pe altcineva, faptul rămânând însă fără altă consecinţă decât recăderea în pesimism, demoralizare.
Anterevoluţionar, lucrurile erau simple. Nu existau decât două modele promovate orwellian, pavoazând garduri, ziduri, faţade întregi de câţiva ari buni cu portrete „de două ori într-o ureche”, lăbărţate silnic şi greţos în mass-media epocii. Obiceiul n-a murit cu totul. Uneori mai scăpau şi poze ale eroilor muncii în efort năduşit de a desăvârşi stahanovist magazia de „fiare vechi” a industriei socialiste.
Lovitura de stat a generalului cu piciorul în ghips surprinde imaginarul social într-un moment dezolant, în absenţa unor dizidenţi cu notorietate, fără efortul conştient al mediilor de informare, televiziune „liberă”, presă, radio de a focaliza profesionist pe modele de certă valoare, ceea ce a dus la renaşterea aleatorie, de-a-ndoaselea, a societăţii postrevoluţionare. Noii foşti lideri, alături de ignare gunoaie postdiluviene ale lumii interlope ceauşiste, cu toţii ahtiaţi după gologani şi preamăriri, au încercat prin tertipuri mediatice să-şi ascundă trecutul ori să-l reşapeze pentru o iluzorie intrare în istorie, unde falsul, minciuna se răscroiesc pentru vecie.
Dacă la nivel de naţie nu există o strategie de promovare a modelelor, aşa cum nu există un proiect de viitor românesc, iar societatea nu are posibilitatea de asanare a imposturii publice, ei bine, nici alte domenii specializate nu sunt cu mult mai exigente: şcoala încă oferă modele uzate moral, prăfuite, justiţia nu e în stare să extirpe plaga hoţiei atotcuprinzătoare, iar partidele politice abuzează mai abitir ca oricând de compromisul moral în selecţia cadrelor. S-a ivit totuşi o încercare timidă de „rebranding România”, repede înecată în ironie băşcălioasă, rămasă din păcate la nivel de intenţie din cauza superficialităţii abordării şi a discernământului precar al preopinenţilor, ca şi cum nici o speranţă, nici măcar iluziile nu ne-ar mai uni.
S-a tot spus că economia de piaţă, concurenţa vor elimina antimodelele, or tocmai banii murdari determină mediatizarea bişniţarilor, a şmecherilor naţionali, în isonul lăudătorilor de profesie. Senzaţia colectivă este că însuşirea valorilor consacrate conduce la eşec, nemaiavând nicio relevanţă din moment ce promovarea nulităţilor, însuşirea banului public, corupţia fără corupţi, înşelarea bunei credinţe nu primesc ca pretutindeni replici hotărâte din partea autorităţii publice. Nici un program nu se finalizează în favoarea celor mulţi pentru că modelele votate în scrutin uită apoi caracterul reprezentativ al funcţiei, dedicându-se doar proiectelor individuale.
Într-o vreme s-a încercat lansarea unor modele olimpice, dar la o analiză atentă a ieşit la iveală că supradotarea intelectuală şi sportivă a românilor, reală, ce e drept, nu este suficientă pentru a câştiga premii în competiţii de anvergură mondială dacă nu este însoţită de dresaj metodic şi dopaj sistematic.
Ideea de a ne alege aleatoriu modelele, ca şi până acum, e bântuită de mari pericole: viaţa politică scoate în faţă doar subiecte de presă, personaje dubioase, controversate, implicate în mocirla vremii, declaraţii incendiare, bătălii nesăţioase pentru putere, iar piaţa audiovizualului, inclusiv jocurile pe calculator şi Internetul ale căror accesare / circulaţie nu mai pot fi reglementate, e saturată de produse nocive, pline de violenţă, pornografie, proslăvind bogăţia generată de noroc, nu de inteligenţă, efort şi hărnicie, inactivitatea, neîncrederea în aproape, depravarea umană. Chiar şi aşa, cele câteva modele oferite de filmele, literaturile străine sunt greu de adaptat condiţiilor dâmboviţene. Colac peste pupăză, personaje de top îşi fac titlu de glorie din lipsa poftei de carte, slavă Domnului! uite unde au ajuns, iar tinerii descoperă aceeaşi tărăşenie când privesc vilele şi bolizii de neam prost ale vedetelor mediocre, ale isteţilor analfabeţi, ale şmenarilor de cartier şi traficanţilor de orice eternizaţi în spaţiul public.
Alcătuirea unei galerii de modele naţional-patriotice ţine de conceperea sistemului de educaţie pentru a oferi fiecărui individ şansa realizării, iar o populaţie fără modele, fără elite consacrate, nu poate aspira la certitudinea unui proiect al demnităţii viitoare, nu poate aştepta o schimbare radicală a formelor mentale pentru a permite propăşirea.
Petru Tomegea,
Cambridge
Petru Tomegea - ePolitica 