PSD vrea toată puterea

Pe principiul că tot ce se întâmplă pe scena politică trebuie să aibă o logică și un scop, mi-e foarte greu să înțeleg de ce analiștii și comentatorii politici se lasă angrenați într-o bătălie cu miză nulă și se fac a nu observa că Liviu Dragnea și PSD nu vor să împartă puterea cu nimeni, că visează la epoca glorioasă a partidului unic. De aceea, toate acțiunile lor sunt dedicate legitimării acestei pofte de putere. Nu contează că suntem în UE, NATO, că emisarii curților europene ne mai bat din când în când obrazul, ofensiva împotriva statului de drept și a democrației continuă.
Veți spune că strădaniile lor sunt inutile de moment ce Constituția statuează clar existența celor trei Puteri ale Statului de drept, Legislativă, Executivă și Judecătorească, dar a nu se uita că am trăit zeci de ani într-o Românie cu cel mai democratic și uman regim din lume, socialismul atotbiruitor, însă tovarășii guvernau ca pe moșia proprie, beneficiind de drepturi și avantaje pe care nici regii și împărații nu le aveau. Într-o liniște desăvârșită, funcționa dreptul celui mai tare în partid, de care depindeau viața și libertatea fiecărui supus. Nu degeaba astăzi suntem mereu îndemnați să uităm.
Cum a ajuns un partid democratic într-o societate cu norme și reguli să poftească toată puterea? Întrucât întrebarea nu e doar retorică, priviți situația guvernului Sorin Grindeanu și veți înțelege îndată că puterea executivă nu e la Palatul Victoria, ci la Liviu Dragnea, nici măcar la PSD: el a făcut programul de guvernare, el evaluează miniștrii, el decide remanierile, el stabilește legile care trebuie aprobate, ba chiar și conținutul acestora, știind că Legislativul printr-o majoritate obedientă vine și consfințește hotărârile sale.
La rândul său, și Guvernul, al cărui prim-ministru e mai mult de decor, și Parlamentul au dat o mână de ajutor ideii de partid unic: pentru ca nu cumva Justiția să se mai atingă nu numai de vreunul din liderii săi, ci și de-ai altora, a scos „noaptea ca hoții” OUG 13 că a fost nevoită strada să protesteze în ger pentru anularea efectelor ei dezastruoase pentru statul de drept. PSD a pus umărul apoi la dezincriminarea abuzului în serviciu și la legea grațierii corupților. De neridicarea imunității parlamentarilor acuzați de corupție nu mai zic. Că oricum e degeaba.
Dar lupta pentru legitimarea PSD ca partid unic și atotstăpân e și mai vizibilă în cel puțin două scandaluri politice:
1. desfigurarea adversarilor politici prin ancheta asupra corectitudinii alegerilor din 2009 fie pentru a-i reduce la tăcere, fie pentru a-i șantaja. Luați în vizor sunt nu numai foștii lideri PDL, azi PNL, în frunte cu Traian Băsescu, dar și intenția clară de a se descotorosi de o serie de pietre de moară din propria formațiune ca Ponta… Nu e de ici-colea nici încercarea de a scăpa de șefa DNA ori de spălare a unor politicieni corupți care au călcat pe becul penal. Oricum de după perdele privește atent Adrian Năstase și-i mai trage de urechi.
2. nici scandalul SIPA nu are altă miză: deși trebuia să se ocupe de culegerea informațiilor din penitenciare, obiectul urmăririi deveniseră procurorii și judecătorii. Prin desecretizare, este decredibilizată Justiția însăși, în plus li se arată pisica Monicăi Macovei și echipei sale, dar și magistraților imparțiali și prea curajoși când e vorba de marii mahări. Dar de folosit serviciul secret a fost folosit mai cu seamă pe vremea guvernării Năstase, numai fosta ministră a Justiției, Rodica Stănoiu, știe de ce. N-am înțeles de ce nu a fost invitată și ea în fața comisiei parlamentare de anchetă, pardon, de analiză.
Un lucru devine clar: obiectivul principal al scandalului SIPA rămâne salvarea liderilor cu dosare provenind din arhiva secretă. Se speră ca acuza de poliție politică și folosire ilegală a serviciilor secrete în instanțe să le aducă măcar un recurs căci toată gâlceava e menită să facă posibilă redeschiderea dosarelor și, se subînțelege, scăparea de pedeapsă.

Petru Tomegea

Haiducul Dragnea

Nu pot să nu apreciez atitudinea liderului PSD față de costumul popular și apariția sa în fața camerelor de luat vederi îmbrăcat într-un mândru costum țărănesc moștenit de la înaintași, chiar și fără opincile de rigoare. Costum autentic, cu excepția laibărului, demn de muzeul kitschului. Dar a transforma costumul național în cârlig politic mi se pare deplasat.
Cât despre haiducie, pentru care a făcut o pasiune, a se observa că legendele haiducești sunt înălțătoare, numai că a le folosi în politica celui de-al XXI-lea secol înseamnă a înlocui legea cu fărădelegea și cu bunul plac al jupânului. În fond hoțomănia contemporană și corupția vin tocmai din fondul acela hoțesc, din încercarea de a lua de la statul „asupritor” și de a băga în propriile buzunare, de a pune statul numai la cheremul unora, nu la dispoziția tuturora.
Înțelegem că PSD vrea să-și descotorosească imaginea publică de recentele inițiative păguboase precum OUG 13, Legea Grațierii… și să o orneze cu niscaiva motive populare, că tot afirmă sus și tare că social-democrații sunt unicii reprezentanți legitimi ai interesului național și deci ai poporului, că guvernează numai și numai în favoarea acestuia, măcar că până acum a primat interesul personal.
Mai e și o neînțelegere la mijloc: haiducii adevărați, de care românii nu prea au avut parte, nu erau, cu mici și nesemnificative excepții, oameni bogați, căci proveneau din rândurile clăcașilor, ai țărănimii obijduite, nedreptățite de moșieri și arendași, pe când liderul nostru este unul dintre cei mai bogați politicieni, iar dorința de a-și împărți averea celor săraci lipsește cu desăvârșire. Așa cum lipsește și din obișnuințele altor mari mahări. Și apoi, una este să dai celor mulți din propriul chimir și alta să faci milostenie cu banii contribuabililor.
Evident că discuția de mai sus nu e posibilă în nicio democrație așezată, dar e posibilă în la noi unde respectul față de lege și reguli e după umorile liderilor tari. Iar Liviu Dragnea se înscrie într-un lung șir alcătuit din astfel de lideri. Câteva argumente: deși avem și recunoaștem că aven stat de drept, că există separația puterilor în stat, șeful PSD conduce cu mână de fier și activitatea Legislativului, și pe aceea a Executivului, unul căruia i se spune pe nedrept bicefal. Pe nedrept bicefal deoarece niciodată decizia prim-ministrului Grindeanu nu a fost la fel de …decisivă ca a lui Dragnea. Nu degeaba se întreabă unii la ce mai trebuie și premier.
Dar lucrurile acestea le-am mai văzut și pe vremea guvernărilor Văcăroiu, Năstase, Boc… Ceea ce e mai greu de înțeles este de ce se fudulește mereu Dragnea cu programul „de guvernare eficientă”, fiindcă în loc să-l pună în aplicare „din scoarță în scoarță” se preocupă când de costume naționale, când de partide de pescuit la știucă în deltă sau la pește oceanic în Dubai, când de remaniere, când de Justiție. Cât despre programul economic de guvernare, el este foarte frumos, pe hârtie. Iar înafara unor corecții salariale și bugetare, nicio altă inițiativă nu prinde contur.
Abia acum înțeleg de ce programul de guvernare e trecut în planul al doilea: atât au făcut caz de el Dragnea și televiziunile de casă, că seamănă tot mai mult cu fata morgana. Și atunci când neîncrederea le dă ghes liderilor pesediști, aplică planul de rezervă: ne îmbrăcăm frumos în costum național, ridicăm în slăvi virtuțile și tradițiile populare, făcând din aceasta program politic. Așa că toți devin mari patrioți, iar patriotismul de paradă e fără termene, fără obiective reformatoare, numai bun pentru campaniile electorale.
După ce i s-au spulberat visele de prim-ministru și amnistie, un președinte-haiduc îmbrăcat în costum național e ultima iluzie pe care încearcă s-o transforme în vehicul politic. Și nu că i-ar sta rău. Dar pentru cei ce cunosc modul de lucru al PSD e clar că s-a dat semnalul unei campanii electorale la fel de sufocante ca aceea de anul trecut, de forjare a noii sale viziuni și de impunere a ideii Dragnea-președinte în spațiul public. Abia apoi își va face un program din scoarță în scoarță, tocmai bun de pus în ramă.
Și iaca așa m-a luat iar gura pe dinainte și cobesc. Dar când pedala naționalismului e apăsată cu sete sunt sigur că nu ne așteaptă ceva bun.
Petru Tomegea

PNL în moarte clinică?

De aproape un an, cum deschizi televizorul și ziarele, câte mai apar, ești anunțat că liberalii sunt pe patul de moarte, că Opoziția nici nu există, că Alina Gorghiu distruge partidul, că Raluca Turcan se sinucide politic, că între cei doi candidați, Bușoi și Orban, ca între moarte și deces, ori între dezastru și catastrofă, că nimeni…, că nimic… Unii alarmiști de dreapta se exprimă mai sofisticat făcând aluzie la soarta PNȚCD, la dispariția mișcărilor politice clasice, vezi cazul Macron. Activiștii PSD se întreabă: ce partid e acela care nu luptă cu Sistemul, cu Binomul, care acceptă ca Justiția să ne terfelească libertățile și drepturile?
Nu lipsesc procesele de intenție: Iohannis se va lepăda de partidul „său”, liberalii vor avea un congres deja ratat, urmat de eșecuri garantate, iar fundătura în care au intrat(?) va „scufunda” definitiv PNL… Care PNL? Numai muniție de acest fel și acest calibru bombardează zilnic spațiul mediatic, fapt ce ar demola orice construcție politică. PNL însă se încăpățânează, cum-necum, să nu moară, cu toate loviturile… mortale. Nu puține din interior.
Dând timpul înapoi cu câteva luni, recunoaștem stilul imprimat de consultanții străini campaniei electorale a social-democraților, campanie în care cu așa ceva au câștigat o majoritate matusalemică. Și fiindcă lupul atacă tot acolo unde a mai înșfăcat o oaie altădată, PSD și aliații își continuă demersul ca soldatul japonez, chiar dacă s-a încheiat demult campania electorală.
Întrucât sunt prea multe atacuri și din prea multe părți nu poți să nu te întrebi: de când a devenit „muribundul” PNL pericol public pentru statu quo-ul politic al actualei majorități? Nu cumva asta înseamnă că liberalii încă sunt o miză importantă? Dacă realmente ar fi „pe ducă”, evident că nimeni nu i-ar băga în seamă. De aici până la ideea că atacurile ascund de fapt frica PSD nu este decât un singur pas. Să-l facem.
Deși principala grijă pe care ar trebui s-o aibă o majoritate de guvernământ e legată de reușita propriului guvern, deși reformele promise au fost absolut toate trecute pe linie moartă, încercându-se ținerea în viață măcar a discursului despre salarizare, despre impozitul pe gospodărie, liderii actualei majorități au necazuri cu guvernarea și cu imaginea publică. Din ce în ce mai zdrențuită, chiar dacă sondajele de opinie, despre care unii zic că-s măsluite, arată ceea ce arătau și după alegeri.
Așadar, răfuiala cu PNL ascunde o realitate de care pesediștilor le e frică. Iar când cuiva îi este frică, atacă. Ceea ce înseamnă că îi simt pe liberali ca amenințându-le poziția de cel mai tare partid. Oare ce le-a provocat frica?
Niște calcule rezonabile: de o bună bucată de vreme votul în două tururi de scrutin arată că bazinul electoral de stânga nu mai este la fel de vioi precum înainte de 2000, iar mobilizarea electoratului de dreapta în al doilea tur i-a adus PNL-ului câștigul din 2014 la prezidențiale. Tocmai de aceea au forțat nota, legalizând votul într-un singur tur. În această capcană au căzut, din păcate, și parlamentarii liberali, de aceea pierderea alegerilor din 2016 nu a putut fi evitată. Iată de ce Gabriela Firea și cei mai mulți primari PSD n-ar fi ajuns din nou baroni, stăpâni peste banul public.
Firește, PSD reacționează conform principiilor sale, sărind la jugulara dușmanului fiindcă așa s-a obișnuit în acești 27 ani de politică anapoda. Un partid modern, european ar fi încercat să vadă dacă nu cumva performanța actului de guvernare ar putea fii îmbunătățită, fiindcă atacul asupra concurenților nu-i va aduce mai multe voturi, ci, eventual, va diminua numărul voturilor PNL, caz în care nu au nimic de câștigat. De, capra vecinului! Una social-democrată!
Pe de altă parte, nici situația PNL nu este roză, iar așteptările generate de congresul din 17 iunie s-ar putea să nu confirme automat revenirea PNL între principalii actanți politici. Și apoi mai sunt destule restanțe nu doar în domeniul leadershipului, ci și al clarificărilor doctrinar-programatice.

Petru Tomegea

O majoritate de guvernământ contra unei majorități tăcute

E fotografia de moment a politicii românești. Consecință a oportunismului, mai bine zis a fripturismului, care a alterat fibra morală a mai tuturor aleșilor, diriguitorii noștri nu se mai poziționează în funcție de programele, fie de stânga, fie de dreapta, cu care au câștigat alegerile, ci în funcție de propriile interese, mai întâi personale și apoi de partid. Alegătorii au fost buni doar de dat votul. De demonstrat.
Și cum Puterea actuală are și pâinea, și cuțitul, Opoziția parlamentară aproape că nu contează: UDMR face ca de fiecare dată pasul spre beneficiile guvernării întrucât are de gestionat administrativ situația județelor unde e etnic-majoritară, iar PMP a schimbat macazul după alegeri, trecând de partea celui mai tare, în speranța că îi va scăpa de condamnări pe „oamenii” lui Traian Băsescu.
Ceea ce au uitat liderii majorității (Dragnea) de guvernământ este că, mătrășind prin diverse subterfugii Opoziția parlamentară, se va naște, ca de fiecare dată în astfel de situații, o opoziție mult mai greu de controlat, aceea a străzii. Iar strada a ajuns foarte repede să controleze ea însăși decizia politică a actualei majorități parlamentare în cel puțin două cazuri: OUG 13 și Legea Grațierii.
Mulțimile din stradă au găsit o cale eficientă de atac: cu toate eforturile Puterii de a contracara efectele protestelor, declarate din capul locului apolitice, au pus stăpânire pe rețelele de socializare prin care își transmit cu mare rapiditate mesajele, iar o bună parte a mediilor autohtone relatează evenimentele bine pregătite ca imagine și impact. În plus, agențiile de presă internaționale, UE și liderii săi, o serie de ambasadori i-au susținut, făcându-i pe guvernanți să abandoneze rușinos acțiunile împotriva statului de drept. Nu se știe pentru cât timp.
De ceea ce se temeau liderii PSD-ALDE, tocmai aceea s-a și întâmplat: guvernul Grindeanu și social-democrații sunt izolați pe scena politică europeană, ba chiar sunt nefrecventabili, iar socialiștii europeni nu-și ascund intenția de a-i scoate din rândurile lor pe pesediști. Or în aceste condiții, partidul se vede lipsit de influență externă, iar România are numai de pierdut la nivel de decizie în UE și pe plan internațional.
În schimb, Opoziția tăcută a celor ce au absentat la votul din decembrie, dar bine reprezentați prin vocea și acțiunile „străzii”, a câștigat bătălia mediatică: imaginile demonstranților din Piața Victoriei fac în continuare înconjurul lumii, iar modelul protestelor românești a devenit caz-școală. Condiții în care nici nu mai e nevoie de 600 000 de participanți, ci doar de un simplu zvon că iar vor avea loc proteste pentru ca Puterea să cedeze.
Că guvernarea actuală nu și-a reglat decizia în funcție de pulsul străzii, nici de doleanțele populației este tot mai clar. Fiindcă a câștigat alegerile din toamnă manipulând cu un program ultrapopulist, ne-am fi așteptat ca eradicarea sărăciei și îmbunătățirea serviciilor publice să beneficieze totuși de prioritate. Când colo, asistăm la rezolvarea intereselor penale ale câtorva lideri și mituirea populației în vederea viitoarelor alegeri.
Fără a-și da seama că această situație s-ar putea perpetua, Opoziția parlamentară alcătuită din PNL și USR nu e în stare să-și asume obiectivele „străzii”. De ce? Ambele cică sunt împiedicate de discuții interne și de alegerea noilor conduceri. Explicația însă nu ține: de obicei în congresele de alegeri partidele se poziționează și politic, iar actualmente a te poziționa în altă parte decât alături de tendințele mulțimilor este un act de sinucidere politică. Iar timpul nu mai are răbdare.
Adevărat e că vocea Opoziției răzbate cu mare greutate din pricina blocajului mediatic. Un blocaj de aceeași factură ca în perioada guvernării Năstase, căci pentru PSD controlul spațiul public e ideal politic. Se guvernează după principiul consacrat: „un partid avem și-o țară” în frunte cu un singur tovarăș lider suprem, iar televiziunile sunt cureaua de transmisie a social-democraților. Cu care, însă, majoritatea tăcută nu poate fi înfrântă. Q.e.d.

Petru Tomegea

Cartoful fierbinte al noii generații – Ghiță

În această vreme când decepția provocată de actuala „clasă politică” a devenit sufocantă, iar concluzia că „așa nu se mai poate” îi îndeamnă pe tineri mai degrabă să protesteze în stradă decât să iasă la vot, destule voci din public și din sfera politicii ne flutură prin fața ochilor speranța într-o nouă generație de politicieni. Fenomenul se repetă la fiecare criză. Din ’90 încoace tot așteptăm ca speranțele noastre să prindă contur și o nouă garnitură de tineri valoroși să se dedice trup și suflet bunei guvernări. Generația nouă nu ne stârnește imaginația numai nouă, ci și altora, ultimul exemplu fiind aliata noastră mereu de încredere, Franța.
De visat, să recunoaștem, visăm frumos și multe, numai că realitatea social-politică funcționează după alte reguli decât scoarța cerebrală. Adevărată pacoste, mai toți tinerii intrați în politică s-au străduit să ne demonstreze că nu sunt cu nimic deosebiți de politrucii noștri unși cu toate alifiile. Priviți destinul politic al următorilor: Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Radu Mazăre, Dan Șova, Elena Udrea… ca să vedeți că speranțele noastre n-au avut nicio bază. Iar eșecurile lor nu diferă cu absolut nimic de acelea ale lui Viorel Lis, Octav Cozmâncă, Șerban Mihăilescu, Adrian Severin, Andrei Chiliman, Gabriel Oprea…
Iată de ce nu-l înțeleg pe Dacian Cioloș care, cu toată evidența situației de mai sus, continuă să ne strecoare microbul speranței în îndelung așteptata garnitură tânără de politicieni când mai toți, odată ajunși pe jilțurile puterii, se și dau în stambă. Cu cât jilțul e mai înalt, cu atât prăbușirea e mai rușinoasă.
Însă cazul Sebastian Ghiță este emblematic: IT-ist la bază, milionar imediat după majorat, ajunge să gestioneze sute de milioane de euro, banii statului român, în schimbul cărora livrează niște programe de calculator care mor după câteva zile, luni ori ani, în caz că nu sunt de nicio utilitate. Majoritatea instituțiilor statului, inclusiv serviciile secrete, o mulțime de firme de stat ori private și-au părăduit banii prin firmele sale, pe produse cel puțin discutabile, fără ca vreo autoritate a statului să intervină, în afară de cea judiciară.
Concomitent, cercul său de relații, necesare în câmpul „muncii”, firește, s-a tot lărgit, ajungând să joace pe cai mari alături de mulți „bărbați de stat” ai României, fără ca nimeni să observe că „împăratul e gol”. Ca degringolada politică să nu rămână ascunsă privirilor, urcă treaptă după treaptă până la aceea de mare șef al comisiei parlamentare de control a serviciilor secrete. Prin 2013 intră și în atenția DNA, de groaza căruia, la sfârșitul anului trecut, fuge peste graniță, încercând să se salveze.
De atunci, nu e zi să nu aflăm cum s-au dus banii contribuabilului român pe apa sâmbetei, dar poate măcar în cazul acesta cei ce au pierdut banii vor răspunde. În schimb, societatea românească, partidele, instituțiile, firmele… vor sufla și-n iaurt când va fi vorba de promovarea tinerilor, cu atât mai mult cu cât ratarea tânărului Sebastian Ghiță vine după alte ratări notorii. Din păcate, cei ce l-au ridicat în slăvi, cei ce i-au pavat drumul spre o carieră politică nu-și recunosc nicio vină, iar cazul nu e deloc singular.
Eșecurile politice ale atâtor tineri merită totuși discutate: pe lângă că mai nimic nu-i recomanda în posturi de conducere, nu și-au păzit viitorul de tentații și ilegalități, nici nu s-au omorât cu pasiunea pentru buna guvernare, considerând că experiența „înaintașilor” e suficientă, în mintea lor un bun profesionist putând fi oricând un mai bun politician decât ce avem acum. Or societatea, statul se conduc după alte principii decât calculatorul, trenul, afacerea, iar stilul politic al foștilor deja e falimentar.
Ceea ce uită tinerii imberbi, dar și destui politicieni consacrați, e că un individ poate greși mult mai ușor decât un grup, o organizație, iar eșecul apare de zeci de ori mai repede la „lupii singuratici” decât la adepții lucrului în echipă.
În cazul lui Ghiță însă au mai concurat la zgomotoasa prăbușire și caracterul său agresiv, încrezut și alunecos, dominat de o voință extraordinară de a aduna avere și a-i ține pe ceilalți la respect, indiferent de mijloacele folosite. În consecință, cred că de promovarea noilor speranțe ale politicii nu se va mai vorbi o vreme. Petru Tomegea

Deontologia profesională și didactică

Deontologia profesională și didactică

E necunoscuta sistemului național de educație. Ca dovadă, jurnaliști, formatori de opinie, politicieni, oameni de pe stradă își dau cu presupusul la televiziuni, în ziare, la radiouri. Toți se pricep mai bine decât bieții profesori la problemele școlii, au soluții salvatoare pentru orice, au propuneri „interesante” de reformare-modernizare, iar copiii lor sunt genii pe care școala românească n-a fost în stare să le afle. La o analiză atentă, însă, descoperi că opinenții cei mai activi și vocali n-au nici măcar studii universitare, darmite de specialitate.
În Occident, spațiul public rezervat discuțiilor despre școală nu este maidan de confruntări politicianiste, nici fabrică (factory) de vorbe de clacă, fiindcă acolo lucrurile sunt clarificate demult: informațiile despre educatori, elevi, incidente școlare bătătoare la ochi ajung în presă după verificări minuțioase, iar comentariul de specialitate, întotdeauna obligatoriu, aparține celor competenți, celor ce posedă expertiza necesară. De fapt, asta e cutuma în cazul tuturor instituțiilor. Încercările de a câștiga notorietate din problematica social-educațională atât de complexă și gingașă sunt repede taxate ca incorecte civic-politic, fiindcă nimeni nu-și poate câștiga o pâine, inclusiv din jurnalistică, fără a avea studiile, diploma, atestatul corespunzătoare. E infracțiune. Din păcate, doar la ei.
De multe ori, sub masca preocupării intense pentru soarta școlii, au loc răfuieli între partide, ori între membrii aceluiași partid, de care nu sunt străine anumite grupuri profesionale influente mediatic. Ca și acum, dascălii ajung simplă masă de manevră. De la deschiderea forumurilor pentru internauți, în capul lor se varsă hârdaie de lături, beșteleala și înjurătura din ce în ce mai porcoase sufocând elanul de a construi ceva, bunele intenții.
Numărul cadrelor didactice active în mass media e tot mai anemic, iar vocea lor autorizată lipsește mereu din spațiul public. Probabil, adevărul nu trezește interesul. Pentru că tematica educațională aduce încă rating din cauza jumătății din populație implicată într-o formă sau alta, posturile tv., ziarele și-au pregătit redactori, reporteri specializați, dar rezultatele muncii lor de azi pe mâine nu reușesc să dea la iveală adevărata față a școlii. De aceea, fac din orice întâmplare nefericită o telenovelă elodiană, cu inflexiuni de manea.
Dacă vrei să-ți faci o idee despre învățământul românesc pe baza materialului oferit cu atâta „generozitate” de mass media, ai de furcă nu doar cu informații trucate, false, ci și cu nepriceperea, improvizația, graba autorilor, cu neînțelegerea proceselor complicate din mintea micuților, deruta familiei în fața insucceselor, spaimele colective ridicate de gradul de violență din proximitatea instituțiilor școlare. Rămân revistele de specialitate, însă cu un tiraj nesemnificativ.
Despre deontologie se discută doar neprofesional, accidental, deși lucrurile sunt bine puse în valoare de Statutul personalului didactic: „Principiile și normele de conduită obligatorii ale personalului didactic sunt: a) integritate morală și profesională; b) confidențialitate; c) respectarea interesului public; d) respectarea legislației generale și specifice domeniului; e) respectarea autonomiei personale; f) onestitate și corectitudine intelectuală; g) respect și toleranță; h) autoexigență în exercitarea profesiei; i) implicare în creșterea prestigiului școlii în comunitate… Personalul didactic are obligația promovării unei imagini pozitive a profesiei și responsabilitatea propriei formări profesionale… Principii și norme de conduită obligatorii ale personalului didactic în relațiile cu elevii: a) asigurarea libertății de exprimare a elevului; b) excluderea din relațiile cu elevii a oricărei forme de discriminare; c) acordarea cu obiectivitate și profesionalism a calificativelor și a notelor; d) respectarea demnității și excluderea abuzurilor de orice fel în raport cu elevii; e) exigența, corectitudinea și coerența comportamentală; f) acordarea unei atenții diferențiate în funcție de nevoile educative ale fiecărui elev; g) respectarea prevederilor regulamentelor școlare; h) respectarea personalității elevului”.
Așadar, aspectele deontologiei noastre ar ține de: formularea explicită a idealurilor, valorilor, principiilor și normelor morale pe care să le respecte și să le urmeze educatorii, principalele linii de conduită etică, profesională și un ansamblu de principii și standarde etice de exercitare a profesiei de pedagog.
Evident că nu partea teoretică încurcă, e drept, nici nu excelează, ci faptul că în sistem ceva, cineva ies adesea din starea de normalitate specifică gingașei munci și prin aceasta dezorganizează activitatea tuturor. Din cauza câtorva „accidente” ajunse în gura presei, dar mediatizate în exces, până la plictis, în lipsă de alte arii tematice mai complexe, mai șocante, profesorii arareori se mai bucură de credibilitate. Imaginea le va fi mereu știrbită, fie pentru note nefundamentate, fie pentru relații încordate cu elevii, părinții și colegii, fie pentru un item redactat neatent, sau o notă pusă cu mai multă ori mai puțină seriozitate ori larghețe etc. La noi, generalizările insidioase duc imediat la sentințe de tipul: școala e slabă, profesorii nepregătiți, programele încărcate etc. Lasă că nici cei vizați nu se chinuiesc să demonstreze contrariul.
În privința evaluării, disfuncțiile deontologice se înmulțesc. Amestecul între autorități și educatori face ca răspunderea să se împartă și dă posibilitate unora să arunce vina asupra altora. Autoritatea profesorului nu este apărată nici măcar de superiori. În țările cu sisteme bine puse la punct, și nu de azi de ieri, ci de secole, lucrurile sunt foarte simple: evaluarea curentă a dascălului e sau nu confirmată de cele 4 organisme independente de evaluatori: pentru primar, gimnazial, liceal și universitar, „chec and balance” se lasă întotdeauna cu corecții severe, iar sistemul progresează, se perfecționează continuu. Fără intervenții de sus. Există o coordonare perfectă între instituțiile de evaluare curriculară și școli. În plus, gradul mare de libertate locală adus de descentralizarea făcută la timp nu mai dă naștere unor situații penibile în interpretarea punctelor. Contestații? Greu de crezut.
La noi autoritățile organizează, iar profesorii și elevii trag ponoasele pentru greșelile strecurate nu doar de organizatori ca: teste irelevante cu subiecte medii care nu se pot circumscrie curbei lui Gauss, itemi neclari, impreciși, dubioși, bareme care pun accent pe elementele secundare ale definiției, ale regulii, prost dimensionate, de prea numeroase ori cu conținuturi eronate etc. Ne limităm la câteva exemple, dar grăitoare:
A. Varianta 10, semestrul al II-lea, Limba și literatura română, clasa a VII-a: item nr. 6. „Menționează doua trăsături ale genului epic, prezente în textul dat”.
În loc să solicite mărcile specifice definiției, respectiv „transmite în mod indirect sentimente, idei…” și / sau „decodare mesaj, individualizare a purtătorilor”, se cer date ținând de modul de expunere: (cf. baremul corespunzător itemului 6.) „Trăsăturile genului epic”, de exemplu, sunt confundate cu particularitățile narațiunii ca mod de expunere: „prezența naratorului, a acțiunii, a personajelor; modul principal de expunere – narațiunea, împletită cu dialogul etc.” Dacă se permit și se acceptă din start două chestiuni atât de diferite, dacă mărcile de conținut și cele formale nu prezintă interes nici pentru făcătorii de teste și bareme, par normale confuzia evaluatorilor și numărul mare de contestații soldate cu schimbări importante de punctaje. De asemenea, la itemul 3. „Alcătuiește un enunț în care substantivul «băiat» să aibă funcția sintactică de complement indirect” în afara exemplului pentru complement indirect în dativ dat corect se indică și relaționalul „Discutam despre acei băieți”, precizarea ulterioară că se pot puncta și exemple de tipul „X se întâlnește cu un băiat” unde e vorba de un complement sociativ, aruncă în derizoriu toată munca profesorului și a elevilor eminenți. Motivarea prin faptul că nu se învață sociativul, cumulativul, relaționalul etc. e în afara logicii: elevii învață trei ani la rând complementul indirect, iar itemul trebuia tratat corect fiindcă tocmai asta a cerut. În aceste condiții nu mai pot fi invocate corectitudinea, obiectivitatea evaluării, iar loazele pot să ia aceleași puncte cu premianții.
Dacă luăm în calcul deontologia didactică a profesorului dedusă din modalitățile de îndeplinire a obiectivelor cadru și referențiale la clasă, discuția ia o turnură deloc agreabilă. Apar greșeli de conținuturi și altele de normare. Cât despre aprecierea corectă a valorii compunerilor argumentative, a comentariilor pe texte la prima vedere axate pe arii tematice diverse, se observă mereu subțirimea cunoștințelor de stil și teorie literară, sărăcia expresivității reflectate în modul de alcătuire a baremelor, iar diferențele mari de punctaj nu vor dispărea din cauza viziunilor diferite ale propunătorilor și ale evaluatorilor. Ele sunt determinate de stabilirea incertă a numărului de elemente, a mărimilor, a cantităților din programe: câte valori stilistice ale verbului, pronumelui, articolelor trebuie lucrate la clasă și care anume trebuie reținute? Fiindcă se cer exerciții variate de utilizare expresivă a limbii fără să se indice ce se dorește. Or sunt pagini întregi de obiective de referință enunțate la modul general. N-am fi deschis discuția de față dacă la precizarea conținuturilor programatice nu ar fi apărut aceleași generalități.
Din cele de mai sus se observă că rămânerea în sfere deontologice profesionale e aproape imposibilă și pentru profesorul propunător, dar mai cu seamă pentru examinator. În schimb, spraveghetorii se confruntă cu situații pe cât de insolite, pe atât de penibile: unor copii li se face rău, alții leșină la anunțarea, primirea subiectelor, vor la WC, plâng, își deranjează colegii. Alții încearcă să copie de la vecini, ori de pe mai știu eu ce. Cadrele didactice sunt nevoite să intervină cu tact pedagogic, cu blândețe, nu brutal / înspăimântător, de multe ori făcându-se că nu văd.
Pacostea asta a atras după sine stilul polițienesc de organizare a examenelor, probabil unic în Europa, care produce un nemăsurat deficit de imagine școlii românești. Necazurile au început dinainte de ’89, odată cu neîncrederea manifestată de activiști în munca profesorului. Azi lucrurile au degenerat, luând o turnură descurajantă pentru ținuta morală a dascălului. N-am auzit de contestații înainte de război. Acum are loc derobarea de răspundere, atât a evaluatorilor, cât și a organizatorilor, a autorităților naționale, aruncându-și vina unii asupra altora. Comisii noi schimbă notele unor comisii vechi fără a fi vorba de competențe, expertize superioare. Fiecare se simte în drept să-și arate puterea, iar stresul profesional devine tot mai acut. În plus, demotivarea corpului didactic aflat de aproape 20 de ani în reforme când începute, când modificat-anulate e tot mai vizibilă și rezultatele se lasă / se vor lăsa așteptate. Comisiile internaționale de standarde spun că regresăm. Se întâmplă și în alte părți.
Firește, mare parte a metodologiei e în curs de schimbare, însă examinarea la sfârșit de gimnaziu e absolut necesară. Finanțatorul trebuie să aibă o diagnoză cât mai realistă a generației care va putea edifica sau nu România viitorului, iar organismele ministeriale specializate să-și aplice corecțiile. Revenirea la examenul de admitere la liceu e păguboasă, ținând cont de particularitățile intelectuale și de vârstă, aflate în plin proces de evoluție, ale elevului de 14-15 ani, iar specialiștii în sisteme educaționale interzic selecția la intrare în noile cicluri, indicând evaluările finale. De asemenea schimbări n-are nimeni nevoie.
Mediile de informare ne-au prezentat anul acesta și fapte penale de o gravitate ieșită din comun: note contra mită la Bacalaureat, lucruri de care se vorbea demult pe la colțuri. Nu erau însă condamnări în justiție. Spre bucuria noastră, între acuzați nu era niciun dascăl de vocație, ci doar căutători de sinecuri la catedră, mai cu seamă în posturi de conducere. Pedepsele trebuie să fie exemplare, iar modelul de dascăl să recapete ținuta tradițională.

Petru Tomegea

O vizită și o concluzie

Vizita președintelui Klaus Iohannis la Suceava a scos în evidență câteva bariere peste care politica românească nu e în stare să treacă. Deși în campania electorală de la sfârșitul anului trecut partidele și politicienii se strofocau să ne demonstreze cum vor lupta pentru impunerea normalității, după ce s-au văzut cu sacii în căruță au uitat. De demonstrat.
Mai întâi despre „neamț”: în plină campanie de presă împotrivă-i, a prins curaj să iasă în public, iar vizita la Suceava a dovedit că decizia sa e corectă. Cetățenii erau dornici să-l vadă în carne și oase pe întâiul om în stat, așa cum trebuie să se întâmple în societățile democratice: am văzut lideri nu doar europeni plimbându-se pe stradă cu familia, mergând la teatru, la biserică sau la restaurant, fără fandoseli protocolare sau, ca Vaclav Havel, Barack Obama, David Cameron… salutându-se cu trecătorii.
Liderii noștri de azi sunt dependenți de spații închise și bine controlate, de șoferi și mașini securizate, de zeci de gărzi de corp și de băi de mulțime aranjate din timp. Arareori le place să se comporte ca oameni liberi. Ce viață e asta? Or lumea de azi nu mai suportă izolarea de vulg, de cetățeni, nici bătălia oarbă pentru notorietate și imagine la televizor.
S-a spus că, în fond, președintele, neavând cine știe ce puteri executive, s-a întâlnit degeaba cu primarii și cu patronii unor firme, cu investitori, șefi de instituții, dar a nu se uita că Iohannis a transmis două mesaje, preluate de mass-media: 1. Întrucât toate guvernele au eșuat în ceea ce privește regionalizarea și descentralizarea, e nevoie ca primarii înșiși și cetățenii să și le asume, 2. Atât timp cât Bucovina, Moldova… vor fi lipsite de căi de comunicație moderne și rapide precum autostrăzile, căile ferate, n-avem nicio șansă să ajungem din urmă Europa dezvoltată.
Nimic anormal în atitudinea președintelui. Anormale au fost însă faptele unor politicieni: partidele din arcul guvernamental au interzis(?) primarilor aparținători să participe la întâlnire ca și cum, odată aleși, respectivii trebuie să-i reprezinte numai pe membrii partidului social-democrat. Ca și cum președintele României s-ar reprezenta doar pe sine și pe cei ce l-au ales, lăsându-i deoparte pe ceilalți cetățeni. Fiindcă prima declarație a sa ca șef al statului, la fel ca în toate statele democratice, la asta se referă, la reprezentarea intereselor tuturora. Așa cum ar trebui să declare (măcar) și parlamentarii, și guvernanții, și primarii, inclusiv ai PSD. Altfel e posibil ca 60% dintre cetățeni să nu fie reprezentați niciunde, ceea ce nu mai e democratic, nici constituțional.
O observație referitoare la autoritățile locale: Klaus Iohannis nu le-a cerut să i se pună covorul roșu, nici să vopsească tocmai atunci bordurile și gardurile, nici să repare drumurile… Numai că la noi munca se face în salturi ori după cum dictează șeful. Așadar nu Iohannis i-a pus la treabă, ci teama de camerele de luat vederi. Ca pe vremuri când ne vizitau tovarășul și tovarășa.
O ultimă observație: numit mereu „mutul de la Cotroceni” fiindcă nu este și el mare jucător politic precum Traian Băsescu, (și slavă Domnului că nu e!), mediile de casă fac mare caz acum de acțiunea președintelui de a cunoaște realitatea de la sursă și de a căuta sprijin cetățenesc în favoarea proiectelor sale. Înțeleg criticile mediilor PSD în felul următor: publicul trebuie să primească numai ceea ce vine de la actuala majoritate de guvernământ, iar președintele „să stea în banca lui”, „să nu se bage în seamă”, deși este o parte importantă a Executivului.
Firește că președintele, la fel ca și alți politicieni de la vârf, are destule păcate, dar, atunci când vine în numele statului român, instituțiile, partidele, autoritățile și organizațiile locale împreună cu cetățenii trebuie să manifeste, nu adulație ca pe vremuri, nu supușenie totală, ci respect și bună cuviință. Chiar și dacă ar fi protestat. Unele lucruri par a se fi învățat totuși în acești 10 ani de Uniune Europeană.

Petru Tomegea

O scrisoare deschisă, dar anonimă

Un ziar respectabil nu dă curs unor paradoxale „scrisori deschise”, dar anonime, de aceea am fost nevoit să cer permisiunea dlor director și redactor-șef pentru a răspunde cică „unui grup de anti PSD-iști” în nunele căruia nu semnează nimeni. Deși astăzi dreptul la opinie este garantat prin lege, deși Crai Nou ar fi publicat, așa cum o face de fiecare dată, un drept la replică asumat și argumentat, iată că maneaua anonimelor continuă și după aproape 3 decenii de democrație…
Răspund acestei scrisori anonime fiindcă autorul ei îmi aduce injurii, lezându-mi demnitatea de cetățean și jurnalist. Deși anonim, „grupul” își devoalează totuși apartenența politică nu numai prin conținut, ci și prin ascunderea sub titulatura „un grup de anti PSD-iști”. A semnat așa ca să ne inducă în eroare: aparține PSD, dar nu aripii moderne și de perspectivă care face social-democrația românească să existe, ci mardeiașilor mediatici care spurcă orice demers critic, orice nu coincide cu voința și scopurile lor, pe principiul stalinist-bolșevic „cine nu e cu noi e împotriva noastră!”
Nu voi face caz de limbajul indecent, de multele greșeli de ortografie și exprimare, ci voi răspunde acuzațiilor:
1. Independența și imparțialitatea ca jurnalist este probată de numărul mare de articole publicate până acum și adunate pe unul din primele bloguri politice, bine cotat de agențiile internaționale de profil, ePolitica – Idei în contracurent, în care „grupul” anonim ar fi putut citi in extenso ce a scris subsemnatul în presa națională și locală a ultimelor decenii; activitatea jurnalistică mi-a fost onorată de cele câteva „penițe de aur” primite în vremea bună a presei românești.
2. Am apreciat la PSD de-a lungul vremii pregătirea țării pentru admiterea în NATO și UE precum și o serie de personalități, dar nu veți găsi un cult al jurnalistului Petru Tomegea pentru vreuna dintre ele, așa cum nu veți găsi nici la dreapta eșichierului politic. De aceea acuza pupinismului este injurioasă. Socot că demersul jurnalistic trebuie să rămână unul deontologic, în temeiul adevărului, reprezentativ pentru majoritatea cititorilor, iar critica trebuie să fie constructivă și nu desfigurantă. Că adevărul supără nu e vina mea, iar „grupul” ar fi trebuit să contrazică demonstrația, nu să-l înjure pe autor.
3. Însă nu am putut și nu pot accepta ca un partid românesc important ca PSD să slujească întâi interesele proprii ale câtorva membri, să aibă agende ascunse precum cultul personalității (Iliescu, Năstase, Dragnea…), monopolizarea puterii, politizarea, pesedizarea funcției publice, obstrucționarea democrației și a statului de drept, diminuarea rolului celei de-a treia Puteri, Justiția, manipularea prin presă și televiziuni de casă…
4. PSD, Liviu Dragnea și guvernul actual nu mi-au oferit niciun fel de bonus din propriul buzunar, iar pentru că cetățenii au obținut ceea ce li se cuvine din partea statului nu trebuie obligați să se prosterneze în fața liderilor trecători, căci primele care sunt puse să apere demnitatea umană sunt instituțiile statului și partidele. În măsura în care nu au făcut-o, au devenit subiecte în articolele mele.
5. Mă onorează însă așezarea în context cu Gabriel Liiceanu, chiar dacă i-am criticat amatorismul și graba în interpretarea capodoperei mioritice, așa cum am făcut-o și în cazurile lui Emil Hurezeanu, Horea Roman Patapievici și Stelian Tănase. Da, l-am apreciat pe filosoful Liiceanu pentru susținerile din Parlamentul European, la fel cum am apreciat, fără să cer PSD permisiunea, amplele manifestații de protest împotriva OUG 13 #rezist. Că protestatarii aveau dreptate s-a văzut din atitudinea presei internaționale și a principalilor lideri politici, inclusiv Călin Popescu-Tăriceanu.
6. Nu din vina mea PSD a devenit în percepția publică „Ciuma roșie” și „noaptea, ca hoții”, ci datorită comportamentului unor importanți lideri care una au scris în programul de guvernare și alta pun în lucru, care refuză să înțeleagă că astăzi partidele politice nu se pot comporta altfel decât în marile și vechile democrații occidentale. Acolo unde omul este apreciat în funcție de merite, nu de loialitatea față de un partid și un lider.
7. Înțeleg că mă citiți cu stăruință și regulararitate. Vă mulțumesc.

Petru Tomegea

Politici publice numai pentru unii

În ultima vreme coalițiile majoritare s-au concentrat mai ales asupra intereselor proprii: favoruri pentru cei ce au luat credite în franci elvețieni, scăparea ori grațierea câtorva mii de hoți, corupți, între care destui politicieni de vază, dezincriminarea abuzului în serviciu și a conflictului de interese ca baronii mai mari sau mai mici să aibă imunitate în fața legii, iar banii bugetelor să ajungă acolo unde „trebuie”, introducerea unui prag de 200 000 lei la abuzul în serviciu pentru a scăpa Dragnea de pedeapsă în ultimul dosar, sesizarea CCR cu privire la neconstituționalitatea legii care-i interzice aceluiași dreptul de a fi numit prim-ministru…
Au câștigat Puterea în baza unui program de stânga, adevărat, foarte bine ticluit, în care reformele anunțate în domeniile politic, economic, social au trezit speranțe, votul fiind o consecință a încrederii în aceste promisiuni. Numai că în loc să pornească motoarele economiei, să modernizeze administrația, să repună pe baze noi educația și sănătatea, să se îngrijească de „popor” așa cum li-e doctrina social-democrată, cu care se laudă, s-au apucat să-i întindă covorul roșu spre Palatul Victoria și Dealul Cotrocenilor liderului maxim, Liviu Dragnea. Căci, să nu ne ascundem, tot de asta trebuia să se ocupe OUG 13.
Ca nu cumva să pară o lege pentru o singură persoană, au ascuns sub masca luptei cu abuzurile Justiției și cu Binomul lui Ion Cristoiu toate dosarele condamnaților și acuzaților în numele cărora legiferează în continuare doar-doar vor fi scăpați de pedepse. După ce s-au epuizat protestele masive ale străzii, majoritatea guvernamentală a continuat să fie și mai calată pe propriul interes, și mai abuziv-anarhică, fără vreo teamă de reacția cetățenească și de alegerile viitoare.
De ce n-ar face-o? Doar foarte mulți politicieni cu dosare penale și condamnări au susținut în campania electorală că sunt victime ale Binomului, că e vorba de dosare politice și s-au bucurat de încrederea cetățenilor. Fără să se gândească cetățenii că penalii, odată ajunși în jilțurile mult dorite, vor guverna numai în propriul interes. Și iaca așa au rămas cu buza umflată. Nu știu dacă lecția va conta la viitorul scrutin, dar sunt sigur că respectivii aleși nu se vor lăsa până nu vor scăpa de brațul lung al legii.
Cu toate că au fost atenționați de ultimul MCV, de UE, CE și Parlamentul European, cu toate că vicepreședintele european Frans Timmermans le-a cerut explicit să-și asume lupta cu corupția, politicienii majorității speculează mai departe credulitatea noastră și scot pe bandă rulantă legi prin care dezincriminează infracțiuni și grațiază pedepse. Priviți numai ce se întâmplă cu Codurile Penale.
Nu-mi aduc aminte ca vreun partid sau coaliție câștigătore a alegerilor să uite cu totul că reprezintă interesele cetățenilor, că viitorul țării este în mâna lor și că istoria nu le va ierta egoismul și ipocrizia, cinismul și batjocura față de alegători. E adevărat, au mai fost legi cu destinație personală în acești 27 ani de democrație(?), mai ales când a fost vorba de privatizări, multe scandaloase, altele adevărate jafuri sau când era nevoie de numirea în posturi de conducere a activiștilor proprii.
Dar să nu condamni în termeni duri hoția, corupția în condițiile în care anul trecut au dispărut după unii experți 28% din bugetul de stat, iar copiii ne mor din lipsa vaccinurilor, școlile și spitalele zac în subfinanțare și măseaua ne arde din pricina autostrăzilor aflate doar la stadiul de vise… cum se poate numi altfel decât inconștiență politică?
Firește că am dreptul să mă simt frustrat fiindcă parlamentarii și guvernanții găsesc bani când e vorba de salariile lor și ale aleșilor locali, ceea ce miroase a garanție de fraudare a alegerilor viitoare, dar nu sunt în stare să construiască programe de eradicare a sărăciei endemice, nici să ridice standardele de educație și sănătate… În schimb se fac luntre și punte să ușureze soarta hoților!

Petru Tomegea

Catastrofa iminentă și intervenția zânei bune

Că politica românească e una tare vioaie, plină de surprize și șmecherii, nu se mai îndoiește nimeni. Că politica asta se satisface doar pe sine însăși, lăsând poporul să aștepte cu ochii în soare rezolvarea necazurilor sale, am constatat cu toții pe pielea noastră. De demonstrat.
Strategia enunțată în titlu nu este o găselniță recentă, ea fiind folosită cu asupra de măsură încă de la eliberarea, cică, de sub jugul bolșevic. E un fel de ridicare a mingii la fileu unui personaj care vrea neapărat să ne arate că nu poate dormi noaptea de grijă și dragoste de țară, de poporul oropsit. Câteva exemple vor fi edificatoare: ungurii, eternul pericol la adresa integrității noastre teritoriale, vor să ne ia Ardealul încă din 1990, iar regele și burghezo-moșierimea s-au întors ca să-și ia înapoi moșiile, fabricile și uzinele, dar a intervenit cu succes președintele nostru drag cu zicerea sa eroică „Nu ne vindem țara!”, căci „Iliescu apare/ Soarele răsare”.
După care am trăit dintr-o catastrofă în alta: liberalii și țărăniștii, „trădătorii de neam și țară”, „vânduți intereselor capitalului și imperialiștilor”, cei ce „n-au mâncat salam cu soia” au vrut restitutio in integrum, adică să ne ia totul, ca să ne țină robi pe pământul străbun, să ne exploateze în vecii-vecilor, să ne pună botniță ca să nu ne înfruptăm din strugurii moșierului, când ne mână el cu biciul la cules via, dar ne-au salvat FSN și oamenii de bună credință ai aceluiași Ion Iliescu, „bunicuța”, „tătucul” nostru, și la alegerile din 1990, și la cele din 1992. În schimb, dușmanii de țară și de neam au câștigat la urne în 1996, în frunte cu Țapul (Emil Constantinescu). Vai de biata țară… Era vremea când Occidentul se uita la noi ca la urs.
Sărim două decenii și ne apropiem de zilele noastre. Imediat după alegerile din decembrie 2016, se și anunță catastrofa: Iohannis și Binomul vor să fure votul PSD, să nu ajungă câștigătorii alegerilor la Putere. Noroc cu viteazul Liviu Dragnea care a rămas de partea poporului și nu a cedat. Pierde el războiul într-o primă fază, cu Sevil Shhaideh, prim-ministru, dar revine în forță și câștigă cu Sorin Grindeanu. Ca să descoperim mai târziu că, în fapt, nu avea nimeni ce să facă cu votul lor, căci biata Opoziție nu era nici măcar în stare nu să fure, dar măcar să țină de „șase”.
Nici bine nu s-a terminat cu furtul votului, că Iohannis, Binomul, Soros și multinaționalele au scos 600 000 de demonstranți în fața Palatului Victoria cu „lanterna mobilelor consumând inutil abonamentul telefonic” numai și numai ca să nu lase PSD să guverneze așa cum l-au mandatat „românii”.
Dar nu le-a „ieșit”. A sărit ca un leu-paraleu salvatorul Dragnea și s-a răstit scurt la OUG 13, că altfel dușmanii dădeau foc la țară cu banii lui Soros, 100 € pe cap de protestatar și 30 € de copil și câine. Iar în a șaptea zi Salvatorul s-a odihnit la pescuit pește oceanic de peste 100 kg bucata și 24 ani.
Din păcate, catastrofele anunțate sunt tot mai mici, vezi bine, nici catastrofele nu mai sunt ce erau odată: prin legea impozitului pe gospodărie vor crește dările noastre la stat. „Ba nu, ba nu, ba nu”, din contra, vor scădea…, vine dl Dragnea să ne liniștească, ministrul de finanțe nepricepându-se. Iar catastrofa naște deja o mulțime de paradoxuri: deși vom plăti mai puțin, statul va aduna mai mulți bani! Cu toate că trebuie să remunereze în plus o armată de 35 000 de consultanți financiari (a se citi activiști PSD!). Ba au schimbat și legea finanțării partidelor politice ca să nu mai facă DNA dosare pentru finanțarea ilegală a campaniilor electorale.
Da. Poate vor crește impozitele și taxele, zice Gabriela Firea, primăreasa Capitalei, dar la București nu vor crește. Din contra, vor scădea. Are EA grijă. Așa cum a avut grijă și de căldura de Paști, cu căruțe pline de ouă megalitice, dar la care erau înhămați iepuroi cât elefanții și cocoși cât berbecii, însă fără punguța cu doi bani.
La fel și cu balena albastră, și ea oceanică, până a încălecat-o viteaza primăreasă. De atunci a și dispărut din peisaj. Balena. În schimb, „salvatorii de neam și țară” au de lucru cu alte și alte catastrofe!

Petru Tomegea