Istoria fenomenelor sociale nu mai trezeşte pasiuni, iar analizele periodice sau tematice nu au căutare în mass-media ori pe rafturile librarilor.
Cine se hazardează însă a cerceta presa veche rămâne cu o cumplită deziluzie. N-au prea evoluat comportamentul politicienilor, nici modul lor de gândire, iar subiectele, terminologia sunt cam aceleaşi. Multe din aserţiunile jurnalistului Eminescu sunt valabile şi azi: „găgăuţia generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beţie de cuvinte, care a ameţit clasele noastre de mijloc şi le-a făcut a confunda formele goale şi pospăirea pe deasupra a civilizaţiei cu fondul acesteia” (5.02.1882). „Faţă cu un demagog, oricât de inteligent ar fi, se iveşte totdeauna un altul care-l întrece în exagerări şi făgăduinţe şi pe care patimele vrăjmaşe îl suie numai pentru a fi răsturnat şi el la rândul său de un al treilea. Cine s-a servit o singură dată de arma demagogiei… să ştie că… demagogia care-a semănat vânt a început să culeagă furtună” (17.01.1882); „Pentru popularitate şi menţinere la putere sacrifică interesele vitale” ale naţiei. (16.03.1882). Judece fiecare rândurile de mai sus, dar să nu uite că pe atunci aristocraţia mai impunea oarece reguli şi moralitate. Profitorii de azi le-au coborât la limita de jos, iar senzaţia multor analişti oneşti este că am atins pragul critic.
O. Paler avea dreptate să fie pesimist. Lupta jurnalismului autohton e cu morile de vânt, nu produce vreo îmbunătăţire, iar această stare de fapt ar trebui să îngrijoreze nu doar elitele politice, culturale. Din păcate, înregimentate cu arme şi bagaje într-o bătălie politicianistă, s-au înnămolit între bine şi rău, între stânga şi dreapta, între idolatrie şi ură. Pierzându-şi statutul şi rolul de altădată, boierii minţii nu mai au puterea să ne adune în jurul unor proiecte de ţară, pe care, de altfel, nici nu le au. Şi chiar dacă le-ar avea, cine le-ar mai urma?
S. Tănase vorbeşte de două Românii, una mică, dar puternică şi hrăpăreaţă a conducătorilor, şi alta a plugului tras de cal sau chiar de om. Dar România ar trebui să fie numele Patriei comune a tuturor românilor, ceea ce nu este. Avem doar o ţară la bocancul unei clici de profitori. Între cele două lumi e „o prăpastie şi nicăieri un pod. Este o structură socială tipică pentru o ţară înapoiată”.
Nici cu electoratul nu s-a întâmplat mai nimic. A rămas o masă eterogenă, cu evoluţie incertă, uşor de manevrat, în stare să-şi dea votul celor ce promit marea cu sarea, chiar dacă de fiecare dată s-a ales praful de gogoşile lor. De aici slaba participare la treburile cetăţii, nivelul extrem de jos al discuţiilor politico-cetăţeneşti, numărul mic al cititorilor de gazete. De asta bruma de cultură civic-politică nu dă semne de emancipare. Din contra. Violenţa răpănoasă a limbajului taie elanul tinerilor valoroşi, dar şi al ziariştilor dornici a-şi înnobila meseria.
În toate ţările libere se cultivă cu sfinţenie dreptul la opinie, dar la noi se adună voturi din jeg moral şi batjocură, inclusiv din mocirla forumurilor controlate de jupâni. Ca şi banii nemunciţi, voturile nu au miros. „Plebe şi gunoi”, zicea poetul.
Cum în timpul războaielor şcolile îşi închid porţile, nimeni nu se aşteaptă ca luptătorii cauzelor deşarte să se îngrijească de învăţătura poporenilor, nici să înceteze confruntarea de la sine şi să se apropie de cei mulţi spre a le asculta păsurile. Decepţionat de politicienii vremii, veştejind negrija faţă de populaţie şi aceleaşi furăciuni ca şi azi în alegeri, Eminescu nu „crede că prin reforme s-ar putea aduce vreun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă ştiinţă, o mai îngrijită educaţie, o accesibilitate mai reglementată la demnităţile publice, după măsura meritului şi [a] învăţăturii, ar da rezultate mai bune… căci corupţiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor”. Asta era miza pe legea educaţiei.
Petru Tomegea
Ziare.com
Petru Tomegea - ePolitica 