O întrebare delavranciană a unui ţânc serios revine în memorie: „Tati, da’ politicienii un’ se duc când se duc?” Întrucât dilema părea insurmontabilă, răspunsul a întârziat nepermis de mult, fără a-l putea satisface pe copilul deranjat precoce de obsesii vitale.
Căci în politica noastră, evoluţia personalităţii umane e imprevizibilă. Carierele se construiesc atipic, aleatoriu, unele cu mare dificultate: Corneliu Coposu, Emil Constantinescu etc., altele fulminant: M. Dinescu, I. Caramitru, Gh. Seculici, Dorina Mihăilescu, şi, în sfârşit, pe şest, prin promovare pe scara de serviciu fără vreo dotare predilectă pentru implicarea la nivelul decizional, fenomen aproape generalizat. Nici după 15 ani nu s-a găsit o modalitate corectă, eficientă de selecţie a cadrelor, alegerea făcându-se încă empiric, tradiţional, de către şefi care cică se pricep la oameni, au mână bună, fler etc. De aceea, în Legislativul nostru, foarte mulţi aleşi nu au habar de jurisdicţie ori jurisprudenţă, dar fac legi necesare ca apa şi ca aerul, iar alţii nu şi-au tocit coatele & creierele nici pe băncile universitare. În executiv incompetenţa se simte cel mai repede. Despre studii politice serioase, nici vorbă. Aşa că rezultatul activităţii dumnealor se multiplică într-o entitate socială românească încă neîntemeiată, guvernată pompieristic-amatoristic, confuză şi săracă. Ei se vor „duce” primii, rămânând să dăinuie doar derizoriul, improvizaţia.
Ieşirea din politică la români e o mare tragedie fiindcă tocmai veleitarii se socotesc de neînlocuit. Fără ei piere ţara. Nesesizându-se ridicolul, instituţia onorantă a demisiei nu funcţionează decât pasager: Mona Muscă, deşi acum se vede clar că a fost instigată să demisioneze din cauza zvonului privind posibila candidatură la Preşedinte. Se zice că ar fi păţit-o însuşi Stolojan. În rest, mai toţi demisionarii din necesitate s-au înecat în oprobriu public. S-au dus campanii de o virulenţă nemaiîntâlnită împotriva unor inşi ataşaţi atât de tare de jilţul puterii, încât ruşinea, dezonoarea nu vor mai fi spălate nici de urmaşii urmaşilor…
Partea interesantă de abia acum urmează: în culmea disputei aprige pentru posturi, funcţii, groaza faptului neîmplinit, penuria argumentelor îi împing pe perdanţi, guvern, consilii, comitete, funcţionari suspuşi, la stratageme răsuflate încă din antichitate, a victimizării şi chiar a „cetăţii asediate”, tehnici specifice de intimidare psihologică, în vogă postfactuală pe malurile dâmboviţene. Aplicată cu multă „măiestrie” de către Ion Iliescu după mineriada din iunie ’90, dar reluată şi mai abitir după eşecul scrutinului în 1996, prin acumulări succesive, a dus la izbânda sa în defavoarea unor candidaţi realmente valoroşi în 2000: Mugur Isărescu. Până şi ultima bătrânică dintr-o zonă mai retrasă se plângea, evident, la televizorul naţional: „Ce au, maică, cu preşedintele Iliescu, doar ne-a dat pensii şi pământ?” Apoi, învins la alegerile interne din PSD printr-o înţelegere tacită a marilor baroni „înnobilaţi” de el însuşi, a constatat stupefiat că nu mai poate reactiva vechea strategie.
În istoria postdecembristă, au mai uzat de aceeaşi găselniţă primii miniştri Victor Ciorbea, Radu Vasile alături de grupurile susţinătorilor interesaţi, însă campania dură stârnită în mass-media nu le-a permis un prea mare spaţiu de manevră. Deşi lecţiile usturătoare oferite de predecesori le erau bine cunoscute, au încercat inutil gustul amar al neputinţei.
Se pare că actualmente asistăm bucuroşi la căderea în desuetudine a acestei mitologii atât de bine „reprezentată” în etiologia politicului, alături de multe alte taşmacherii de înşelat ochiul grăbit al alegătorului, pentru că, parafrazându-l pe la toate bunul Caragiale, onestitatea în politica românească e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Încercări recente de a resuscita vechile trucuri ale victimizării şi „cetăţii asediate” vor mai fi fost, poate vor recidiva, reuşite însă nu. De aceea, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, se pot detalia câteva particularităţi, „contribuţii” româneşti: 1. fără suport mediatic interesat ori „de amorul artei”, nici unul n-ar fi beneficiat de reuşită; 2. debutează prin autovictimizare; 3. se amplifică prin corul amplificărilor publice mai ales al celor ce s-au înfruptat cu diferite avantaje, ambele faze presupunând carenţe grave de onoare şi demnitate; 4. devine stratagemă prin inventarea cât mai multor pericole şi individualizarea unor duşmani odioşi, răzbunători; 5. cu o treaptă paroxistică în care primejdia proprie a pierderii scaunului se transformă în ameninţare naţională.
La o analiză atentă se observă că toate fac parte din arsenalul supradimensionat pus în operă cu o artă demnă de ceva mai bun de către serviciile secrete şi de propagandă ceauşiste când au declarat România victimă a tendinţelor expansioniste ale URSS pentru a trezi reacţia, compasiunea lumii libere. Astfel, la hotarele patriei, duşmani revanşarzi, fioroşi aşteptau de o mie de ani momentul potrivit pentru a şterpeli Ardealul, Moldova şi Ţara Românească spre a le exploata la Budapesta, Moscova, ori la Sofia. Scopul real a fost însă unul cât se poate de pervers întrucât a reuşit să-i ţină departe pe români de suflul reformelor „primăverii” de la Praga, de influenţa „Solidarităţii” poloneze, de valul schimbărilor din Ungaria şi chiar de socialismul gorbaciovist cu faţă umană asociat transparenţei pătrunse prin filieră sovietică. „Strâns uniţi în jurul partidului şi al secretarului său general”, lipsiţi de cele mai elementare noţiuni despre libertate şi democraţie, românii s-au trezit deodată cu revoluţia pe cap, neştiind ce să facă cu ea, adevăratul motiv al tranziţiei noastre prelungite.
Actualele evoluţii politice indică o ultimă încercare de resuscitare sindromului „cetăţii asediate”.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 