Spaţiul public nici n-a tresărit la apariţia unei informaţii scandaloase: de-abia acum Parlamentul a luat în discuţie o ordonanţă a guvernului Ciorbea, iar alte acte şi mai vechi, pe lângă cele din instanţe, încă îşi aşteaptă rândul. Nu ne mai miră. Acest mod de lucru pare a fi devenit obişnuinţă, întrucât mass-media debordează de enunţurile puterii, ale partidelor şi ale organelor diriguitoare, cu priorităţi, proiecte de cine ştie când, dar de care s-a ales praful. Uneori, diferiţi candidaţi, inşi „cu greutate”, vrând să demonstreze cât de scrupuloşi sunt, perorează despre ele până la banalizare şi epuizare de rating, ca apoi să le înlocuiască cu altele. Şi tot aşa. Căci de secetă am putea scăpa, de politicianism, nu.
Cele relatate dovedesc aflarea în treabă a formaţiunilor partinice care s-au perindat la putere. În absenţa unor baze de date riguros alcătuite, specifice oricăror intelectuali responsabili, actul de conducere lasă impresia unor continue căutări, şovăieli, renunţări, întoarceri… De greşeli nici nu mai amintim. Ar fi fost nevoie de voinţă, de oameni capabili să conceapă şi să pună în operă reforme, să urmărească atenţi începerea şi finalizarea lor. Să nu poată dormi de grija calităţii. N-a fost să fie. De aceea tranziţia spre nu mai ştim ce pare o poveste fără sfârşit.
De remarcat că ideile nu lipsesc, nici ale puterii, cu atât mai puţin ale opoziţiei. Numai că, din păcate, în afara presei, nimeni nu le urmăreşte circuitul, iar transformarea lor în proiecte viabile nu se întâmplă decât arareori, şi atunci cu sorţi de izbândă îndoielnici. Este unul din motivele pentru care accesarea fondurilor europene e cea mai scăzută din Uniune, transformările sociale, inclusiv reformarea învăţământului, absolut necesare cad rapid în desuetudine, iar cota de încredere a atâtor demnitari, a instituţiilor publice, deci a democraţiei, a ajuns de ocară, ceea ce face din statul de drept un construct pur teoretic. Ca atare, din agenda principalilor actanţi e ocolită tocmai rezolvarea necazurilor cu care se confruntă majoritatea cetăţenilor, satul, agricultura, economia, serviciile, şcoala, civilizaţia românească. Să nu se observe inactivitatea, anunţă mereu în discursuri emfatice că „vor face, vor drege”, dar de întâmplat nu se întâmplă mai nimic. Ai impresia că declaraţiile la nivel înalt apar doar spre a fi înregistrate şi comentate de jurnalişti, iar baza de date a partidului, a instituţiilor nu coincide nicidecum cu agenda personală a liderilor, înfeudaţi tot mai mult într-un sistem de relaţii personale, păgubitor nu doar pentru contribuabili.
Mediile scot în evidenţă zilnic ba blestemul secetei, ba falimentarea atâtor întreprinderi, urmată de disponibilizări, ba prăbuşirea tavanului unor clădiri vechi, spitale, şcoli… Salariile sunt tot mai anemice faţă de preţul vieţii, fenomenul cultural s-a ofilit pe măsură, gripa A/H1N1, diferite boli caracteristice subdezvoltării ameninţă populaţia, aşa că mai tragem o conferinţă de presă, mai punem de un praznic pentru fiii ploii, iar în capul mesei îi aşezăm pe ai noştri, aducem taraful Hopaţupa, circul cu femeia-şarpe şi omul cu fundul în două luntri, dansând ca Tarzan, şoferul exhibiţionist, pe ritmuri grobian-maneliste, iar chermeza cu mici şi bere gratis încheie paranghelia. Criza se alungă cică cu aplauze şi distracţie. Apoi anunţăm o şedinţă-fulger de guvern, de consiliu, de ce-o mai fi, după care constatăm că iarăşi nu se întâmplă nimic. Dacă pe strungar, pe inginer, pe profesor îi evaluează cineva, pe politician cine-l ia la bani mărunţi? Doar electoratul păcălit din 4 în patru ani cu mijloace tot mai „ştiinţite”? Nu cumva autoritatea, rolul demnitarului se risipesc în permanenta hărţuială, că ţi-e şi jenă să mai deschizi televizorul?
Baza de date, planificarea riguroasă ţin de organizarea ştiinţifică a muncii. În absenţa lor, politica rămâne prizonieră replicilor şi reacţiilor, nefiind în stare să depăşească timpul prezent, nici stadiul electoral al permanentei confruntări şi goane după voturi. În acest scop, prin mijloace din ce în ce mai ruşinoase, politicieni de doi bani curtează în campanie păturile defavorizate, sărăcimea satelor şi a oraşelor, conform vechiului refren: „1 Mai, 1 Mai / Duci pe prostul unde vrai / C-o bucată de malai”. A rămas în top de pe vremea când trebuia să votăm „soarele” bolşevic pictat pe toate gardurile. De aici patima serbărilor rustice, de aici manifestările cu ţuică, vin, ciolan, fasole pentru gură-cască. Nu asta aşteaptă şomerii şi oamenii necăjiţi. Guvernanţii nu sunt interesaţi de acţiuni temeinice pentru eradicarea sărăciei, a bolilor, a accidentelor care omoară pe şosele şi pe şantiere inşi buni de treabă, ci doar cum să-şi perpetueze puterea – o putere de dragul puterii.
Între timp, s-a perfecţionat discursul dublu: murim solemn de dragoste şi milă pentru sărăceni, dar prin ordonanţe de urgenţă le mai cârpim o taxă, un impozit, fiindcă altfel mărimile lor nu ştiu să iasă din criză.
Beţia puterii creşte la cote groteşti, dar judecata critică se împuţinează urcând spre vârf. Pentru a o acapara şi a-i exploata resursele, vechii duşmani sunt în stare să se înfrăţească sub acelaşi steag, deşi, de când se ştiu, se urăsc de moarte. Cârdăşia o fac ostentativ, în numele iubirii de ţară şi de neam. De ceva vreme, s-a revenit la principii vetuste, relicve de pe vremea democraţiilor primitive, astfel că cinicul „cine nu e cu noi e împotriva noastră” (Stalin) nu numai că nu ruşinează pe cineva, dar a prins până şi elitele susţinătoare de o parte ori de alta.
Pe timpul regimului burghezo-moşieresc, opinca mai avea oarece demnitate dată de munca grea şi cinstită. Cu toată opresiunea, cum scrie în cartea roşie de istorie, răzbăteau reproşuri crunte: „Dar până când, boieri dumneavoastră?” Astăzi talpa ţării îşi vinde votul pe te miri ce, lăsându-se călcată în picioare de tot soiul de arivişti şi samsari politici.
Petru Tomegea - ePolitica 