Rolul cuvântului în izbânda demersului politic a crescut odată cu amploarea mass-mediei. La români, a căpătat relevanţă în vremea paşoptiştilor, care se bazau pe o serie de vectori lexicali exhortativi ca unire, propăşire, Europa, civilizaţie, democraţie, libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate, independenţă, stat de drept etc., dar şi inhibitori: antiunionist, retrograd, înapoiere, învechit, nesemnificativi faţă de primii. Exista dorinţa unanimă de a pune bazele unei naţiuni moderne. Istoria reţine, de asemeni, câteva supranume şi porecle de mare impact: Cel Bătrân, Ţepeş, (Vlad) Dracul, din familia Drăculeştilor, fără vreo legătură cu subst. comun „drac” (nomina odiosa), ci sinonim cu Şarpe, Bală, şi ele nume proprii, apoi Şchiopu, Rareş, Lăcustă etc. Altă falsă etimologie, la Ciubăr (Cipor) Vodă, pronunţat Ciúbăr, semn al originii nemţeşti, probabil Zuber. Un maestru s-a dovedit Dimitrie Cantemir în a sa Istorie hieroglifică, dar lipsa de ecou şi circulaţia restrânsă în epocă n-au permis influenţarea spaţiului public. În schimb tipologia metaforică a supranumelui a prins la stratégii PR-ului, mult mai pamfletar decât politic.
Dacă paşoptiştii au cultivat „cuvântul care zideşte” şi „uneşte”, după model biblic-testamentar, reuşind să creeze o patrie respectată în Europa civilizaţiei şi a bunăstării, astăzi cuvintele-vector au doar conotaţii destructoare, desfigurante, persiflante, ilariante, comice, satirizante, batjocoritor-miştocăreşti, iar rezultatele se văd: voinţa de unitate şi progres ne lipseşte, nici vorbă de regăsirea în patria-mamă a tuturor fiilor de aceleaşi limbă, istorie, tradiţii, iar idealul paşoptist, care ne-a „lămurit” o identitate, scoţându-ne din hrubele feudalismului oriental, s-a pierdut în iureşul egoismului feroce al noilor pohte dâmboviţene: putere şi avere.
Sărăcia ideologică şi programatică, lipsa viziunii de ţară europeană, deturnarea sensului politicii de la scopul bunei guvernări la imunda bătălie aducătoare de procente la urne sunt principalele valenţe ale „noului” discurs. Vocabularul de joasă sorginte scoate la iveală obrăznicia, lipsa de respect pentru libertate şi democraţie, cantonarea lexicală în mediul permisiv al spiritului gregar. Astfel devine armă de temut căci cuvintele-măciucă, repetate obstinant, şochează largi categorii sociale.
După scopul urmărit, asemenea termeni se împart în mai multe categorii:
– cuvinte-etichetă: porecle şi supranume. Sunt de mare impact deoarece au remanenţă, gâdilând ego-ul celor simpli: Ceaşcă, Odi şi Sini, Prinţişorul, Leana lui Zăpăcitu, Ion Teleagă, Bătrânul Edec, Tataia, Bunicuţa, Cucuveaua, Frankenstein, Manivelă, Cherestoi, Ţapul, baroni, Prostănacul, hrebenciucul – unitate de măsură, Curdefier, Moliceanu, Trădiceanu, Motocicleanu, Răzgândiceanu, Buldogul, Piedone, Şpagaton, Robocop, Distonocalm, Slăbiceanu, Războinicul Luminii, Micky Şpagă, Guzganul Rozaliu, Izotop, Almanahe, Rudotel, Abramburica, Pufuleţ, Bombonel, Arogantul, Felix Motanul, Bideu, Piticul Atomic, Pinalti, Corleone, Emil Gâscaru, Pompierul Atomic, Piticul Atomic, Piromanul Boc, Bokemon, Papagalul lui Băse, Boc care face poc, Profesorul, Băsecu, cu trimitere la fosta poliţie politică, Preşpăratul, Zeus, Piratul, Marinarul, Marinelu, Vodcăroiu, Whisky, Jack Daniel’s, Traian Pinochio, Captain Planet, Poppeye Marinarul, Politicianul cu Nume de Floare… Se cunosc lansatorii. Mai toţi sunt concurenţi pe acelaşi culoar politic ori provin din partide antagonice, şi-au aliat jurnalişti celebri, unii independenţi, alţii cu contract. Îşi promovează „opera” prin replay-uri, remake-uri frecvente. Cu reacţii şi contrareacţii. Se cunosc şi interesele care îi mână a-şi mânji adversarii, dar nu şi resorturile intime ale propriei terfeliri în mocirlă. Uneori autorii sunt personalităţi cu diplome serioase şi educaţie înaltă. Nu doar lipsa argumentaţiei, graba şi pofta nesăţioasă de a-şi distruge / demotiva duşmanul, ci indiferenţa mulţimilor la mesajul elevat îi determină să-şi dezbrace vestimentaţia scumpă şi să treacă la bască şi pufoaică. Din păcate, indiferenţa li se datorează: n-au fost în stare să ne explice pe limba noastră rolul ideologiilor. Nu mai vorbim de educaţia civică a poporenilor şi nivelul precar de civilizaţie. Procedeul etichetării va dispărea atunci când vom preţui înţelepciunea, onoarea, cinstea, nu viclenia ţăţească de „a-i face din vorbe” pe ceilalţi.
– cuvinte-ciocan: naş, năşie, cumătru, cumătrie, căsătorie ori mariaj din interes, sistem ticăloşit, caltaboş, grupuri de interese, Iliescu, Vanghelie, moguli, oligarhi, Vântu, Patriciu, Voiculescu – Grivco, 322, coaliţia ruşinii, guvernul lui Peşte, teroristul-şef, tiranul, Sauron, fascistul, dictatorul, tătuc, jupân, stăpân, salvatorul neamului. Se supun oprobriului public doar patroni mediatici şi oligarhi din tabere adverse.
– cuvinte-fetiş: mafie, corupţie, hoţie, furt, şantaj, scandal, război, criză, şmecherie, cacealma, dosariadă, Ha-ha-ha, autostradă, bileţel roz, cele trei Elene, trădare, normalitate etc. Intenţia lor este de diabolizare a incriminatului. Numai „normalitatea” rămâne stingheră.
– metafore: putregai, papagal, iepuraş, şoricel, trompetă, goarnă, flaşnetă, radio-şanţ, a înghiţi o broască râioasă, a se spăla pe mâini, a o lua în freză, cu mucii în freză, animal politic, din zoon politicon, a o lua pe cocoaşă, mâţa moartă, scheleţii din dulap, tain, Fabrica de diplome etc.
– ultragieri: nebun, săltat, cu un neuron, prost, handicapat, sărac cu duhul, nespălat, nesimţit, imbecil, animal, porc, malac, bou, măgar, găozar, păsărică, ţigancă împuţită, curva ori bagabontul dracului, sconcs, escroc…
Efectul pare a se întoarce acum împotriva pontoşilor. Poate era cazul să se concentreze, măcar în ceasul al XI-lea, pe fişa postului.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 