În ultima vreme mediile reiau teme legate de cultul / cultura comunicării, de proiecte de îmbunătăţire, dezvoltare, răspândire ale celor mai eficiente stiluri, metode, procedee. Au apărut bloguri ale unor „celebrităţi” în materie care-şi împrumută cu hărnicie ideile, citatele din clasicii domeniului, inclusiv cu copy-paste. Aşa că adevăratele motive ale pervertirii, colmatării canalelor comunicaţionale, ale acaparării spaţiului public de către „făuritori” de opinii şi spectacole cu mascaţi, investigaţii live ori despuiaţi nu ţin de lipsa specialiştilor, de know-how, ci de altceva. Interesează aici nu doar ce şi cum comunicăm, teorii expuse pe larg în voluminoasele tratate ale PR-iştilor, ci mai ales când, din ce cauză şi în ce scop. Ultimele au darul de a ne lumina întrucâtva asupra stării democraţiei româneşti, mereu suspectată de aranjamente de culise.
Fireşte, tipologia şi stilurile comunicării caracterizează, ca şi politica, un anumit stadiu al dezvoltării socio-umane, însă transformarea unui instrument de informare în armă politică devine motiv de îngrijorare, deoarece prelungeşte starea de polarizare-fragmentare a opţiunilor dincolo de campaniile electorale. Or sistemele politice croite pentru eternitate divizează electorii doar în primele etape, ca în final să-i unească în jurul valorilor confirmate de scrutin. Ceea ce la noi nu se întâmplă.
Mai întâi deranjează tendinţa manifestă de selectare a informaţiilor cu caracter naţional şi publicarea la momentul oportun doar a celor „relevante” pentru un anumit proiect, fie politic, fie de altă natură. Orice selecţie motivată de lipsa spaţiului şi priorităţi temporale decriptează intenţiile reale ale emiţătorului, scoţând în evidenţă aceleaşi monstruozităţi din ’90 încoace: aservirea serviciilor şi a instituţiilor statului de drept de către puterea politică, disimularea grupurilor de interese economico-politice, a malversaţiunilor bişniţăreşti etc. În loc de informaţii politically correct, s-au livrat scorneli imunde cărora le-au căzut pradă la început partidele istorice, apoi regele, ca să descoperim că jaful nu avea legătură cu istoria, ci cu „ai noştri”. În cătare au intrat apoi moguli, oligarhi, latifundiari, de preferat liberali, ceilalţi fiind mari investitori.
Analizând modul de comunicare a informaţiei, se străvede înregimentarea difuzorilor ca simpli răspândaci. Deşi au apărut câteva jurnale, posturi radio şi TV specializate pe informaţie, te-ai aştepta ca realitatea nudă, adevărul ultim, reportajele, interviurile să nu discrimineze prin omisiuni, să nu „prelucreze” ştirea după dorinţe „fierbinţi” ale finanţatorului, să nu interpreteze „ad usum delphini” faptele, trăgând foc la oala nu ştiu cui, să nu pună semnele mirării, întrebării, exclamării, ghilimelele acolo unde nu le e locul. Astfel se urmăreşte mai mereu crearea stresului mediatic pentru a favoriza, legitima o anumită decizie politică, sau a motiva „pro domo” fenomene contemporane legate de criză, instabilitate. Efectele stresante sunt amplificate prin contagiunea mediilor, dispuse, din inapetenţă faţă de subiectele din agenda publică, să reacţioneze la discursul, replica, poziţia comilitonilor, sau a adversarilor – escaladarea autoalimentându-se până la epuizarea subiectului sau a ratingului.
Profesioniştii acestui simulacru de comunicare, mulţi pregătiţi la şcoli pe vechi, ştiu că e nevoie de reţele şi reţete speciale, că spaţiul public trebuie degajat înainte de „momentul zero” al lansării unei noi făcături mediatice, de tipul celor legate de furtul rezervelor maritime de petrol, a sutelor de ha în intravilanul Capitalei, a bătăliei pentru secretele Internelor, arestări-eliberări nocturn-matinale în direct etc. Direcţionarea mesajului spre publicul-ţintă s-a făcut prin inserţie, intertextualizare, contextualizare. Astfel de veşti trebuie să producă şoc mediatic urmat de teamă, spaimă, panică. E nevoie de efect de durată, de reacţii virulente şi contrareacţii. Concomitent, dezinformarea, barierele mediatice, metacomunicarea (transferul semantic, estomparea substratului, schimbarea ţintei etc.), desfăşurarea nocturnă a unor evenimente-diversiune ţintesc (de)construcţia atitudinal-comportamentală, pentru a cataliza asimilarea mesajului direct sau indus.
Boala lungă a statului de drept, mai mereu captiv puterilor politice, nu permite deplina libertate de circulaţie a informaţiilor, mediile funcţionând în siajul puternicilor zilei, al grupurilor de influenţă: s-a re-creat o elită politică privilegiată cu acces neîngrădit la „surse”, ca pe vremuri, care distribuie zilnic activului de partid şi difuzorilor doar ceea ce convine, confirmând trendul, iar, în rest, activiştii opoziţiei, jurnaliştii de investigaţie încearcă să prindă din zbor scurgeri, delaţiuni, fărâmituri de la masa „iniţiaţilor”. Activitatea de informare respectă neabătut principiile de bază ale propagandei vetuste, ale confruntărilor electorale, permanentizate postrevoluţionar. Se creează nivele de aşteptare alimentate mereu cu promisiuni pentru menţinerea electoratului în stare caldă. Dacă sondajele indică „răcirea” maselor aderente, se folosesc cuvinte „bici” ca: şomaj, criză, colaps, devalorizare, sărăcire, faliment, deficit bugetar, iar pentru adversari: primitivism, fundamentalism, greaua moştenire etc.
În ultima vreme informaţii tendenţioase despre indecizii politice vin şi de la jurnale, agenţii de presă străine legate prin fire străvezii de resursele actanţilor noştri politici. Cu ţara la picioare, orice e bun dacă serveşte interesele de imagine şi notorietate ale unor lideri „tari”. „Adaptând” informaţiile, degajă tonuri triumfaliste ori pesimiste, în funcţie de comanda primită. Parcă ne-am pregăti de război – războiul nimicniciei noastre.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 