Dl preşedinte a venit foarte fericit de la summitul UE, însă de acum ştim că barometrul fericirii prezidenţiale trebuie citit invers: starea sa de bine ne poate costa ani buni de aşteptări populare zadarnice şi stagnare economică. Nu neapărat din cauza stabilirii unor deficite structurale aproape imposibile, nici că se vor crea un sistem financiar unitar şi un pachet de reguli fiscale infailibile, ci că nu deschidem ochii asupra unei idei discutate în şoaptă în aceste zile în mediile occidentale.
E(i)migraţia şi dezvoltarea
Ideea nu e nouă. A surprins-o acum câţiva ani Hans-Hermann Hoppe într-un context legat de determinismul libertarian şi fenomene sociale ca „dezintegrarea politică” a unor state din care se emigrează masiv şi „integrarea economică” a migranţilor în zonele şi statele preferate de capital. E uşor de înţeles că ei vor produce acolo bunăstare la un preţ de cost neglijabil, iar înapoierea noastră va fi prelungită sine die.
Sociologii români, truditori tenaci şi prolifici pe ogorul insalubrei politici, n-au socotit lucrativ să explice stăpânilor în slujba cărora şi-au pus cariera că emigrarea este un proces cu două tăişuri: e o bună supapă de moment pentru ineficienţa, mai degrabă, inexistenţa politicilor sociale guvernamentale, dar şi o cauză generatoare de subdezvoltare, înapoiere şi sărăcie pe termen lung.
Depopularea României?
În regimul Băsescu-Boc, depopularea localităţilor cunoaşte o turnură gravă, cu atât mai gravă cu cât e încurajată oficial. Executivul n-are nevoie de şomeri în plus, nici de creşterea bugetelor de cheltuieli sociale. Dar, coroborat cu limitarea la 0,5% a deficitelor structurale şi cu o cifră asemănătoare a deficitelor bugetare, fenomenul va condamna definitiv România la subdezvoltare, sărăcie şi analfabetism, iar băjenirea se va accentua. Cine răspunde pentru asemenea decizii catastrofale?
Fireşte, organul suveranităţii statale e Parlamentul, dar el e preocupat ca nu cumva coaliţia de guvernământ să piardă alegerile. În afară de această prioritate 0(zero), mai iese în evidenţă prin atribuirea de fonduri parohiilor şi colegiilor proprii, în timp ce astfel de fenomene sociale ne aruncă din nou la marginea istoriei. (Cf. Tony Judt, Romania: La fundul grămezii).
De ce nu se investeşte în România?
Abia acum înţelegem sugestia de a contribui cu multe miliarde la un fond comunitar de dezvoltare care să antreneze cică economiile ţărilor emergente ori intrate în criză de lichidităţi, noi neştiind ce să facem cu ele.
Numai că germanii, de pildă, cunosc un nivel al producţiei industriale şi al productivităţii muncii greu de conceput la vreme de contracţie economică. Li-e şi ruşine s-o spună. România, în schimb, intră în faliment de moment ce nu-şi poate onora nici măcar obligaţiile către cei ce şi-au câştigat drepturile în instanţă.
Ţinând cont de scăderea de aproape 10 ori a volumului de investiţii străine şi româneşti în comparaţie cu perioada 2004-2008, că oferta de locuri de muncă bine plătite va fi tot mai subţire, că unele investiţii mai vechi deja produc bunuri uzate tehnic şi moral, viitorul românilor în propria ţară devine îngrijorător. Nici 10% din ce se vinde pe piaţa noastră nu este produs în România, dar această realitate nu-i deranjează pe marii noştri bărbaţi de stat. Deşi prin Constituţie tocmai asta le e fişa postului. Când ne vom trezi, s-ar putea să fie prea târziu.
Dacă suveranitate nu mai e, ce mai e?
Istoricii PCR îşi amintesc de ravagiile doctrinelor Valeev şi Brejnev, care, în schimbul limitării suveranităţii, al trasării de noi graniţe, promiteau României exact ce avea nevoie: securitate (pax sovietica), armament modern, materii prime ieftine, tehnologii… Până la urmă lucrurile nu sunt cu mult diferite nici azi.
Iată că istoria ne supune din nou la probe greu de manageriat, iar lipsa competenţelor şi a expertizei în relaţii internaţionale ne afectează capacitatea de a răspunde prompt unor mari provocări. Se repetă situaţia de după 23 august?
Ceea ce nu înţeleg poporenii e pentru ce mai plătim atâta funcţionărime, Parlament, Guvern şi instituţii ale statului lor dacă decizia politică nu îi serveşte pe ei. Când pălăria suveranităţii, a independenţei, a unităţii şi a viitorului României e atât de greu de purtat, n-ar trebui să ne recunoaştem cinstit neputinţa şi să chemăm poporul la urne spre a decide ce e de făcut?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 