Unul dintre corifeii intelighenţiei de partid angajate întru răsădirea republicii sarkoziene pe Podul Mogoşoaiei vine cu o definiţie neaoşă a democraţiei: una în care partidele se încaieră după pleaşcă şi chilipir mai dihai ca alegătorii la pomana candidatului, cu activişti extaziaţi că privirea tătucului s-a oprit blajină pentru o clipă asupră-le, chiar dacă prin venele unora curge sânge albastru de împărat bizantin. În schimb, „clasa politică” e lapidată mediatic de propriii actanţi, doar-doar or mai creşte în voturi. La aşa dovezi de elitism nici nu ştii dacă ştiinţele politice, şcoala mai au vreun rost de vreme ce diriguitori şmecheri îşi batjocoresc în direct colegii ca să-şi aşeze în locul lor protejaţii, fără legătură cu fişa postului, iar cu cartea, nici atât. Se cere slugărnicie şi loialitate. Ca-n Evul Mediu.
Că partidele umblă după pleaşcă, un fel de „câştig nemeritat, obţinut fără muncă” şi după chilipir, adică marfă cumpărată pe mai nimic, e un truism. Oricine vede cum îşi sporesc norocul adulmecând avantajul politic, cum se fac şi se desfac alianţele „pe parteneriate”. Toate vizează căpătuiala, căci în două decenii şi-au dezvoltat nu ştiinţa de a conduce ţara, ci flerul de „animal politic”. Deşi a stârnit entuziasm atâtor analişti, „harul” ăsta nu are a face cu necazurile populaţiei, căci bătălia pentru putere de dragul puterii şi al intereselor egoiste ne-a băgat într-o criză din care nu se ştie cum vom ieşi. Împrumutul FMI demonstrează nu neapărat intenţia de salvare economică, de reformare a instituţiilor statului, care de altfel se tot reformează din ’90, ci că tortul actual al bugetului e prea searbăd pentru clientela flămândă, că noul mandat prezidenţial are nevoie de relaxare la urne. De usturat ne vor ustura pe noi şi pe urmaşii noştri.
Nu e de mirare că încrederea în aşa politicieni moare încet şi sigur, când bafta, pleaşca şi chilipirul ţin loc de ideologie şi program, când deciziile politice respectă zicala „cine face îşi face”. Gheşefturi cu statul se fac după obiceiul pământului: „îţi dau ca să-mi dai”, „doar nu dai de la tine”. De binele comun se vorbeşte numai când e nevoie de voturile prostimii. Uninominalul a adus cârdăşiile, găştile, cumetriile locale la putere, iar pleştile şi chilipirurile răsplătesc serviciile aduse partidului ori baronului, stăpân peste feuda sa de alegători, fidelizaţi periodic cu promisiuni şi fărâmituri de la masa lor.
Că nu se mai învaţă politică nici măcar din istorie nu e o noutate. Pe vremuri, mari oameni de ştiinţă, scriitori erau şi politicieni la fel de valoroşi. Dar, cu excepţia anului de graţie 1918, întotdeauna convulsiile mondiale ne-au prins în plină destrăbălare. Ca şi acum. Mai bine de trei luni de bâlbâieli politice şi târguieli pe posturi prin crâşme de lux ne-au înfundat în nisipurile mişcătoare ale dezmăţului mondial cu „produse bancare derivate”. Oportuniştii şi vorbăreţii economişti români, mereu cu degetele în hârdăul cu miere, n-au intuit că intrarea marilor concerne bancare în România însemna nevoia de „sânge proaspăt”, în condiţiile în care miile de miliarde tipărite pe garanţia unui tezaur imaginar nu aveau echivalent în aur şi bunuri. Bancrută frauduloasă savantă, mediatizată ca prosperitate economică. Decenii la rând.
Or, în locul unor politici vizionar-inteligente, diriguitorii propun jocul infantil de-a leapşa: reformăm administraţia până scăpăm de funcţionarii „grelei moşteniri” ca să asigurăm „spaţiu vital” alor noştri, desfiinţăm Cancelaria prim-ministrului, dar îi păstrăm pe loiali în SGG, în Corpul de Control, apoi le întărim rândurile cu nepoţi, fii, veri, fini, cumnaţi, rude numai până la gradul V. Criza însă loveşte păturile defavorizate, şomajul creşte, falimentele se înmulţesc, numai că unora li se măresc bugetele proporţional cu influenţa în partid. În plus, au început simpozioane sindicale pe temele: „Sporul şi cureaua lată”, „Între salariul de merit şi curba de sacrificiu”. Slavă Domnului, a venit şi soluţia genială: diminuăm lefurile! Nu şi risipa din agenţii, centrale, servicii de pază şi secrete, secretare, secretariate, tone de instalaţii de ascultat telefoane, echipe de hăitaşi pe Net, miile de bodyguarzi, maşini scumpe, şoferi, case de protocol, servitori pentru mahări, chiolhan pe ban public. Din el se vor înfrupta şi patronii „noştri” din turism. Câine slab, purici graşi.
Chiar dacă educaţia ar trebui să beneficieze de expertiza şi competenţele celor 10.611 (!) specialişti pe statele de plată ale MECI, leapşa copilărească stă la bazele înnoirii curricular-didactice: tăiem o oră de …, dar materia rămâne aceeaşi; ca şi cum l-ai pune pe nea Ilie de la sculărie să strunjească într-o oră acelaşi număr de şuruburi ca în două. Scoatem ceva sport, muzică, desen, cu toate că gimnaziul şi liceul sunt şcoli de cultură generală, dar nu ne atingem de ştiinţe, având în vedere creşterea fără precedent în România a industriilor bazate pe energia cuantică, ordonarea mişcării browniene, perfecţionarea genomului uman, cel politic fiind deja hiperevoluat. De bărbierit ouă şi de făcut apa căpiţe nu mai amintim. Nici de SAM-uri devenite iar Licee Tehnologice. Vi-l puteţi imagina pe ministrul englez al educaţiei să impună colegiilor din Cambridge (1209) ce şi cum? Fiindcă într-o ţară normală, şcolile sunt puternice, nu ministerul, indicaţiile, controalele, ameninţările permanente ale autorităţii.
Românii au mai trăit o asemenea nenorocire la 7 ani după Unirea de la 1859, când au fost nevoiţi să apeleze la domn străin. Clasa politică însă era plină de elan patriotic paşoptist. Contrafactual judecând, e greu de crezut că în acele condiţii mai existam ca ţară şi făceam faţă atâtor pericole: s-au dărâmat imperii, s-au retrasat frontiere, s-au împărţit „frăţeşte” teritorii.
Cu politicieni preocupaţi doar să adune osânză, deznodământul e previzibil. Poate criza ne va ajuta măcar să ne luminăm.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 