Politică şi administraţie

După ’90, multe schimbări, reaşezări ale administraţiei au fost legiferate, dar fondul a rămas în mare parte acelaşi. În percepţia publică relaţiile statului cu cetăţeanul au devenit tot mai complicate şi cronofage iar birocraţia, mai stufoasă. I se alocă o bună parte a bugetului, ruptă de la gura investiţiilor, a şcolii, a spitalului pentru a o menţine la mâna politicului. Legea fiind slabă, salariaţii instituţiilor se supun întâi şefului ales/numit de partid, făcând munci adesea umilitoare, de la aplauze şi lipirea de afişe în campanii electorale la sancţionarea opozanţilor.

La o privire atentă, descoperi că, pe statul de plată, primarii, preşedinţii de consilii,  prefecţii, şefii de deconcentrate şi miniştrii prăsesc viitorul partidului, pepiniera şi rezerva de cadre. Acolo se însuşesc şmecheriile cu bănuţul public, politicianismul fudul şi strategiile de câştigare a sufragiilor, nu la instituţii de învăţământ superior ori de cercetare. De aceea nu prind la noi ideologiile, iar novicii sunt mutanţi, cópii fidele ale jupânilor. De aceea ştiinţele administrative nu fac două parale, iar valorile moral-intelectuale nu sunt atrase în sistem.

Români fiind, ştim că asemenea rămăşiţe feudale au intrat fatalmente în obişnuinţă, neputând fi eradicate. Dar nu poţi accepta ca statul să-ţi fure câştigul şi timpul de lucru. Sculerul întârzie ori fuge de la strung ca să completeze dosare la fisc, la starea civilă, la serviciul de personal, la casa de sănătate sau de pensii, numărul de piese lucrate se reduce iar patronul îi diminuează salariul. În plus, actele costă de te usucă.

În preajma alegerilor, discursul reformator spumegă pe toate canalele. Toţi doresc o administraţie modernă, toţi vor face şi vor drege. Însă ideile modernizatoare se referă la cadrul general, la filosofia sistemului, la descentralizare, nicidecum la simplificarea, despovărarea de balastul hârţogăriei, de mulţimea dărilor şi colectarea lor ca pe vremea fanarioţilor. Fireşte, măsurile reformatoare citite de noi pe site-urile PR sunt frumoase, rezultat al multor ani de trudă, numai că punerea lor în operă se împotmoleşte la bază unde rezistenţa e mare: angajaţilor li-e greu să renunţe la cutumele epocii de aur, „perfecţionate” în cele două decenii. Recentul conflict între plătitorii taxelor pe drepturi de autor şi ministerul muncii dovedeşte că reformele generale nu prea au sorţi de izbândă.

Orice discurs reformator miroase a gargară politică atâta vreme cât ansamblul informaţional centralizat şi bazele de date lipsesc. În absenţa acestora, România e campioană absolută la inventat şi depozitat hârtii. În consecinţă, arhivele instituţiilor publice gestionează mii de tone de bibliorafturi şi cartoteci, omorând frumuseţe de codri. Costurile de pază şi întreţinere însă nu le dau diriguitorilor bătăi de cap.

În democraţiile serioase, nimeni nu-ţi cere adeverinţe, cópii după originale, autentificări, aprobări prealabile, decât în mod excepţional. Aberaţia cópiilor după act de naştere, buletin, paşaport e doar în România. Până şi poliţistul de stradă poate accesa instant informaţia de care are nevoie. Nici nu-ţi cere actul de identitate. Îi e suficientă declaraţia. Minţi, suferi rigorile legii.

Orice reformă trebuie să înceapă cu renunţarea la vetustele adeverinţe şi cereri. 10 % din posturi ar rămâne pe din afară. Fără autentificări şi cópii după originale s-ar mai elibera încă pe atâtea. Plus jumătate din notariate. Beneficiile ar creşte iar pădurile ar scăpa de cozi de topor. Introducerea informatizării şi a bazelor centrale de date ar da o lovitură mortală sinecuriştilor de partid şi pilangiilor, pricepuţi la toate şi la nimic. Dar cu salarii privilegiate.

Să nu se repete istoria informatizării. Aşteptările erau la fel de mari odată cu introducerea calculatoarelor. Când, în loc să dispară tăietorii de frunză la câini, s-au angajat în plus multe mii de informaticieni, operatori să le folosească.

Petru Tomegea

Fatalitate şi politică

De ani buni fatalitatea este trăsătura identitară românească preponderent analizată în cărţi şi eseuri, dar discursul înţelepţilor arareori trece de folclorul mioritic şi paremiologic. Dacă verdictul lor că ne închinăm sorţii era previzibil, reacţia vulgului şi a elitelor politice a lipsit cu desăvârşire. Vom fi zicând că filosofii, ca şi politicienii, se află doar în treabă. Ar cam fi cazul să ne întrebăm de ce, în momente critice ale istoriei, trăite cu o anumită ciclicitate, discuţia este reluată mereu din acelaşi punct. Ca şi cum în imaginarul colectiv, în mentalul public nu s-ar produce nicio schimbare. Deoarece eforturile de înlăturare a consecinţelor lipsesc, situaţiile critice se repetă, generaţiile continuă să fie irosite, iar noi ne conservăm caracterele, tipologia şi tarele străvechi. De parcă nici n-ar exista şcoală.

Ideea de fatalitate bântuie de ceva vreme şi scena politică. Astfel, după politicienii de la putere, nici preşedintele, nici guvernul, cu atât mai puţin parlamentul ori cetăţenii nu pot face nimic pentru eradicarea crizei deoarece ea s-a declanşat în ţările occidentale dezvoltate, iar rezolvarea va veni odată cu ieşirea lor din recesiune. Noi trebuie să avem răbdare, ceea ce şi facem de la Zamolxis încoace. Raţionamentul miroase a dezvinovăţire puerilă de genul „unde dai şi unde crapă” de moment ce Polonia, Bulgaria, Slovacia, Cehia etc. deja gustă roadele  politicilor de relansare economică. În lipsa lor, România resimte efectele neputinţelor manageriale la modul tragic: prunci morţi din neglijenţă în spitale, vârful aisbergului lovind în chiar inima capitalei. În provincie, subfinanţarea şi delăsarea bat în dramatic, dar veştile proaste se află mai greu. Li se adaugă zilnic zeci de morţi pe şoselele pline de obstacole, pe şantiere unde autoritatea protecţiei muncii e mână în mână cu patronii. De accidente casnice şi infracţiuni contra vieţii nu mai vorbim. Avem mai multe victime ca în ultimul război. Aceleaşi cauze: indisciplina, nerespectarea legilor şi a regulamentelor, improvizaţiile fatale, lipsa de răspundere penală, civilă, politică.

Pentru a ne ridica din letargie, ar fi mare nevoie de reforme începând cu politica, educaţia, sănătatea, administraţia şi terminând cu civilizaţia locuirii. Există chiar un consens naţional în privinţa lor. Dar, fatalitate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult din vremea lui Caragiale: „Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori…” Ideile reformatoare abundă, şi la guvern, şi la opoziţie. În campanii electorale dau în clocot. Multe trec de legislativ, dar ceva le opreşte să fie puse în operă. Altora destinul le surâde şi câte un curajos  se apucă să le aplice, până dă şi el de o piedică insurmontabilă. În 20 de ani nicio reformă nu a fost finalizată, deşi promisiunile înnoitoare au dus la câştigarea alegerilor.

Perspectivele actuale nu lasă loc speranţei. Fiindcă la noi datele statistice sunt ţinute sub obroc, apelăm la „Population Reference Bureau” să aflăm că 25-27 % din populaţie va dispărea în viitorul apropiat. De altfel, dimensiunile e(i)migrării sunt estimate de mass-media la peste 2,5 – 3 milioane de locuitori. Ne pleacă mai cu seamă valorile. Degeaba ne împăunăm că suntem un popor de 23000000. Dacă de pericolul depopulării nu se ocupă nimeni, te întrebi care vor fi fiind priorităţile, preocupările diriguitorilor noştri?

Până la integrarea în UE, încrederea populaţiei în viitor depăşea 80 de procente. Acum   ne-am prăbuşit. Fatalmente, am recăzut în patima zodiacelor, a prezicătorilor şi a ghicitorilor în orice, în palmă, cafea, bobi, ghioc, în coji de ceapă, cântatul cocoşului şi cucurigarea găinii.     S-au înmulţit şi cititorii în vise, în semne pământene sau cereşti. Nu există canale media fără „specialişti consacraţi” ai negoţului cu soarta ori cu Dumnezeu. Partea tristă este că sociologii constată degringolada nu doar sufletească a naţiei, dar de trezit nu se trezeşte nimeni.

Petru Tomegea

Apărut Ziare.com

Politică de supravieţuire

Nu poţi pricepe evoluţia societăţii fără a studia feedbackul politicilor publice, influenţa acestora asupra populaţiei. Rămâi însă surprins, eufemistic vorbind, să constaţi ineficienţa, atipicul, dezordinea şi impredictibilitatea, de aceea exclamăm frustraţi „ca la noi, la nimenea”. De ani buni, preocuparea de bază a partidelor este aceea de a supravieţui într-un mediu ostil, contaminat de neîncredere, nemulţumire şi chiar revoltă. A se feri însă de acuze gratuite, abundente la comentatorii cu peniţe parti-pris. Ipoteza noastră are nevoie de  argumente.

În regimurile democratice aşezate, partidele îşi pun în operă programele, ideologia cu care au câştigat sufragiile. Prioritate are agenda cetăţeanului, iar menţinerea, dezvoltarea bazei electorale proprii sunt consecinţa realizării în deplină transparenţă a idealurilor colective. Bătălia pentru întâietate în sondaje, electoralismul permanent bântuie doar lumea a treia. În România, programele sunt abandonate imediat după accederea la guvernare, promisiunile gogonate neavând cum să fie puse în aplicare vreodată. Din acest motiv, diminuarea zestrei electorale şi a bunăvoinţei publice survine în scurt timp, iar (re)capitalizarea încrederii se mai poate face doar prin mijloace condamnabile, puse la index de politologi. Ca să evite căderea, guvernul, lipsit de instrumente programatice bine fundamentate, improvizează la repezeală măsuri, hotărâri, ordonanţe pentru rezolvarea unor situaţii presant-urgente, numai mila lui Dumnezeu ferindu-ne de faliment. Deocamdată.

Strategia de supravieţuire a partidelor nu ţine seamă de reglementările constituţionale nici de drepturile cetăţeneşti în uz. Ea vizează în primul rând uzurparea funcţiilor statului, mediile vorbind chiar de disoluţia acestuia. Astfel, bugetele nu se mai repartizează conform principiilor stabilite în Parlament, ci după indicaţiile de partid. Demnitarii puterii redistribuie fondurile, favorizându-i pe membrii marcanţi din teritoriu, cu condiţia ca alocarea banilor să aducă beneficii la urne. Aşa se şi explică mulţimea investiţiilor fără legătură cu priorităţile naţionale ori cu revigorarea economiei ca patinoare, săli de sport, ajutoare unidirecţionate, iertări de datorii etc. Toate se fac în numele formaţiunii cutare sau al liderului său, deşi sumele nu provin din buzunarele lor, ci din vistieria statului.

Pentru îndeplinirea unor astfel de hotărâri, partidele nu au nevoie de personalităţi puternice, cu moralitate indubitabilă, ci de yesmeni. De altfel, fiecare şef sau şefuleţ mai răsărit cultivă nu profesionalismul, ci loialitatea până la slugărnicie, având grijă ca nu cumva să fie „săpaţi” din interior ori să le fie ameninţat leadership-ul. Prevăzători din fire, îşi mătrăşesc rivalii ori şi-i reduc la tăcere, folosind în acest scop tehnici ignobile binecunoscute. De aceea, arareori mai crâcneşte cineva fără urmări notabile. Atacul continuu, concertat împotriva valorilor intelectual-morale, promovarea pe criterii partizane, pile, rudenie şi interese de clan au avut drept consecinţe fireşti reducerea tragi-comică a competenţelor ministeriabile şi starea derizorie a actului decizional. Ce ni se întâmplă azi era anticipat demult.

În ideea supravieţuirii, în deceniul trecut s-a practicat schimbarea numelor, nu şi a doctrinei, e.g. social-democraţia: FSN, FDSN, PDSR, PSD, toate având rol major în obţinerea majorităţii legislative. După veştezirea acestei stratageme, a urmat marşul forţat de la stânga la dreapta al democraţilor, deveniţi peste noapte democrat-liberali, cu achiziţii din întreg spectrul ideologic universal, de la conglomeratul popularilor europeni, la (neo)conservatorismul lui Michael Oakeshott sau Craig Duncan. N-au scăpat libertarienii. Oricum, doctrinele în politica dâmboviţeană nu sunt mare scofală. Nu ele aduc grosul voturilor, ci popularitatea, flerul, tupeul, minciuna sfruntată, promisiunile hiperbolice şi mita. Nu e vorba de moartea ideologiilor (Fukuyama), ci de neimplicarea lor, de lipsa culturii şi a spiritului civice, de neînţelegerea democraţiei şi a libertăţilor.

Ştiinţele politice, onoarea, demnitatea nefiind punctele noastre tari, supravieţuirea politică s-a orientat spre ocultism, parapsihologie, vrăjitorie, ca apoi să ajungă la yoghini bivolari. Mass-media sunt pline de dovezi din recenta campanie. A avut ce râde Madame Europa.

Nouă ne-ar fi plăcut supravieţuirea prin sacrificiu (Aron Ralston). Istoria venerează o mulţime de personalităţi şi formaţiuni politice care şi-au sacrificat conştient viitorul, punându-şi viaţa în slujba celor mulţi. De aceea li s-au ridicat statui.

Petru Tomegea

Lelea Frăsina şi accidentul de avion

Jurnaliştii noştri sunt nişte privilegiaţi. E adevărat, n-au parte de cine ştie ce salarii, dijmuite de guvern în duşmănie, ci de o comédie politică zgomotos-dezmăţată la care iau parte cu mare însufleţire. Din nefericire, de ceva vreme reprezentaţia capătă accente tot mai evidente de farsă grotescă. De nu cumva dă în dramă.

Între lelea Frăsina, protagonista întâmplării, şi actanţii puterii dornici de gargară TV nu e mare deosebire atunci când îşi motivează neputinţele. Venind la târg cu treburi, curioasă din fire, dna Frăsina a căscat gura după un elicopter vopsit în violet şi, fără să se uite pe unde calcă, a căzut într-un canal al cărui capac fusese furat de colecţionarii de fontă. S-a julit la un picior, şi-a uns straiele cu toate celea, iar trecătorii au urcat-o într-o salvare spre Urgenţă. Explicaţia cu accidentul de avion a stârnit hazul medicilor şi chiar al bolnavilor.

Nouă însă ne piere râsul când ne aburesc politicienii. O fac prin două mijloace principale: deturnează motivaţia eşecurilor şi căută un ţap să le ispăşească păcatele. De exemplu, netratându-şi disfuncţiile memoriei, după ce i-au făcut cu ou şi cu oţet pe Tăriceanu şi pe miniştrii săi că s-au opus măririi salariale de 50%, odată ajunşi la Palatul Victoria, învestiţii prezidenţiali au fost nevoiţi să anuleze aplicarea legii cu aceleaşi argumente expuse pe larg de foştii guvernanţi. Numai că, la nici un an, le aruncă vina crizei în cârcă, prim-ministrului tăricean şi tuturor decidenţilor ante- sau postdecembrişti care le-au lăsat vistieria goală. Ceea ce e normal la sfârşitul ciclului bugetar. Chestia cu vistieria însă e o cacialma: în vremea conturilor bancare, nimeni nu mai ţine banii în cufăr ca voievozii şi căpeteniile piraţilor.

Cauzele crizei se ştiu de la părinţi până la prunci: inexistenţa managementului profesionist, incompetenţa economiştilor implicaţi în procesul de decizie, inapetenţa justiţiei pentru a-i pune după zăbrele pe hoţomani. Nouă însă ni se aruncă în faţă explicaţii elucubrant-gongorice: cică impeachment-ul din 2007 e sursa tuturor necazurilor. Afirmaţia consilierului Lăzăroiu a stârnit hohote de râs, deşi nu-l ştim din stirpea comicilor vestiţi. De altfel, frecvenţa şi pasiunea cu care se caută culpeşi aiurea au depăşit demult graniţa raţionalului. Mai lipsesc doar Eugen Ionescu ori Samuel Beckett pentru a-i nemuri în teatrul absurdului.

Nimeni nu pricepe sofistica argumentării că responsabil pentru neputinţele diriguitorilor ar fi Crin Antonescu: ce-o fi având bronzul, indisciplina parlamentară şi „beţia vorbelor” sale cu (in)eficienţa guvernării dlui Boc? O fi deranjând poziţia fruntaşă în sondaje, sau curajul de a acuza matrapazlâcurile? Ori că îi are de-a dreapta libertariană pe Patriciu, inamicul numărul 1 al portocalei de lut, şi el rău de gură, iar la stânga tatălui pe Felix, Nuşu – moguli periculoşi, şantajişti ai bărbaţilor de stat de o parte şi alta a Prutului. Numai bancoreştii noştri impunitivi sunt ascultători, curaţi, mari patrioţi.

Într-un iureş continuu al acuzelor, sunt scoşi vinovaţi cetăţenii contribuabili, în frunte cu urgisiţii profesori, de care se împiedică toate puterile de la Burebista la Băsescu. Huliţi sunt şi medicii, pârliţii de ziarişti care nu iubesc România ca dl preşedinte şi bieţii pensionari, cei mai rapaci devoratori de ţară şi de neam, toţi la ordinul dlui Ion Iliescu. Au rămas neatinşi copiii de ţâţă, marinarii şi groparii. În schimb, nu e vinovat de nimic dl Tokes, care vrea şi el o halcă de ţară acolo, unde să hălăduiască în linişte şi pace împreună cu jobbikii săi. S-o numească Republica Secuiască, deşi picior de secui arareori mai calcă prin cele Trei Scaune de vreo jumătate de mileniu, doar 152 mai declarându-se secui la ultimul recensământ. Cu asemenea date şi interpretări la baza deciziei politice actuale, e clar că ne înfrăţim nu cu codrul, ci cu sărăcia şi naivitatea în vecii vecilor amin.

Se vede că dregătorii de azi îşi pierd hazul când o întorc ca la Ploieşti. Din decembrie 2008 se află singuri la butoane, nesuferind pe nimeni altcineva în preajmă-le. Asta ca să ne aflăm şi noi în treabă ca atâţia analişti, când, în fapt, nu există decât un singur buton, mereu la degetul arătător al lui Zeus. Iar de el nu s-a apropiat politicianul „cu nume de floare”, nici „bunicuţa”, ci numai şi numai conclavul olimpian. Răspunderea aducătoare de amărăciune la urne însă ar dori-o pe umerii oricui, numai ai lor nu. Or nu cu mesajul acesta ne-au câştigat votul.

Boala de a o da cotită s-a întins ca râia: Teo a confundat alba cu neagra la urne din cauza crizei de diabet, care i-a permis totuşi o veselie molipsitoare exteriorizată printr-un mişto „yes!” puberal; partidul prezidenţial e pe tobogan nu din cauza unei guvernări habarnamiste, ci a celor câţiva intelectuali rătăciţi după măriri şi sinecure, dar răzvrătiţi contra metehnelor bocciene, iar vizita la doctor a celui dintâi demnitar a fost determinată de rana unui beţigaş bont în ureche. Cam rar aşa ghinion…

Ca să nu rămână mai prejos, opoziţia pesedistă era gata să-l sacrifice pe Geoană, „imaginea eşecului, a compromisului” şi să-i ia cheile de la Senat, pentru că nu s-a mai văzut partid cu două volane. N-au uitat că s-a dus în noaptea dinaintea confruntării televizate în vizită de relaş la spa-ul dlui Vântu, cetăţean proscris de putere. E clar că ranchiuna le întunecă judecata tocmai atunci când ar trebui să strângă rândurile. Nu vizita i-a jucat feste, ci bâlbâiala explicaţiei: s-a temut să spună că drepturile constituţionale i-au fost încălcate fără scrupule de serviciile secrete ale nu ştiu cui aflate „din întâmplare” la locul faptei. Te pomeneşti că au făcut-o din pasiune pentru arta fotografică. Contrafactual discutând, curajul unor asemenea acuzaţii l-ar fi scos din încurcătură.

De. Lelea Frăsina ne mai lipsea…

Petru Tomegea

Porecla, renumele şi frunza lui Dracula

Fenomenul socio-lingvistic al poreclirii este răspândit în toate limbile pământului, dacă ne luăm după sinonime: sobriquet (fr.), spitzname (germ.), byname, monicker (engl.) etc. Porecla este un fel de supranume sau cognomen care, spre deosebire de numele de botez şi de familie, desemnează o trăsătură ridiculizantă, hilar-peiorativă, uşor de reţinut. Ea ţine de istoricul persoanei, se moşteneşte adesea pe linie paternă, ca o etichetă, conotând afectul vorbitorului. Veche de când lumea, a devenit nume de familie odată cu primele catagrafii ale locuitorilor, aşa explicându-se prezenţa atâtor ciudăţenii în dicţionarele antroponimice.

De multe ori poreclele vizează o naţie, un popor, contribuind la completarea fişei   identitare. În cazul entităţilor etnice occidentale, s-a luat în calcul şi renumele: macaronari, broscari, văcari, yankei, highlanderi, şurubari, cocoşi, flamengo, nu şi în Est unde dăm de urşi, mămăligari, opincari, ţapţarapi, poleci etc. O astfel de panoplie a trăsăturilor identitare văzute prin ochii străinilor este luată în considerare atunci când popoarele se apropie afectiv unele de altele, englezi sau italieni de americani, români de francezi, greci de ruşi, sloveni de austrieci etc. Asemenea legături sunt de durată deoarece calculul politic are la bază interesele reciproce, aşa explicându-se prieteniile, uniunile între englezi şi irlandezi, belgieni şi flamanzi, umbrite astăzi, din păcate, de duhul separaţiei.

Când un stat îşi stabileşte politica în domeniile relaţiilor externe şi al turismului, sector economic vital pentru greci, italieni, maltezi, ţine cont de aceste realităţi şi forme mentale dispersate uneori pe continente întregi. Deşi potenţialul turistic românesc nu e cu nimic inferior altor ţări, un anume background al imaginarului, al percepţiilor individuale îi împiedică pe localnici dar mai ales pe străini să şi-l aleagă ca destinaţie a vilegiaturii. Încercările de a fluidiza mecanismele fine ale cererii şi ale ofertei au fost sortite de fiecare dată eşecului din cauza mentalităţilor, a impresiilor remanente, indiferent de sumele cheltuite pentru advertising şi PR.

În mintea solicitantului de servicii turistice, inaderenţa, refuzul au motivaţii simple, care ar trebui să dea de gândit managerilor. Cu toată jena, transcriem câteva:

– la prima folosire a WC-ului din camera de hotel, a ieşit cotul de scurgere al oalei, revărsându-se în cameră conţinutul;

– înotând în mare, mi-a pierit pofta de înot văzând bucăţi de rahat;

– noroc de un restaurant care mi-a permis, contra cost, evident, folosirea WC-ului;

– vrând să admir frumuseţea versantului, am călcat în … Deşi codru, în apropierea cărărilor, a cabanelor, a crâşmelor mirosul de balegă, fecale şi urină nu-ţi iese din nări;

– am umblat tot muzeul cu ambalajul prăjiturii în mână, negăsind un coş să-l arunc etc. Transcrierea pretextelor de a nu mai călca vreodată prin astfel de locuri ar putea continua la nesfârşit cu stricăciuni provocate maşinilor scumpe de drumurile în paragină, cu furtul diverselor lucruri, cu înşelăciuni, întârzieri, violenţe, disfuncţii spitaliceşti. Nu e vorba de necazuri izolate, răutate, neşansă, ci de lucruri concrete. De obicei, străinii nu se lasă păcăliţi a doua oară, prevenindu-şi rudele, prietenii, vecinii asupra riscurilor. În buletinele lor de ştiri, află zilnic coeficienţii de siguranţă ai ţărilor căutate pentru vacanţe şi călătorii, iar noi ne situăm de ani buni în fruntea ruşinii.

Orice om cu capul pe umeri realizează că numai acţionând asupra cauzelor se pot înlătura efectele nedorite. Aşadar nici cosmetizarea, nici ascunderea unor astfel de lipsuri prin reclame oricât de inteligente şi costisitoare nu rezolvă cine ştie ce. Experienţele triste se transmit cu mare rapiditate din om în om, antireclama făcută de un cunoscut e mult mai credibilă, iar eficienţa serviciilor de promovare, aproape zero.

Numai că înlăturarea cauzelor costă, iar foamea de câştig mare şi rapid e un alt cusur care a provocat starea actuală. E de mirare cum experţi angajaţi pe bani buni şi operatori pe piaţa turistică se concentrează asupra unor probleme cu totul secundare ca brand de ţară, reprezentare internaţională în capitale îndepărtate de unde nu ne vine nimeni, iar grija pentru amănunte decisive asemeni celor menţionate e pasată de la unul la altul. Vienezii s-au confruntat prin anii 2000 cu un necaz asemănător, acela al excrementelor canine de pe străzi, din parcuri, iar rezolvarea a venit după investiţii şi ani de eforturi serioase ale municipalităţii în colaborare cu locuitorii, cu organizaţiile civice, alături de contribuţia coercitivă a organelor de ordine publică.

Posibilităţile de a-ţi petrece concediul sau de a călători în propria ţară s-au diminuat considerabil, oferta preţurilor stârnind zâmbete ironice, compasiune şi resemnare. Mereu contractanţii se întorc de la târguri şi expoziţii de profil cu portofoliile goale. Doar necunoscătorii şi sindicaliştii, pensionarii cu bilete (semi)gratuite mai acceptă sejururi acasă în condiţiile ştiute când în altă parte aceeaşi ofertă, dar all inclusive, o afli la jumătate de preţ. Fără riscul de a te întoarce bosumflat, bolnav, nici de a „pierde” borseta ori a te „face” la chitanţă. Nicăieri în lume nu mai afli bariere de stors bani la intrarea în staţiuni ori obiective. Fireşte, nici acolo nu sunt toate ideale, dar măcar afli strădania şi bunăvoinţa responsabililor, a autorităţilor.

Nu poţi, ca român, să nu te simţi frustrat când vezi aglomeraţia asiaticilor, americanilor, africanilor pe străzile Londrei, Parisului, Pragăi, Budapestei, unde grupurile imense de turişti se orientează după steagul ţinut sus de ghid, sau când observi că numărul vizitatorilor zilnici ai castelului Edinburgh, ori ai catedralelor Sf. Vit, Sf. Ştefan îl depăşeşte,   fiecare dintre ele, pe acela anual al României.

Petru Tomegea

(Apărut Ziare.com)

Dreptul la informare

Începe să fie din ce în ce mai frustrant.

Când auzeai adesea câte un proaspăt bişniţar, între timp realizat ca prosper om de afaceri, zicând că „cine are informaţiile are şi mijloacele”, sau că „informaţia costă”, înţelegeai cu totul altceva decât astăzi: or fi existând la dispoziţia lor agenţii specializate, buletine de informaţii economice, studii rare şi scumpe, site-uri pe Internet. Sfântă naivitate!

De-abia zilele trecute am priceput ezoterica noimă în urma unor împrejurări parcă gemene. Câţiva politicieni „clarvăzători” pun la cale o stratagemă de scoatere din domeniul public a unei bune părţi din „moşia” statului în vederea reconstituirii dreptului cică de proprietate, iar informaţia a ajuns, „simplă” coincidenţă, la cine „trebuia”. Nu se ştie dacă a costat ceva şi cât. Nici măcar foştii proprietari n-aveau habar ce se întâmplă cu pământurile lor din moşi-strămoşi luate cu japca acum peste 40 de ani, însă noii misiţi deja le tranzacţionau prin notariate. Văzând asemenea mistuitoare dorinţă de reparare (sanchi!) a unor grave prejudicii ale trecutului comunist, cu toată opoziţia unora care tună şi fulgeră împotriva ciocoilor, moşierilor, îmbogăţiţilor peste noapte, cei mai mulţi ocrotiţi la sânul partidelor de la putere, guvernele semnează „pe colţul mesei” ordonanţe, transformând dintr-un foc în milionari pe posesorii de informaţii. Parcă trasă la indigo, a apărut şi vânzarea acţiunilor unor firme estimate la Bursă, cu preţul diminuat de 5 ori între orele cutare. Peste câteva zile, aveau să valoreze de zece ori pe atât. Evident, numai „cunoscătorii” au dat iama în pricăjitul nostru stat, ca într-un sat fără vornic. Aşa că, oricine „ştiriceşte” ceva despre o licitaţie, o licenţă, o privatizare, mai deocheate, inventează 3-4 concurenţi, depune ofertele în numele tuturor, iar organizatorul anunţă „la timp” data desfăşurării. Întotdeauna au câştigat „ai noştri”. Inventariind tunurile asemănătoare date în vileag de presa ultimilor 2o ani, ai  dimensiunea unui jaf de jaf naţional fără seamăn în istoria umanităţii. Elementul comun – informaţiile. Din ecuaţie au rezultat averi uriaşe, acum greu de justificat. Cei mulţi şi proşti, ca subsemnatul, şi el contribuabil – buni de plată.

Astfel de informaţii ne-au costat bani buni de prea multe ori după ’90: cei ce „anticipau” cursul evenimentelor au furluat valuta din bănci, băgându-le în faliment pe când inflaţia ne ardea cu 300 %, în timp ce nouă ni se spunea să mizăm pe leu până la moarte. Am fost patrioţi, suntem faliţi. Alţii au „aflat” că pot lua credite oricât de mari fără a păţi nimic nereturnându-le. Băncile publice au ajuns oale şi ulcele, ei – şi mai înstăriţi. Ba chiar multora li s-a „arătat” că-şi pot „însuşi” orice măreaţă ctitorie ceauşistă pe cioara din par ori blana ursului din pădure. După ce au lins mierea, s-au strămutat călare pe ditai haznaua cu galbeni în insulele Virgine, în alte paradisuri fiscale offshore, viloaiele de neam prost românesc cuprinzând întregul mapamond, din New York până-n tărâmuri de vis asiatice. Prinde orbul, scoate-i ochii. Ţara lui Papură-vodă. Cei mulţi şi fără informaţie – bat mai departe în drâmbă, însă ce-a mâncat lupul…

Ca să fim cinstiţi, oricum e degeaba, de câteva ori ni s-au dat informaţii, dar, ca de obicei, nu toate, omiţându-se tocmai cele de la baza planului de jecmănire: am aflat şi noi, în sfârşit, că ne putem înavuţi de opt ori pe an, ne-a „ajutat”, ce e drept, şi dl Tatulici. Era cineva prost să rateze  „şansa vieţii”? Norocul Caritas-ului – a aspirat toţi banii credulilor rămaşi cum altfel decât cu buza umflată. Ducându-se vestea despre noul Eldorado, s-a umplut ţara de escroci-paraziţi, azi încă în culmea „gloriei”, pe cocoaşa pârlitului fraier carpatino-mioritic.

Cu astfel de „cumetrii” a debutat telenovela de succes scontat a capitalismului, ca apoi să cedeze uzufructul urmaşilor săi până la adânci bătrâneţi, după deviza hoţească „Mâna pe bani şi ochii la uşă!”. E incredibil cum un întreg sistem juridic, numit „constituţional” de-a moaca, nu a putut băga la răcoare în 20 de ani decât găinari, iar un parlament întreg de politicieni tot unul şi unul nu a găsit încă legea care să pună capăt samavolniciilor!

Elementul comun al tuturor acestor prădăciuni îl reprezintă pe de o parte direcţionarea precisă a informaţiei spre cei „interesaţi”, şuţii numesc metoda „pontoarsă”, iar pe de alta, blocarea accesului public la informaţie, cu alte cuvinte lipsa transparenţei, delicte grave legate de drepturile omului, chiar dacă aproape nu există document legislativ care să nu le statueze, de la Constituţie până la ultimul regulament.

Aţi mai văzut dumneavoastră asemenea „banalităţi” în spaţiul public? Nici nu le mai amintim ca şi cum am dispune pe bune de toate drepturile din lume, de la libertăţi până la siguranţa persoanei. Chita lor!

Dacă până mai ieri eram minţiţi cu grijă, mai departe adevărul va fi „croit” mult mai soft & cinic pentru a umple buzunarele cui trebuie, iar noi ne vom cumpăra cu plăcere posibilitatea de a fi înşelaţi, prostiţi la lumina zilei. Cu tot cu CNA.

Până a se încumeta cineva să ia de coarne, nu de coadă, taurul informaţiilor aducătoare de averi, să batem în drâmbă, să fluierăm a pagubă aria oalelor sparte, plescăind a pagubă ce s-a dus pe apa sâmbetei. Cor mut.

Petru Tomegea

Sacrificiul de sine al politicului

De două decenii asistăm neputincioşi la invazia politicului în casa, blocul, strada, televizorul, şcoala, ziua şi noaptea vieţii noastre. S-a strecurat în cele mai intime şi  neînsemnate locuri. Nimic n-a fost lăsat deoparte. Până şi pruncuţul din leagăn e luat în calcul. Atât de tare s-a lăbărţat, încât, epuizându-şi resursele, dă să se hrănească cu propriul hoit, ca Nastratinul barbilian: „sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”. Fenomenul se numeşte criză românească, nu a apărut din seninul de Voroneţ, ci ca tendinţă autodevoratoare insinuată încă din primele manifestări postdecembriste, iar acum intră în faza delirium tremens. Faptul e întâlnit la canibali şi la alte vieţuitoare care-şi mănâncă perechea ori puiul.

După instaurarea unei democraţii neaoş-originale, nu una utopică, ci dezarticulată, ca şi cum nici n-ar fi, s-a început cucerirea pas cu pas a spaţiului public: s-au călcat în picioare, şi-au făcut loc cu coatele, genunchii, pumnii şi dinţii, cică şi cu pistolul, ca să iasă în faţa neamului să se dea mari conducători, salvatori, tătuci. De la Piaţa Palatului până-n uliţa mare din Pocreaca. Indiferent de stare socială, formaţie culturală, onoare, demnitate. Nicicând nu s-au îmbulzit mai mulţi patrioţi pe metru pătrat. Umbra comandantului suprem nu dispăruse odată cu personajul, iar pofta de a-i lua locul sau măcar de a-l imita a umflat vertiginos muşchii în tot natul cu fler de zoon politikon. Tot de atunci, ţara stă la uşă, neavând loc să intre, iar  cumetrii analişti, forjori de opinii politicastre se încontrează în a da sentinţe şi a-şi ocărî neamul. Ba ar pune pe noi şi biciul ori sabia ninja vânturate ameninţător de întâii bărbaţi ai ţării când se visează ei mari voievozi.

Am mai trecut prin situaţia asta în ultimii ani ai domniei lui Cuza, dar am uitat că intelectuali cu drag de neam şi ţară şi-au sacrificat cariera şi chiar viaţa, găsind cel mai bun leac, din păcate, doar pentru trei generaţii. Astăzi ne-au pierit profeţii.

Socrate îşi învăţa discipolii că nu pot fi vindecate ochiul fără trup, partea fără întreg. După mai bine de două milenii, Kant relua principiul antic al cunoaşterii de sine, Γνῶθι σεαυτόν, venerat de greci la Delphi, dezvoltându-l în pagini de uluitoare limpezime a gândirii şi înălţime morală. Fără a le însuşi pe acestea, fără a pricepe măcar binomul hegelian determinant-determinat, nu poţi judeca cele ce ni se întâmplă, n-ai cum să descoperi etiologia bolii, nici posibilitatea salvării de sine şi a aproapelui. E vorba de construcţia unei imagini despre sine false, cu încredere în sine, stimă şi respect de sine disproporţionate. Din pricina orbirii de sine. Educaţi în spiritul materialismului ateu, încă productiv, creştineştile sacrificii şi jertfe de sine rămân simple figuri retorice. Aşadar, în adevăratul sens, doar insul conştient de sine şi de ai săi ar putea fi om politic. Însă conştienţa sinelui şi „legea morală” nu se mai învaţă la şcoală, nemaiavând căutare în lumea „stâlpilor” societăţii. Mai bine să apelăm la argumente.

Plecând de la aceste ipoteze, se observă că sacrificiul politic e un fel de fata morgana de care se face caz doar când scăderea în sondaje nu mai poate fi dosită, nici curmată. Ceea ce ar duce, Doamne fereşte! la pierderea mălaiului puterii. Hiperîncrederea în sine se străvede din motivarea naivă: guvernul se sacrifică(!) prin angajarea răspunderii în plenul Parlamentului, deşi iniţial şi-o asumase în nume propriu preşedintele în faţa poporului; cică oricine ar fi fost la putere, ar fi păţit la fel, căci lupta(?) cu criza uzează imaginea. Aşadar, vinovată n-ar fi lipsa voinţei politice de a acţiona eficient şi a răspunde în fapt, nu precaritatea competenţelor şi a performanţelor, improvizaţia sau chiar delăsarea ne-au adus la sapă de lemn! De moment ce se insistă obsesiv pe ideea curajului guvernamental şi al majorităţii captive, nu poate fi vorba de „sacrificiu major”, ci de aceeaşi încercare ipocrită de a mai salva ceva din capitalul electoral ajuns la cote dătătoare de frisoane.

Numai că percepţia publică e cu totul alta: sacrificaţi sunt cei mici, talpa ţării, pe umerii lor se simt curbele de sacrificiu, puternicii zilei fiind mereu la adăpost. Ideologic, sacrificiul imaginii de sine n-ar fi trebuit să ducă la asemenea orbire, încât să nu fii în stare ca guvernant să-ţi salvezi aproapele cum ai promis, ci doar tovarăşii de taşmacherii. Ceea ce la Orwell se numeşte mesaj dublugândit.

În pofida unei evoluţii pe dos, gureşii de partid susţin că rolul ideologiilor va creşte în viitoarea confruntare electorală. Nu şi prevalenţa sacrificiului de sine al politicului, conceput doar ca instrument electoralist. Deja elita intelectuală de partid s-a pus pe treabă, lansând la birtul din colţ câteva ideologii, dar, ingraţi cum suntem, nu le-am prins şpilul şi importanţa: toate gravitează magistral în jurul conceptului de băsescianism. Prima dintre ele  se bazează pe porunca I a decalogului, cea referitoare la interdicţia de a te închina altor (Dumne)zei, a doua, pe subtilitatea simbolului plenar „pleaşcă”, punând în lumină înaltele contribuţii despre descentralizare, autonomie locală, ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor, cu observaţia că la implementare se aplică prefixul reformator ne-.

Aşa că ideologia sacrificiului de sine al politicului n-are sorţi de izbândă câtă vreme  duhul puterii îmbată minţile, căci pofta de trai luxos pe seama contribuabilului nu mai ţine cont de ruşine, onoare şi demnitate. Retragerea politicului din tranşeele ubicue în spaţiile destinate sieşi, Parlament, consilii locale, va fi posibilă doar atunci când alesul îl va reprezenta pe cetăţean, excluzând imaginea de sine. Odată şi odată se va înţelege că politizarea generalizată şi crearea unei clase suprapuse de privilegiaţi nu ţine de cultura politică a democraţiilor autentice, ci de bunul plac. Ce repede uităm lecţia lui Decembrie ’89!

Petru Tomegea