PSD stă pitit în spatele unei minciuni

și, întrucât minciuna are picioare scurte, adevărul iese acum la iveală. Cam târziu, dar cu efecte catastrofale pentru formațiunea social-democrată: a pierdut guvernarea și este pe cale să se dezintegreze și fosta majoritate de guvernământ.
Care e minciuna producătoare a încurcăturii? Una perorată zi și noapte de Victor Ponta după mătrășirea lui Crin Antonescu și a PNL: cică majoritatea susținătoare a guvernului său a fost legitimată de votul cetățenilor în 2012 și, drept urmare, trebuie să rămână la guvernare până la viitoarele alegeri. După demiterea-demisia prim-ministrului, cu majoritatea aceasta făcută peste noapte, nu născută din alegeri, se împăunează și alți lideri ai PSD, deși nu le vine nici lor a crede. De aceea, pentru mai multă greutate, le-a venit în ajutor însuși președintele Senatului, fostul liberal, Călin Popescu-Tăriceanu, cel ce a preluat mesajul cu argumente și scenarii de-a dreptul comice în plenul Parlamentului reunit pentru votul de învestitură a Guvernului Dacian Cioloș.
Pentru a demonta minciuna și manipularea, e nevoie să ne întoarcem în anul electoral 2012 și să vedem care au fost partidele legitimate prin votul popular: USL, alcătuită din PNL și PSD, 395 de mandate, ARD (Partidul Democrat Liberal, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și Forța Civică) – 80, PPDD – 68, UDMR – 27, iar minorităţile naţionale -18. Așadar, legitimată la urne a fost USL, nu PSD, care, în condițiile participării pe liste proprii, n-ar fi obținut nici măcar jumătate din scorul electoral al USL, nici UNPR nici PC, nici, ALDE a dlui Tăriceanu care nu au participat la alegeri în nume propriu,, nici alianța actuală între cele patru formațiuni alcătuitoare ale fostei majorității.
Și asta deoarece PNL s-a retras din USL pe 24 februarie 2014, moment în care legitimitatea Guvernului Ponta a dispărut. Într-o democrație normală, Executivul ar fi demisionat, dând posibilitate președintelui să numească un alt prim-ministru care să-și alcătuiască o altă majoritate. Fiind totuși pe malul Dâmboviței, lucrurile s-au rezolvat informal, apelându-se la traseiștii UNPR și ai altora.
Mă chinuie totuși o întrebare: dacă liderii pomeniți mai sus știau din februarie, anul trecut, că susținerea lor apropo de legitimitate e mincinoasă, de ce totuși au continuat și continuă să facă uz de ea? Fiindcă, să nu ascundem după deget, ilegitimitatea guvernării ponta (scuzați!) a fost percepută ca atare în spațiul public, ața că izbucnirea revoltelor după tragedia de la colectiv a fost detonatorul mișcărilor de stradă. Iar evoluția a fost aceeași ca în cazul demiterii Guvernului Mihai-Răzvan Ungureanu.
Căci legitimitatea și credibilitatea actului de guvernare sunt cheia stabilității politice. Chiar dacă poporul nu le numește ca atare, percepția lor sapă la temelia oricărei creații artificiale care, mai devreme ori mai târziu, se prăbușește la primul talaz. Aviz amatorilor de construcții politice clădite pe nisipuri mișcătoare.
De altfel, în numele acestei legitimități iluzorii, atât PSD cât și ALDE prin vocea liderului Călin Popescu-Tăriceanu continuă să revendice cu tupeu de la înălțimea tribunei Parlamentului prezența la Palatul Victoria, reproșându-i lui Klaus Iohannis nerespectarea Constituției și instaurarea unui regim personal numit de susținătorii acestei enormități politice „guvernul meu”.
Ținând cont de starea de fapt a momentului politic, președintele a desemnat un candidat la postul de prim-ministru, conform art. 103 din Constituție, după consultarea repetată a partidelor și refuzul acestora de a-și asuma guvernarea într-un moment când evoluția „străzii” era încă incertă. Cred că teama de reluarea protestelor a jucat un rol esențial.
Dacă prevederile constituționale ar fi permis, singura cale de rezolvare a conflictului provocat de ilegitimitate ar fi fost întoarcerea la popor, la urne. Nefiind posibil, s-a folosit o cale mediocră, dar singura care putea asigura starea de legalitate: votul de învestitură al Parlamentului. Cu 389 voturi pentru, Guvernul Cioloș și-a asigurat mandatul până la viitoarele alegeri. Ceva mai mult decât probabil.

Petru Tomegea

Un guvern de vreme rea

S-ar putea ca titlul să stârnească mânia și chiar consternarea multora care l-au auzit lăudându-se de câteva ori pe zi pe fostul prim-ministru, Victor Ponta, cât de bine o ducem noi sub guvernarea PSD, cum cresc an de an economia și încasările la bugetul consolidat, cum înfloresc reformele în sectoarele vitale ale societății, cum ni se tot ridică nivelul de salarizare și de trai… Iar noi vorbim de vreme rea.
Numai că după tragedia de la Colectiv și mai cu seamă după barbaria atentatelor din capitala Franței, „vremea” s-a făcut într-adevăr rea, iar în spațiul public lucrurile au căpătat o întorsătură îngrijorătoare: suntem descoperiți în fața unor astfel de amenințări din pricina neglijențelor de tot soiul, iar cetățenii se simt neprotejați de abuzurile politicienilor și ale numeroaselor organe, servicii publice. Ceea ce i-a scos în stradă: timpul răbdării se sfârșise.
Mare trebuie să fi fost spaima politicienilor, că s-au hotărât ei așa nitam-nisam să se retragă din prim-plan și să caute cu lumânarea înlocuitori tehnocrați. În graba lor de a nu se vedea blocajul politic și abandonul, nu și-au dat seama că soluția aleasă ca panaceu le va tăia craca de sub picioare, iar partidele lor își vor diminua și mai mult rolul și coeficientul de încredere, și-așa aflat la cota de avarie. Iar alegerile bat la ușă.
Dacă până acum, numirea tehnocraților apolitici viza mai ales postul de prim-ministru, vezi cazurile lui Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, prezentat și el cum altfel decât tehnocrat, deși era omul lui Ion Iliescu și al PDSR, Mugur Isărescu și ultimul pe listă, cu voia PSD, însuși Victor Ponta, acum profesioniști neimplicați politic au fost căutați pentru toate posturile, inclusiv în locul unei serii de înalți funcționari guvernamentali de rang inferior.
Iată de ce partidele vor pândi de după colț și vor face tot ce le stă în putință ca guvernul Dacian Cioloș să-și „rupă gâtul”. Ar prefera să reducă impactul unor măsuri cerute insistent în spațiul public: un buget pentru toți, nu doar pentru clientelă, unul care să stimuleze dezvoltarea economică, educația, sănătatea, organizarea alegerilor pe baze democratice fără a avantaja diferite mașinării și mașinațiuni de partid, reforme necesare ca apa și aerul în administrația centrală și locală, sprijinirea demersului justițiar de asanare a politicii și a managementului și, nu în ultimul rând, resistematizarea, revizuirea întregului corp al legislației.
Situația este mai ipocrită, mai insolită ca oricând: pe față toate partidele susțin noul guvern de tehnocrați, aprobând toate propunerile lui Dacian Cioloș, dar pe din dos pregătesc o contraofensivă care să ajute partidele în câștigarea unui cap de pod pentru viitoarele alegeri. Și nu e vorba de un proces de intenție, ci de câteva fapte exprese: numirea lui Vasile Dâncu la fostul minister al Elenei Udrea, renunțarea la propunerea pentru Justiție a Cristinei Gușeth… par compromisul ideal pentru a atrage voturile parlamentarilor PSD, foarte mulți amenințați de spectrul dosarelor de corupție.
Veți spune că te faci frate cu Scaraoțchi până treci puntea, numai că apoi frăția asta se va transforma în conjurație împotriva tuturor reformelor anunțate în programul abia schițat al guvernării. Deoarece, fiind un guvern nesusținut de o anume majoritate, Dacian Cioloș va trebui să negocieze în Parlament voturile necesare fiecărei decizii. Mi-e greu să cred că tehnocratul Cioloș va face abuz de ordonanțe de urgență, dar fără ele impunerea, de pildă, a alegerilor pentru primari și președinții de consilii județene în două tururi de scrutin nu o văd posibilă. Și nu e singura urgență.
Așadar, un guvern de vreme rea, cu atât mai mult cu cât fosta majoritate de guvernământ alcătuită în jurul PSD nu a fost în stare sau nu a avut curajul să-și prelungească activitatea la Palatul Victoria din pricina amplelor manifestații de stradă, iar celelalte formațiuni politice reprezentate în Parlament n-au fost capabile să propună președintelui o alternativă fezabilă. Acum, și Putere, și Opoziție s-au trezit de aceeași parte a baricadei. Punct. Și de la capăt.

Petru Tomegea

Cu politica la coșul de gunoi

Este principalul mesaj pe care și l-au asumat demonstranții din Piață precum și o serie de jurnaliști și chiar politicieni. Duritatea mesajului este ușor îndulcită de liberali care cer depolitizarea instituțiilor publice, prin care lasă să se înțeleagă depesedizarea și depontizarea lor, însă mulți, foarte mulți protestatari ar dori ca în instituții publice, în întreprinderi de stat sau private să nu se mai regăsească picior de politician. A apărut și o dorință radicală: decapitări în masă ale politicienilor corupți.
Așadar ce e de aruncat la coș și în pușcării? Politica sau/și politicienii? Partidele sau liderii? Aleșii sau alegătorii care nu s-au interesat cui dau votul? Elitele intelectuale care au primit sinecuri grase în schimbul susținerii unor formațiuni politice, au tăcut ori nu le-a interesat situația țării? Clientela politică sau cei ce nu pot guverna fără ea?
Numai că atitudinea de a scoate politica în afara legii nu este deloc nouă. O campanie asemănătoare s-a pornit imediat după revoluție, inițiatorul ei, nimeni altul decât Ion Iliescu. Și atunci cei ce făceau politică în instituții, fabrici, pe tarlale… au fost alungați, dar numai dacă nu au făcut declarații de loialitate emanaților. În locul celorlalți au venit „apoliticii” care s-au dovedit cu mult mai avari și veroși decât înaintașii.
Acum aversiunea față de „clasa politică” a venit la pachet cu soluția tehnocraților, noțiune care desemnează o specie veche de specialiști aduși la guvernare în fostul URSS începând de prin 1931. Era vorba de ingineri în diverse domenii care luau locul politrucilor bolșevici pricepuți la toate și la nimic. Guverne de tehnocrați au avut și democrații serioase precum acelea italiană sau grecească…
Pentru noii corifei ai spațiului public, mai ales ai rețelelor de socializare, istoria politicii românești se împarte acum în două etape: una neagră a corupției și a jocurilor politicianiste de sumă nulă, a fărădelegii și a abuzurilor, a indolenței și a iresponsabilității de până la 30 octombrie, data fatidică a tragediei de la Clubul Colectiv, și perioada actuală a tehnocraților, a profesioniștilor și a competenților, condiția principală a accederii în funcții și demnități publice fiind neînregimentarea politică. Singurul lucru care mă intrigă este cine le stabilește competențele și profesionalismul în afara atotpricepuților părerologi ca subsemnatul și a celorlalți opiniomeni din presă sau dintre politicienii care îi promovează.
E clar că politica celor aproape 26 ani a supărat mari mulțimi de cetățeni, cei mai activi dintre ei ieșind în stradă să-și strige nemulțumirile, să-și plângă colegii, între ei fiind tineri, studenți, cei ce frecventează cluburile, concertele multelor noastre formații rock, adepții altor curente muzicale, dar și destui maturi și vârstnici mobilizați prin rețele sociale precum FB. Ei au alimentat protestele, ei au fost „Strada” în zilele de după tragedie.
La o sumară privire, situația actuală nu poate fi descrisă doar în alb și negru: guvernul lui Dacian Ciloș alcătuit numai din tehnocrați fără partid are nevoie de legitimarea oferită de către Parlament, politic prin definiție, și de acceptul președintelui Iohannis, iar guvernarea nu va putea face abstracție de legile și cutumele de până acum. Pe deasupra, tehnocrații, odată așezați la Palatul Victoria, vor deveni volens-nolens oameni politici, căci orice privește activitatea de guvernare se numește act politic.
În plus, apelând la istorie, am observat că mulți dintre tehnocrații de altădată au intrat în partide, unii cu rezultate remarcabile, e.g., Teodor Stolojan, ajuns lider al PNL și candidat la alegerile prezidențiale din 2004. Că s-a retras oferindu-i locul lui Traian Băsescu printr-o scenă comic-lacrimogenă rămasă de pomină constituie și azi o enigmă.
Așadar, e clar că aruncarea politicii la coșul de gunoi reprezintă doar un slogan al spațiului public menit să accelereze reformele la vârful societății românești, fiindcă de pus în practică e imposibil. La coșul de gunoi ar trebui aruncate, însă, fenomene politice ca traseismul și corupția împreună cu politicienii care nu se pot debarasa de ele.

Petru Tomegea

Unde ni sunt politicienii?

Până acum câteva zile ne plângeam mereu că oamenii noștri politici stau călare pe mass-media, mai ales prin studiourile TV, se dau care de care mai viteji, lăudându-se cu mărețele realizări ale partidelor lor sau atacându-și otova adversarii, iar după accidentul tragic de la Clubul Colectiv, au dispărut din prim-plan ca și cum nici n-ar fi fost. Tocmai când nevoia de decizii rapide și salvatoare a devenit cea mai acută. L-au lăsat singur pe președintele Iohannis să descurce ițele înnodate chiar de ei înșiși.
Pe deasupra, partidele s-au retras în dosul scenei, în locuri ascunse vederii, iar Guvernul provizoriu și Parlamentul, de la care ar trebui să vină soluțiile, zac în nelucrare, deși de dimineață până seara ar trebui să pună umărul la rezolvarea urgentă a situațiilor ivite. S-au tulburat complet apele și în tabăra Puterii, a fostei coaliții de guvernământ, și în partea Opoziției, care se vede deodată cu șansa de a accede la Palatul Victoria, șansă la care au râvnit ani buni, dar în aceste momente gustul puterii este mai amar ca niciodată.
Am înțeles. Politicienii noștri se dau măreți doar la vreme de pace, iar la vreme de război se pitesc pe unde pot, aplicând tactica struțului. Îi vor fi așteptând pe americani asemeni bunicilor noștri să ne pună guvernanți harnici, competenți și corecți sau poate privesc din nou spre lumina de la Răsărit cum ne-a învățat Sadoveanu? Că de UE nu mai vorbește nimeni. Ca și cum nici n-ar fi.
Așadar nu se mai consumă energiile politice? Așa ceva nu s-a mai întâmplat. Unii bănuiesc că s-au mutat în stradă unde cică este mare fierbere, dar mulțimile nu se mai îngrămădesc la manifestații-maraton, iar elanul inițial s-a stins. Cât despre fierbere, un sâmbure de adevăr a existat: PSD și-a trimis la înaintare echipele de manipulatori care să dirijeze cursul evenimentelor din Piața Universității așa cum îi convine lui Liviu Dragnea, de aceea mesajele inițiale ale protestatarilor au fost înlocuite: nu partidul lui Victor Ponta e corupt și compromis, ci toate partidele sunt o mizerie, nu Guvernul Ponta e cauza atâtor victime, ci toate guvernările postdecembriste. Tactica se numește „disiparea vinovăției”, iar presa și televiziunile se fac a nu o observa.
Numai că lipsa de responsabilitate se generalizează: și Putere, și Opoziție, și Parlament și-au delegat atribuțiile lui Iohannis în capul căruia trebuie să se spargă toate oalele proastei guvernări, azi și mâine. În astfel de momente nu se mai teme nimeni de concentrarea puterii în mâna unui singur demnitar? Îmi aduc aminte că în 1999-2000 și în 2009-2010 printr-o situație asemănătoare au trecut Emil Constantinescu și Traian Băsescu, ultimul confruntându-se apoi cu suspendarea.
Așadar, parafrazându-l pe Vlahuță, unde ni sunt politicienii? Îmi veți reaminti că au răspuns la chemarea președintelui și s-au dus la Cotroceni să ofere soluții. Dar soluții n-au oferit, varianta cu Liviu Voinea fiind doar o șmecherie, ca de obicei, marca Liviu Dragnea+Victor Ponta, menită a ascunde fie dorința de a rămâne la Palatul Victoria, fie lipsa de soluții. Nici liberalii nu oferă soluții, ideea premierului tehnocrat fiind livrată de mitingul din Piață și preluată de Iohannis.
Iată că iese la iveală un adevăr uitat: în 26 ani partidele nu au fost în stare să-și formeze elite de politicieni care să fie capabili să scoată țara din impas într-un moment de restriște ca acesta, iar strategiile lor de personal au vizat cu totul alte ținte: bunăstarea proprie a lor și a partidelor, ocuparea posturilor de conducere nu după merite, ci după umorile liderilor și mai ales după loialitate și posibilități pecuniare. De aceea a dispărut de mulți ani interesul pentru ideologie și doctrină, de aceea nu apar proiecte și programe noi pentru depășirea rămânerii în urma celorlalte state ale UE.
Acesta este motivul real al nemulțumirilor populare, de aceea mulțimile răsculate au cerut resetarea întregului sistem politic asupra căruia cad acum acuzații dintre cele mai grave. De aici frica de a ieși în față și de a-și asuma bărbătește greșelile trecutului. Numai că politicienii trebuie să rezolve ei înșiși criza politică în care ne-au băgat. Abia acum se va vedea dacă au voință și pricepere – un cerc vicios din care se va ieși cu mare greutate și sacrificii.

Petru Tomegea

Politica de amatori generează victime

Fenomenul a fost observat mai întâi la revoluția din decembrie 1989 când deciziile proaste și interesate ale noilor lideri au transformat alungarea dictaturii ceaușiste într-un măcel sângeros cu peste o mie de victime, cazul emblematic fiind acela al aeroportului Otopeni când soldații care-l apărau i-au confundat pe colegii lor veniți în ajutor cu teroriștii. Situația s-a repetat la mineriada din iunie 1990 când o categorie socială, minerii, a fost chemată împotriva altei categorii, a tinerilor revoltați din Piața Universității, să le administreze o lecție de viață în stil mineresc.
Deși evenimente nenorocite ca acelea de mai sus nu au mai fost, numărul victimelor nu s-a diminuat. Din contră, anual continuă să apară zeci de mii de victime din pricina condițiilor proaste din spitale ori a prețurilor prohibitive, a accidentelor rutiere cu o medie anuală de aproape 2000 de decese, a accidentelor de muncă cu 187 morți în 2014, cu aproape 800 de copii morți anual în accidente stupide, inclusiv incendii, cu sute de morți în accidente casnice precum electrocutare, căderi pe scară, ingerare de substanțe letale, cu mii de nou-născuți decedați la naștere, iar lista ar putea continua la fel de macabru cu sutele de victime ale confruntărilor între indivizi certați cu legea.
Firește, tabloul acesta sumbru, care nu cred că are corespondent în vreuna din țările UE, e o realitate statistică îngrozitoare ca țară civilizată, iar vina factorului politic nu este totdeauna ușor de observat. Relevante, în schimb, sunt caracterul lax al legislației și greutatea, dacă nu imposibilitatea, modernizării sistemelor de sănătate și educație. Mai adăugați că, din pricina corupției, nici măcar legile acestea prost făcute nu se aplică, iar pedepsele rămân la latitudinea primarilor, a controlorilor PSI, ANAF, Poliție, ISU etc., toate prelungind starea de ilegalitate.
Acum și presa, și autoritățile privesc lucrurile doar prin prisma incendiului și a victimelor de la clubul Colectiv, iar Legislativul și Parlamentul se vor mobiliza sub presiunea publică pentru a îmbunătăți cadrul juridic și a face ordine în compartimentele executive respective. Normal ar fi să existe o privire de ansamblu asupra tuturor cauzelor letale atunci când vor fi reglementate, să existe determinare, expertiză și profesionalism și să sperăm, în timp rezonabil.
Partea cea mai ușoară este crearea cadrului legal, legislatorii neavând decât să studieze legile țărilor civilizate. Dar cum vom educa populația să se ferească de astfel de accidente? Căci morți pot fi și într-un club securizat din toate punctele de vedere: victimele Clubului Colectiv n-ar fi apărut dacă inițiatorii ar fi prevăzut pericolul incendiului, la fel cum nici accidente rutiere n-ar fi dacă se elimină toate riscurile de pe șosele… La fel cum părinții trebuie să știe că nu poți lăsa medicamentele, armele, substanțele și sculele periculoase la îndemâna micuților.
Întrebarea care îmi frânează orice elan este dacă actuala clasă politică, administrația, serviciile publice, organele statului sunt în stare să realizeze în 2-3 luni ce n-au realizat în 26 ani, iar răspunsul este unul categoric: NU. Iar la baza acestui răspuns se află constatarea general cunoscută și acceptată că profesionalismul, promovarea pe merit, conștiinciozitatea, cinstea și corectitudinea nu sunt punctele tari ale vieții noastre politice.
Iar constatarea de mai sus a creat o frustrare imensă și o stare de revoltă ca niciodată după revoluție, zecile de mii de oameni din stradă cerând hotărât resetarea totală a jocului politic și un nou început, unul în care foștii politicieni, corupția, șmecheria, manipularea, iresponsabilitatea, bătaia de joc de banul public nu-și mai au locul.
Și fiindcă mai-marii partidelor politice nu dau semn că înțeleg ce vrea strada, nici că sunt dispuși să-și schimbe atitudinea și mentalitatea, iar parlamentarii nu sunt dispuși să accepte alegeri anticipate și libere, speranțele noastre rămân simple iluzii.

Petru Tomegea

Înapoi la popor

România are de rezolvat următoarea problemă:
Se dă: 1. Un număr în creștere de victime, acum 54, ale indolenței și corupției din Administrație. Zeci de mii de cetățeni demonstrează în stradă împotriva corupției, a politicienilor care nu urmăresc decât de chivernisirea proprie, a lor, a nevestelor, a copiilor, nepoților, bunicilor, rudelor până la a noua spiță, a amantelor, a prietenilor, a cunoscuților, căci sistemul PCR (pile cunoștințe, relații) e nemuritor;
2. Un stat de drept încropit în pripă acum 25 ani din relicve ale fostului regim comunist și cu un instinct de pradă hipertrofiat;
3. Un Parlament, organ reprezentativ suprem al poporului şi unică autoritate legiuitoare a ţării, simbol al suveranității, identității și independenței naționale, compromis; Executiv demis în urma unei activități fără prea mare legătură cu interesul cetățenesc; o Justiție care se luptă de una singură să curețe cangrena corupției care nu vrea să cedeze, din contră!
4. Partide politice prost construite în jurul unor lideri ahtiați doar după putere; ei promovează inși loiali, fără competențe și personalitate, singura știință politică studiată fiind adunarea de voturi prin orice mijloace. Odată ajunși la putere, își răsplătesc binefăcătorii din bani publici, de la primul lider de partid la ultimul consilier local. Multele excepții confirmă regula;
5. Membrii și liderii fostei coaliții de guvernământ nu vor să înțeleagă voința străzii: și-au chemat echipele de manipulatori specializați în mitinguri, demonstrații și i-au pus la treabă. A se observa că nici serviciile secrete, ale noastre și ale altora, nu stau deoparte fiindcă asta le e fișa postului. Televiziunile de informații le țin isonul: selectează doar părerile și imaginile convenabile unei anumite părți a spectrului politic…
6. În schimb, poporenii, o parte a presei, aceea care vrea să informeze corect, se uită mereu la ce zice strada, ca și cum strada ar vorbi pe o singură voce, iar manipulatorii ar purta zgărzi cu clopoței. Două exemple: Jos Iohannis! și, să-i zicem, Partidul #Colectiv în care s-au și înregimentat vechii veleitari. Aceiași de 25 ani. Vorba ceea: lac să fie că broaște… slavă Domnului. Ar mai fi și altele.
Așadar o problemă sistemică bazată pe cel puțin șase necunoscute, o problemă a cărei rezolvare se poate face cică numai prin metoda întoarcerii la popor, panaceu politicianist descoperit încă din primele zile postdecembriste care până acum și-a dovedit neputința: sistemul corupt și abuziv e de neclintit, iar evoluția spre democrație, stat de drept și bunăstare se face atât de încet și în salturi, încât cetățenii și-au pierdut răbdarea și încrederea.
În opinia mea, întoarcerea la popor, adică alegerile generale și reținerea doleanțelor mulțimilor revoltate nu vor rezolva nimic sau, mai exact, singure nu vor rezolva nimic. N-au rezolvat mare lucru nici până acum. Cheia rezolvării se găsește în cele șase (numărul e minim și aleatoriu, n.a.) ecuații ale sistemului: Întronarea unor legi corecte și complete, reconstruirea instituțiilor statului de drept pe principii valabile pretutindeni, reconstruirea partidelor politice nu în jurul unor lideri tari, ci a unor concepte și principii care să permită selectarea membrilor merituoși, aducerea în fruntea țării a personalităților capabile și dispuse să-și servească propriii cetățeni, reconstruirea din temelii a sistemelor publice de informare corectă a cetățenilor…
Din păcate, graba de a demola sistemul corupt și abuziv, de a înlătura toată clasa politică, nu poate duce la rezolvarea problemei prin întoarcerea la popor: președintele nu poate pleca fiindcă nu are cine-l numi pe prim-ministru și nici cine promulga legile necesare, iar fără legi nu se poate construi nimic durabil. Parlamentul nu poate demisiona acum deoarece trebuie să legitimeze noul guvern și să pregătească alegerile.
Așadar e nevoie de realism, de un președinte, un Parlament și un Executiv dispuse să facă primii pași hotărâți spre un regim curat. Adică, sub presiunea cetățenească, aceleași instituții care ne-au adus în actuala situație-limită trebuie să facă posibilă și ieșirea. Similia similibus curantur.

Petru Tomegea

Sistemul a început să crape

Din nenorocire, a fost nevoie să fie jertfiți 30 de tineri și peste 100 de răniți ca să se vadă crăpăturile. Și a mai fost nevoie de ceva: să se ridice televiziunile și presa din noroiul și putregaiul politicii românești corupte până în măduva oaselor și să dea informații corecte. Imaginile au fost grăitoare și șocante, dar comentariile au păcătuit adesea prin politizare.
Nu este pentru prima dată când adevărul scapă din strânsoarea mediilor controlate, același lucru întâmplându-se în 22 decembrie 1989. Numai că presa de partid și-a revenit atunci destul de repede din buimăceală, întrând în bătălia politică de partea celor ce aveau pâinea și cuțitul, adică Puterea și banul.
Nici acum minunea nu va ține mult, cu toate cele peste 15 mii de protestatari și căderea Guvernului. Deja câțiva politicieni și-au pierdut răbdarea încercând să puncteze electoral. Pe deasupra, sistemul acesta nenorocit este creația celor 26 ani de politicianism, iar la Putere s-au perindat cam toate formațiunile politice. Ar fi putut să facă ceva, dar și-au văzut de propriile interese și acum e clar că e vorba de complicitate între funcția politică, organ de stat și făcătorii de parale („Money makers”).
Nu e vorba de celebrul „crazy game” cu același nume, ci de varianta sa dâmbovițeană care transformă orice în bani, de la credit politic la profesie și demnitate, de la marfă cu suprapreț la sânge și viață, de la educație la credință. Cum fac banii patronii de localuri și alți bișnițari? Înșelând statul și adormind vigilența autorităților: nu cred că sunt 10 cluburi din cele câteva mii care să declare profitul real. Se spune că marea majoritate funcționează în pierdere, cică pe banii patronului, dar de desființat nu se desființează.
Cum adorm vigilența autorităților și a controlorilor? Cum au făcut-o mereu, prin șpagă, mită, cadouri, relații de reciprocitate, de rudenie, prietenii, pile… De ce tac politicienii în a căror circumscripție electorală se află bomba? Din același motiv: partidele au nevoie de bani, de mai mulți bani decât oriunde pe mapamond. De aceea lucrurile nu vor fi schimbate decât în urma unei nenorociri ca aceea de la Collective. Nume predestinat să ardă.
Sunt convins că fiecare politician cunoaște situația în detaliu, inclusiv Elena Udrea. Atâta doar că actuala deputată împreună cu Ion Cristoiu, Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta… se luptă cu alt sistem, unul condus cică de „binomul SRI-DNA” în frunte cu „rața mecanică”, Klaus Iohannis. Cu celălalt sistem, acela toxic și criminal, cel ce aduce moartea și jefuiește bugetul statului, rămâne să se lupte victimele, cetățenii curajoși, pompierii, jandarmii, medicii, binevoitorii, SMURD, eventual DNA, Poliția… Imediat a trecut de partea lor și presa, dar minunea a ținut doar trei zile, cifra fatidică.
Însă, surpriză! Patronii se laudă că sunt acoperiți de hârtii, primarul de sector, neînfricatul Piedone, așijderea și nu e exclus ca morții și răniții să fie găsiți singurii vinovați. Demisiile nu înseamnă ispășirea păcatelor. La dosar lipsesc destule aprobări, iar procurorii au constatat infracțiuni pentru care vor cere pedepse grele. Chiar dacă pe rețelele de socializare circulă reacții nemiloase: Halloween au vrut, Halloween au găsit! Că nu se mai satură de sărbători și cântece sataniste!
În schimb, în spațiul public se degajează două opțiuni: 1. vinovat e sistemul încremenit în proiect de 26 ani; 2. „las’ că merge și așa” și-a încheiat cariera glorioasă împreună cu toți Doreii. Prin „sistem” se înțelege la modul general Parlamentul, Guvernul, Primăria, apoi Poliția, ISU, pompierii, garda financiară și patronii care fac bani pe viețile tinerilor… Din acestea provin mahării care dau aprobări contra mită, controlorii care închid ochii la nereguli în schimbul șpăgii, finanțiști care nu sancționează evazionismul fiscal contra 10-20-30…?% din furăciune, politicieni care vor și ei cu bani pentru partid…
Săgețile protestatarilor vizează o țintă precisă: în locul profesioniștilor din instituții publice au fost numiți politruci de partid, inși corupți, dar plini de aroganță care greșesc mereu, nu promovează meritul, ci loialitatea. Toți aceștia alcătuiesc un sistem grefat peste cel securistic moștenit de la Ceaușescu.
2. Cât despre „Dorel” și „las’că merge și așa”, nu va fi ușor, chiar dacă ne-a spus președintele Iohannis că nu mai merge. Țin de mentalitate, nu de sistem, iar schimbarea vine în timp prin educație. Însă timpul nu mai are răbdare: ni se ucid copiii!

Petru Tomegea

Politruci cu mașină la scară și girofar

Mai întâi că o asemenea discuție nu e posibilă într-o țară democratică unde de la prim ministru la ultimul șomer cetățenii beneficiază de aceleași drepturi și obligații, iar bodyguarzii, șoferii și servitorii și-i angajează fiecare pe banii lui în funcție de posibilități. Polițiștii, jandarmii, soldații se ocupă de lucruri foarte bine statuate prin legi și tradiții, nicidecum nu-i slugăresc pe înalții oficiali. Cazurile când politicienii și înalții funcționari occidentali sunt păziți, escortați… sunt foarte rare fiindcă în atâția amar de ani nu i-a furat nimeni.
Cum s-au născut și s-au încetățenit în România escortele cu girofar, gărzile de corp, șoferii-servitori, vilele de protocol, restaurantele și hotelurile cu circuit închis, mașinile cu atât mai scumpe cu cât e funcția mai mare, pensii speciale…, toate atribuite gratuit de stat? Fiindcă înainte de Război, în „odiosul regim burghezo-moșieresc” aceste lucruri erau tratate aproximativ ca-n Franța, Anglia, Germania…
Paradoxul este că în România aceste lucruri au prins și au devenit de-a dreptul monstruoase în „cea mai umană și mai dreaptă dintre societăți”, societatea născută din ideologia bolșevică, aceea care declara egalitatea ca principiu de bază și clasa muncitoare drept clasa conducătoare, dar de vile luxoase, mașini scumpe și neapărat negre, de privilegii nenumărate, magazine și localuri cu circuit închis se beneficia doar „prin reprezentanți”, a se înțelege, liderii de partid. Ei erau cei ce se bucurau de toate gratuitățile, iar „salariile” le rămâneau întregi.
A venit revoluția, a trecut revoluția, dar obiceiurile și relațiile acestea feudale n-au putut fi clintite, iar astăzi, după accidentarea mortală a tânărului subinspector de poliție, Bogdan Gigina, pe rețelele de socializare numai politician să nu fii: zeci, sute de fotografii și filmulețe îi arată pe prim-miniștrii, miniștrii, înalții demnitari ai statelor din vestul dezvoltat și civilizat mergând la serviciu pe jos, cu metroul, cu bicicleta, cu mașina proprie, fără escortă, fără bodyguarzi, eventual cu sandvișul în geantă, și pe ai noștri deschizându-li-se portiera bolidului negru, neapărat cu geamuri fumurii.
A se mai observa că incidente de acest tip, deloc puține, au mai fost și în alte situații asemănătoare, ba, din cauza vitezelor excesive, de foarte multe ori sunt distruse mașinile ori sunt accidentați alți participanți la trafic… Pe deasupra, obiceiul de a se plimba cu elicoptere, coloane de mașini și escorte motorizate nu-l are doar ministrul de interne, ci și alții, de la președinte la șefi de județe. N-aveți decât să vă aflați în drumul lor spre nunți și petreceri la vilele și cabanele de protocol sau private, inclusiv la paranghelii fastuoase pe la mănăstiri.
E vorba de educație, bun-simț sau de altceva? Se pare că escorta cu girofar, numărul mare al bodyguarzilor, ținuta și mărimea conturilor sunt simboluri ale puterii. Dau bine la public, deși în fond acestea îi îndepărtează de alegători. E un sentiment de teamă născut în mintea celor simpli, cărora în mod pervers frica le dă ghes să-i voteze. Cu cât e escorta mai rapidă și mai mare, cu cât își afișează mai mult opulența, cu atât mai mare e puterea de care dispune.
E o chestiune de mentalitate, o formă mentală moștenită din comunism, de care mai multe personaje ale primei scene politice încă nu s-au despărțit. Iar alegătorii, nici atât. Și nici nu se va schimba ceva în viitorul apropiat, căci există legi și regulamente militare, există reguli de ordine interioară care le statuează. Ați văzut dumneavoastră pe cineva să oprească pentru control vreo coloană oficială să vadă dacă respectă sau nu legea? Nu cred că a îndrăznit cineva fără să dispară imediat din orice stat de funcțiuni.
Așadar e vorba de continuitate a unei clase sociale, numită de bolșevici „burghezia roșie”, pe care nu a putut-o stârpi nici Mao Zedong în Partidul Comunist Chinez, darmite ideologii celorlalte partide frățești. Iar această burghezie își continuă aproape nestingherit drumul spre tot mai multe privilegii și avantaje. Probabil până când se va lămuri și electoratul.

Petru Tomegea

De respect e vorba, dle Ponta

Nu știu dacă l-a aplaudat cineva pe prim-ministrul român când l-a batjocorit pe președintele Iohannis că se duce la Bruxelles „ca surda la horă”, că habar n-are de guvernare, că nu știe nimic…, la fel cum nu pot spune nici cât de spirituale au fost comparația și zicerile sale, dar sunt sigur că batjocura lui Victor Ponta înseamnă lipsă de respect la adresa unui cetățean, care, de astă dată, este președintele României. Cu alte cuvinte, colegul său de muncă, ambii fiind parte a Executivului. Așa spune Constituția.
În alte ocazii, deloc puține, prim-ministrul a avut ieșiri la fel de fără obraz și față de alți cetățeni, unii membri ai guvernului pe care îl conduce, ai parlamentului, mai cu seamă ai Opoziției și ai presei. Pe de altă parte, l-am auzit adesea vorbind și despre respectul în politică, mai ales atunci când a fost atacat în spațiul public.
Iată de ce am ajuns să mă întreb dacă nu cumva Victor Ponta cere de la alții ceea ce el însuși nu este în stare: respectul față de cetățeni ținând de cei 7 ani de acasă este una din îndatoririle sale, la fel cum fiecare reprezentant al contribuabililor, beneficiar sau nu al votului, este dator cu respect față de aceștia. Iar atunci când nu-ți respecți interlocutorul, colegul sau aproapele nu poți pretinde respect din partea altora.
La o analiză atentă a discursului politic, nu doar al prim-ministrului, descoperim, din păcate, că politicienii noștri nu se dau în vânt să-și respecte colegii, din contră, obțin credit politic prin desfigurarea acestora. Nici vorbă de proiecte și programe, nici de elemente ideologice și doctrinare, așa cum se întâmplă în țările democratice și civilizate, ci își fac loc în politică desființându-și adversarii.
Își ocupă timpul mai ales cu astfel de jigniri ale colegilor sau cu replici oțărâte la adresa celor ce îi jignesc, îi batjocoresc pe ei înșiși. Înjurăturile politicienilor, care de care mai bășcălioase și mai mustoase lexical, în România dau bine pe ecran, aduc voturi, creează personalități puternice, adunând numeroși simpatizanți și aderenți.
Din nenorocire, înjurăturile mitocănești la adresa adversarilor nu țin de profesionalism, nici de competență, motiv pentru care astfel de politicieni nu lasă altă „dâră” în urma lor decât un climat politic infestat de ura colegilor și frustrarea celor ce le-au dat votul, cetățenii neavând absolut nimic de câștigat din asemenea prestații politice. Este una din cauzele pentru care batem pasul pe loc de 25 ani.
Firește, mă veți întreba ce legătură există între respect și politică, iar răspunsul este simplu: politica este o activitate eminamente de echipă, de grup, de partid, de coaliție, acolo unde se pun bazele bunei guvernări, ale bunei chivernisiri a banului public, iar fără respect și considerație față de colegi echipele nu funcționează, rămânând doar cu numele, așa cum se întâmplă îndeobște.
Vremea lupilor singuratici, a masculilor Alpha, a zoon politikon… a trecut demult, ultimul reprezentant al acestei specii politice fiind Traian Băsescu, cel ce acum se face luntre și punte spre a-și încropi o echipă cu care să mai facă niscaiva jocuri politice, căci nu i-au ajuns 10 ani. Firește, e dreptul său. Votul, însă, e al meu.
Și fostul președinte a avut astfel de excese, de nu cumva Victor Ponta vrea cu orice preț să-i semene, măcar la discurs, la vocabular, fiindcă și T.B. era bântuit de ziceri-etichete-porecle-batjocură-injurii. Însă trăsătura comună a masculilor Alpha este inapetența pentru lucrul în echipă, ceea ce înseamnă că rezultatele activității lor politice nu pot fi remarcabile într-o democrație, ci doar într-o dictatură, într-un regim autarhic. Ceea ce nu e cazul la noi.
Dar partea urâtă a acestui tip de spectacol politic este alta: prin definiție liderul trebuie să fie un model. Iar un model autentic presupune bună creștere, modestie și respect față de aproapele său, nicidecum comportament de mahala, fie ea și politică. Partea și mai urâtă este că lipsa respectului îi discreditează nu numai pe preopinenți, ci și pe români și România. Sunt atât de greu de învățat bunele maniere și civilizația?

Petru Tomegea

Despărțirea de Ion Iliescu

PSD vrea să-și schimbe surtucul pătat în cei 25 ani de politică dâmbovițeană cu costumația la patru ace a social-democraților europeni, fiindcă moștenirea fostului partid comunist și Ion Iliescu, socotit simbol al perioadei dinainte de 1989, nu le permit să acceadă în lumea bună a politicii occidentale. De aceea, despărțirea de comunism s-a făcut, formal, printr-un moment de reculegere în memoria victimelor regimului totalitar și prin despărțirea de Ion Iliescu, fondatorul FSN-PDSR-PSD, cel mai longeviv șef de partid.
Deși intențiile de mai sus sunt exprimate cu claritate, rămâne să vedem cum se vor pune în practică fiindcă e nevoie, orice s-ar spune, și de acordul „bătrânului edec”, „Ilici al României”, și de al numeroșilor „ucenici”, care, împreună, au pus umărul 15 ani la guvernarea României, prelungind peste poate tranziția spre o societate democratică și un stat de drept de factură europeană. După Dragnea, acum toți trebuie să stea în banca lor, rumegându-și în tăcere frustrările.
Or, Ion Iliescu împreună cu ortacii și discipolii săi, de la Oliviu Gherman, Nicolae Văcăroiu, la Vasile Dâncu, Adrian Năstase și Victor Ponta, nu pot fi dați la o parte cu o simplă propoziție, cu atât mai mult cu cât o anumită categorie de vârstă, jurnaliști și formatori de opinie le-au sorbit și le vor sorbi cu nesaț învățăturile, diseminându-le mereu în spațiul public. Pentru că împreună cu Iliescu au trăit spaimele mineriadelor, cu agenturile de studenți care voiau să dea lovituri de stat, cu europenii care se încăpățânau să nu vadă progresele României sub înțeleapta sa conducere…
Iată de ce ne punem întrebarea: va avea curaj și determinare noul lider al PSD, Liviu Dragnea, împreună cu staff-ul social-democrat să nu țină cont de ce spun „fostul bolșevic” și „arogantul” Adrian Năstase fără să-și piardă electoratul alcătuit din populația vârstnică și sărăcimea satelor și orașelor dependentă de ajutoare guvernamentale?
Justiția i-a servit un argument forte liderului social democrat: fostul președinte este urmărit penal pentru infracțiuni contra umanității în dosarul mineriadei din 14-15 iunie 1990, dosar în care în cei 25 ani de cercetări s-au adunat mii și mii de mărturii și probe. Deși vechii pesediști sunt convinși că acuzația este un atac murdar venit din partea Opoziției și a Justiției.
De aceea, cred că „alungarea” lui Iliescu e doar o strategie de imagine, un subiect mustos livrat către mass-media, deoarece în fapt ea presupune grele sacrificii: fostul președinte de onoare încă se bucură de simpatie și credibilitate, fiind considerat un model, „singurul politician curat și cinstit”, cel ce nu a făcut avere într-o perioadă tulbure surprinsă abia astăzi de dosarele Justiției.
A doua chestiune încurcată este nocivitatea acestui personaj deloc controversat: nu cumva fostul președinte care se socotea întâiul democrat a fost purtătorul de stindard al unor majorități de guvernământ care au avut nevoie de un paratrăsnet la adăpostul căruia să-și dezvolte afacerile necurate, să acapareze osânza economiei românești? Ba bine că nu: toate marile averi și afaceri își au originea în guvernările Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase… din prezidențiatul său căci deviza iliesciană a fost ca prin orice mijloace să se creeze o clasă a burgheziei autohtone, a capitalismului românesc. Ei, bine, s-a creat, dar miroase greu, a pușcărie.
Însă pentru PSD și Liviu Dragnea, dislocarea lui Ion Iliescu poate echivala cu dispariția ca partid politic: fostul politruc devenise simbolul social-democrației românești, singurul care îi atenționa pe actualii lideri și membri asupra necesității reformării doctrinare, singurul care din când în când își aducea aminte de ideologia de stânga. De aceea, odată ce i s-a închis gura, evoluția formațiunii spre grup de interese, clan al lui Liviu Dragnea, asociat cu mulțimea celorlalți baroni, nu va mai putea fi stopată. Iar fără identitatea social-democrată, eventual socialistă, PSD devine entitate politică neglijabilă.
Înclin spre această ultimă variantă întrucât șansele fostului președinte de a ieși cu fața curată din dosarul mineriadei sunt tot mai slabe.

Petru Tomegea