Stenogramele ucid orice speranţă

Au fost aleşi sau numiţi să se îngrijească de viitorul ţării şi al românilor, dar „stenogramele” arată că „patria şi norodul” sunt lăsate de izbelişte, „tagma jefuitorilor” fiind preocupată numai şi numai de propria căpătuire.
Ce sunt stenogramele? Sunt noile forme de comunicare politică bazate pe interese reciproce, deoarece asta aflăm din transcript-urile unor convorbiri telefonice dintre Sorin Blejnar, omul cu banii, şi „acoliţii” săi, între care, să sperăm că e cu totul întâmplător, şi dl preşedinte Băsescu.

Nu stenogramă, ci transcript

Denumirea de „stenograme” nu se justifică de moment ce nu a stat nimeni să stenografieze convorbirile public-private in live. Replicile s-au transcris fără a se folosi semnele speciale ale „scrierii scurte”(stenogramă), ci litere şi cuvinte obişnuite. De aceea le vom numi „transcript”.
A se mai observa că telefonul, pe linie secretizată în cazul preşedintelui, a devenit calea preferată de transmitere a anumitor tipuri de mesaje directe şi indirecte, adesea codate parţial cu simboluri naive ca „naşul”, „băiatul”, „fata”, „hârtie”, „joc”, „şmecherie”, „ciori”, „ăla” etc. sau cu exprimări sibilinice, subînţelesuri, elemente lexical-frazeologice prefabricate, cu întreruperi şi pauze „inteligente”. Toţi „comunicatorii” se consideră lideri puternici, vorbind de „(prim) ministrul meu” sau la per tu: „am vorbit şi cu Elena”…(?)

Cică de ruşine…

Orice psiholog poate motiva tentaţia personajelor cu funcţii înalte de a evita contactul faţă către faţă atunci când este vorba de hoţii, puneri la cale, complicităţi, ilegalităţi sau „închiderea ochilor”. Te pomeneşti că le va fi fiind ruşine. În fapt, nici lor nu le vine a crede cât de jos au putut coborî.
Se vede clar din transcript-urile publicate până acum că guvernările PDL au avut în frunte oameni lipsiţi de autoritate şi de putere de decizie, hotărârile fiind luate de inşi ca Blejnar: de la el se dădea OK-ul pentru controalele financiare, de la el plecau aprobări şi intervenţii pentru te miri ce, el angaja pilele tuturor aranjorilor de tip Mircea Toader, el stabilea agendele de lucru ale altor organe, inclusiv legate de justiţie şi finanţe publice.

Serviciul de personal

Cu Sorin Blejnar, Constantin Ostaficiuc, Mircea Toader… nici nu mai era nevoie de agenţii guvernamentale de personal, ceea ce explică degringolada economică de după plecarea lui Călin Popescu Tăriceanu din Palatul Victoria şi dezorganizarea serviciilor publice prin numiri arbitrare de şefi politici.
La fel se explică şi scăderea încasărilor la ANAF şi creşterea evaziunii fiscale prin iertarea sau păsuirea clienţilor de partid. Infracţional a fost şi excesul de zel în a controla şi a executa silit de preferinţă mediile economice lipsite de dorinţa de a cotiza la partid.
Din perioada recentelor guvernări ne vin zilnic lovituri, multe cu consecinţe grave asupra bugetului, precum retragerile a 3-4 miliarde de euro fonduri europene. Pentru credibilitate, să dăm cuvântul dlui ambasador al SUA, Mark Gitenstein, să prezinte „Priorităţile pentru România” ale Camerei de Comerţ Americane: „România, ca şi alte economii postcomuniste, este ca o piramidă inversată. Aveţi trei milioane de angajaţi în sectorul privat care plătesc impozite, care susţin 15 milioane de români. Sunt trei milioane de români în economia gri care nu plătesc taxe. Evaziunea fiscală este atât de prevalentă în România încât depăşeşte bugetul statului”.

Astăzi alţii sunt de vină…?

Foarte grijuliu cu imaginea PDL şi a liderilor săi, dl ambasador „uită” să ne spună că la Cotroceni în ultimii 8 ani a fost dl Băsescu, iar la Guvernare, partidul acestuia de suflet şi asta în două reprize: 2004 – 2006 şi 2008 – 2012. La fel de adevărat este că trebuie să adăugăm şi neroziile şi incompetenţele guvernărilor anterioare, dar vina principală e a PDL, a activităţii şi a inactivităţii sale. Deoarece nu presuspendarea, ci sporirea procentelor de absorbţie a fondurilor europene pe baza cărora să se dezvolte infrastructura şi pieţele de capital era necesară ca apa şi ca aerul pentru fundamentarea bugetului 2013.
Tocmai asta reflectă transcript-urile: că Executivele anilor 2008 – 2012 (mai) erau depăşite de situaţie, lăsându-se pe mâna altor policy makers ca Blejnar, al cărui grup alcătuit din general, judecător, procuror, finanţist, bancher, parlamentar, preşedinte… controla zonele sensibile ale banului public. Iată de ce de ani buni anchetele Curţii de Conturi cu jafuri de miliarde şi miliarde de euro nu au trezit şi nu trezesc atenţia nimănui.

Petru Tomegea

Despre onoare e vorba, dlor politicieni!

Mai toţi marii noştri bărbaţi de stat se feresc să abordeze conceptul de onoare şi asta după ce în spaţiul public s-a acreditat ideea că politica este o damă de moravuri îndoielnice, deşi prima profesie din lume n-a coborât niciodată ştacheta atât de jos pe cât surata ei de comparaţie.
Ei bine, iată că onoarea revine, deocamdată cu paşi nesiguri: foarte multe dintre figurile de politicieni compromişi în ochii alegătorilor şi-au găsit cu mare greutate un colegiu în care să-şi depună candidatura, iar câştigarea scrutinului este cât se poate de incertă. De aceea, nu este lipsit de interes să vedem că faptele cele mai nocive şi cu repercusiuni asupra viitorului politic personal ţin de onoare, adică de moralitate, de corectitudine, de cinste şi de consecvenţă. Să le enumerăm.
1. Dezonorantă şi ipocrită a fost reforma perorată ca ideal politic. Ea a ascuns în fapt luarea în stăpânire a tuturor instituţiilor statului de drept, motiv pentru care am asistat în vară, parţial şi acum, la un blocaj instituţional, la protejarea privilegiaţilor şi a corupţilor, deşi tocmai lupta împotriva corupţiei, înlăturarea blocajelor şi anularea avantajelor, a privilegiilor conferite de funcţie şi demnitate publică erau scopul declarat al reformării statului, a educaţiei, a sănătăţii.
De aceea s-a trecut la promovarea cu bună ştiinţă a nonvalorilor, a incompetenţilor, a amatorilor buni de gură, la politizarea tuturor funcţiilor bugetate de la femeia de serviciu până la acelea de procuror, judecător, experţi financiari şi contabili.
2. Ipocrizia de a ieşi din criză pe spinarea amărâţilor sorţii şi de a salva bunăstarea şi averile conducătorilor iubiţi prin tot soiul de tertipuri: diminuarea salariilor cu 25% în timp ce afacerile clientelei de partid erau tot mai înfloritoare. Şi poate că aceste curbe de sacrificiu ar fi putut fi înţelese într-o oarece măsură, dacă nu s-ar fi încercat motivarea prin minciuni sfruntate ca: avem nevoie de investiţii pentru a salva economia, dar investiţii nu s-au făcut; ne trebuie austeritate, ni s-a spus, dar bugetele unor primării, servicii secrete loiale, organe de forţă şi coerciţie, ale Secretariatului General al Guvernului, Preşedinţiei, CCR, ale unor capi ai instituţiilor centrale şi locale au crescut ca-n vremurile de boom economic; facem economii la sânge, dar cheltuim milioane şi milioane de euro pe bunuri de uz personal ca parfumuri, creme, mâncăruri şi băuturi scumpe, maşini noi, mobilier şi perdele, calculatoare şi plasme; statul slab nu mai poate suporta, cică, atâta funcţionărime, de aceea au fost peste o sută de mii de concedieri, dar stupoare, locurile le-au fost îndată ocupate de activiştii de partid şi oameni de încredere ai şefului, aşa numiţii „idioţi utili” (Lenin)…
3. Exerciţiile de imagine şi notorietate, băile de mulţime, tăierile de panglici, festivismul, mimarea stării de bine, a râsului, a bunelor înţelegeri şi a relaţiilor tovărăşeşti sau gentilice: cumetrii, botezuri, nunţi, ieşiri la restaurante, dansuri cu fetele frumoase din ansambluri ţigăneşti sau ţărăneşti, prezenţa cotidiană la talk-show-uri, interviuri…, toate cu rolul de a ocupa spaţiul public în dauna discuţiilor despre politică socială, economie, societate, cultură, educaţie, spital năpădite de o criză a cărei perfidie nici azi nu e înţeleasă.
4. Deprofesionalizarea, falimentarea industriei media, funcţionarea cu foarte mici excepţii doar a presei stipendiate de partide au luat o amploare nemaiîntâlnită nici în perioada de referinţă a guvernării Năstase. În schimb, s-au înmulţit peste poate televiziunile de partid, blogurile oamenilor politici, iar folosirea ofiţerilor de presă sub acoperire, a mercenariatului, năimirea jurnaliştilor, instituţionalizarea zvonisticii şi profesionalizarea zvonacilor au luat proporţii imposibile în orice ţară democratică.
Cea mai expresivă emblemă a epocii pe care am dori-o apusă pentru totdeauna este însă fenomenul postacilor, al celor puşi să spurce şi să-i înjure pe jurnaliştii profesionişti şi pe cititorii care vor să se informeze de la mai multe surse asupra realităţilor cotidiene. Se întâmplă pe portalurile politice, pe forumurile de socializare A se observa că limbajul postacilor copie cu tot cu virgulă batjocura făcută de jurnaliştii de casă ai mai marilor zilei în ziare care există doar în acest scop: de a injuria, a crea confuzie, de a lansa minciuni şi acuze publice aiuritoare la adresa opozanţilor politici.

Petru Tomegea

USL a şubrezit poziţia lui Băsescu şi a României

În sfârşit, ceea ce trebuia să se întâmple demult s-a întâmplat: punând propria situaţie în acelaşi taler cu poziţia României, ca de obicei, preşedintele a realizat că ambele au fost şubrezite de mitingul USL desfăşurat pe Arena Naţională. În schimb, „o anumită parte a presei” îi reaminteşte mereu de cele 88% voturi pentru demitere, de boicot la referendumul de astă vară, de cvorumul real ascuns după faldurile robelor vişinii ale CCR, de apelul disperat la ajutorul UE şi al liderilor europeni pentru a-l contrapune celor 7,4 milioane de voturi împotrivă-i. După care orice lider care se vrea salvatorul propriului popor s-ar fi retras.
A se mai observa că, în ciuda atitudinii prezidenţiale şi a efortului susţinătorilor săi de negare a evidenţelor, de atunci aproape nu e zi să nu apară fapte, evenimente din trecut care să justifice votul popular şi percepţia publică a unei misiuni asumate şi neîndeplinite: buna guvernare, lipsa partizanatului politic, factor de echilibru între puterile statului, reprezentarea externă în interesul României…

E de bine sau de rău

De aceea vom pune în contrabalans aserţiunile prezidenţiale cu acuzaţiile împotrivă-i, ca să înţelegem încotro bate vântul. Astfel, ideea lui Toader Paleologu că la mitingul „de pe stadion” fostul preşedinte interimar Crin Antonescu, „dus de beţia aclamărilor de către 70 de mii de oameni”, lansează „un mesaj implicit antieuropean” şi aluziile la nazişti, fascişti, legionari, bolşevici, Ceauşescu… făcute de politologul Vladimir Tismăneanu şi alţi susţinători tenaci nu fac decât să confirme starea de nervozitate şi lipsa soluţiilor eficiente de reconstruire a imaginii prezidenţiale.
Pentru că întrunirea de pe stadion nu s-a deosebit cu aproape nimic de altele asemănătoare desfăşurate în SUA şi în alte ţări democratice. Au diferit poate sărăcia şi maţele ghiorăind de foame.

Delegitimarea continuă

În fine, să acceptăm că erau ceauşişti, deşi cuvântul şi calitatea aserţiunii mă înfioară, numai că un astfel de calificativ nu stopează delegitimarea preşedintelui. Să nu ne facem iluzii că stenogramele apărute intempestiv în presă sunt antiprezidenţiale, căci ele aveau menirea să-l repoziţioneze pe dl Băsescu în centrul spaţiului public, unde îi este cel mai bine Domniei Sale. Şi pentru asta a fost nevoie să se mai arunce în presă şi câteva informaţii inconvenabile pentru a deveni credibil întregul demers.
Din păcate, astfel de lovituri mediatice nu-i mai reuşesc. De aici şi desele comunicate, luări de poziţie despre rolul extraordinar jucat de Cotroceni în „recuperarea datoriilor pe care compania Rompetrol le are faţă de statul român, în contextul în care combaterea evaziunii fiscale şi colectarea creanţelor la bugetul de stat au făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”. În CSAT da.

Să trăiţi!

Dar în Constituţia României nu scrie că preşedintele se ocupă cu recuperarea banilor de la datornici, a creanţelor, nici cu coordonarea ministerelor sau a gărzii şi a controalelor financiare, nici cu reprezentarea propriului partid în PPE… Cum s-a ajuns ca şefii unor organisme centrale să-i raporteze preşedintelui ce şi cum? Toate cele de mai sus fiind cuprinse, nu neapărat în această formă, şi în hotărârile de demitere votate în Parlamentului României în 2007 şi 2012.
Încât, ca alegător şi cetăţean, stai şi te întrebi ce e de făcut: ne-am ales cândva un preşedinte care să ne rezolve câteva chestiuni punctuale de stat, dar înaltului demnitar nu-i place sau nu-i convine fişa postului şi el mereu vrea să facă şi face altceva. De ce nu l-au lăsat liderii europeni să se ducă să facă ce-i pofteşte inima?

Voinţa poporului suveran

Aşadar cine a şubrezit preşedinţia în afara propriilor fapte de „mare jucător”? „Transa delirantă” a lui Antonescu adresându-se „pe un stadion” celei mai mari adunări publice din România postdecembristă, adresare în care vorbeşte despre rolul principial al politicienilor de a apăra independenţa şi suveranitatea ţării, de a milita pentru buna guvernare, pentru atitudine morală în politică?
Sau să califici majoritatea parlamentară ca „puşcăriabilă”, iar mulţimile ca naziste şi ceauşiste, să nu recunoşti voinţa poporului, să susţii împotriva tuturor evidenţelor că mai suntem 23 de milioane, că peste 1,5 milioane de voturi au fost fraudate la referendum, că onestitatea e una şi apărarea statului de drept, alta, că guvernarea în interesul tuturor cetăţenilor, imaginea României în lume sunt doar atributul unei persoane unice sine qua non.
Petru Tomega

Pepiniera lui Radu Berceanu

Un politician care se respectă îşi alege şi cultivă cu mare grijă urmaşii, iar Radu Berceanu n-a făcut excepţie. Aşa a ajuns Gelu Vişan să fie promovat din treaptă în treaptă la organizaţia de tineret a PDL din Craiova şi apoi la biroul senatorial al cunoscutului politician, iar pentru câteva luni, în 2008, chiar senator.
Prin ce s-a remarcat cu predilecţie pedagogul de liceu Gelu Vişan? Prin corzi vocale foarte puternice, rezistente şi prin insistenţa insolentă de a-şi întrerupe preopinentul în timpul deselor emisiuni TV la care era invitat. Ce competenţe are? În CV-ul afişat pe site-ul Camerei Deputaţilor scrie ceva de Facultatea de Ştiinţe Politice, dar, urmărindu-i discursurile şi intervenţiile publice, realizezi cu uşurinţă că politica e arta bunei guvernări, dar aserţiunile lui Vişan au a face doar cu infama politicăreală autohtonă. Cât despre învăţăturile de prin tratate de politologie, or fi fiind ele bune la ceva, dar nu pe la noi. Fireşte, nu are rost să ne facem sânge rău, asemeni lui sunt destui prin toate partidele.

Agamiţă redivivus

După o vară de foc în care a făcut bătături la colţurile gurii, vocea fiindu-i suprasolicitată 24 ore din 24 în apărarea idolului suspendat, Traian Băsescu, Vişan s-a trezit în toamnă făr’ de coledzi(u) ca de acum celebrul Agamemon Dandanache. Şi tot asemeni lui Agamiţă, „ pac! – la Războiul”, pardon, la România Liberă, Romania TV etc. nu cu „o scrisoare de amor”, ci cu alte chestii compromiţătoare la adresa fostului său Mecena, binefăcătorul care i-a împrumutat cândva până şi „costumele şi cravatele sale”…
Şi dacă tot asistăm noi cu mare haz la caraghioslâcuri caragialeşti cu Ziţa şi Miţa, poate n-ar fi rău să vedem din ce s-au luat la harţă: cică „în politică (a PDL) funcţionează acelaşi sistem ca în mafia italiană…” Se ştia. Că „valoarea unei şpăgi pentru un contract cu statul este de 500.000 de euro. (De obicei, 5% din valoarea contractului era o spaga onorabila)”. Nimic nou. „Relaţia mea cu domnul Berceanu s-a stricat când eu n-am vrut să se dărâme în Craiova două mari obiective. Mi-a dat acordul, după care a venit la mine şi mi-a spus «Cât vrei ca să taci?… dacă vrei să te sinucizi, fă-o singur»”. Se referea la pâră.

Ziţo, nu te lăsa!

După care să te ţii, Ziţo: contracte din bani publici daţi cu nemiluita firmelor de partid şi ale prietenilor, cunoscuţilor…, ba de la Romsilva, ba de la Administraţia Bazinală Jiu, de la Săuleşti ori Pleşoi… Milioane şi milioane pe care, în loc să le aflăm puse la treabă pentru scoaterea economiei româneşti din impas, se odihnesc prin conturile unor baştani din clientelă.
„Afacerile de peste 30 de milioane de euro pe care le-a făcut organizaţia PDL din Dolj în legătură cu banii publici, motiv pentru care am fost sancţionat… PDL din Dolj este un fel de SRL. Tot ce se întâmplă în PDL Dolj înseamnă afaceri cu statul, toate primăriile PDL au afaceri cu firmele PDL. Organizaţia la nivelul judeţului Dolj este un club de afaceri” zice cu parapon Vişan, la unison cu „o anumită parte a presei” din 2004 încoace.

Vişan muşcă mâna…

Abia acum înţelegem de ce, pe un ger de crăpau pietrele, demonstranţii strigau în stradă Jos Boc! Jos Băsescu!, iar numărul jandarmilor îl depăşea adesea pe acela al protestatarilor. Ceea ce nu înţelegem şi pace e de ce Radu Berceanu neagă atât de vehement dovezile prezentate cu subiect şi predicat de fostul discipol sau ucenic întru ale politichiei noastre originale, bătându-şi joc de justiţiarul căzut în dizgraţie:
„Bă, Gelule, nu-ţi dai seama că tot aici o să vii?” – „Lasă, domne, ca eu vin de sus”, a răspuns Gelu Visan, „ceea ce bineînţeles că a enervat pe toată lumea şi a pus pe toată lumea pe picioarele dinapoi”, a afirmat, adânc, senatorul PDL, Berceanu. Va fi fiind vorba de zoon politikon sau de oarecari potăi nefiroscoase?

În numele integrităţii morale…

Dacă în al 23-lea an al democraţiei noastre originale, politica a evoluat în asemenea hal, făcând un calcul simplu prin înmulţirea cu 41 judeţe + Capitala şi adăugând miliardele de prin ultimele stenograme, nici nu-ţi vine a crede că mai există pe hartă o ţară numită România şi un popor român printre celelalte entităţi europene, iar dacă mai există, şanse de a scăpa de astfel de politicieni n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi.
Pentru că „finis coronat opus”, partidul-autor al nefăcutelor de mai sus vine acum din nou să ne ceară votul, dar nu orişicum, ci în numele unor principii de integritate morală susţinute cu o teribilă naivitate de o comisie condusă de însăşi celebra luptătoare anticorupţie, Monica Macovei.

Petru Tomegea

Un om, un vot, un motiv…

Fiind cetăţean cu drept de a candida şi de a vota, votul meu valorează la fel de mult ori de puţin ca şi votul dlui Ionel Haiduc, preşedintele Academiei din România, al dlui Pardailan Stănescu din bordeiul de cartoane de la marginea oraşului ori al dnei Andreea Esca, speaker TV intrat în manualul de istorie.
De asemenea, George Becali, Dan Diaconescu, Şerban Mihăilescu, Monica Iacob Ridzi… au tot dreptul să-şi depună candidatura unde socotesc ei de cuviinţă, întrucât nicio instanţă nu le-a ridicat drepturile cetăţeneşti, iar gestul lor este egal cu al Monicăi Macovei, susţinătoarea criteriilor de integritate în ARD, al lui Vasile Blaga, Mihai-Răzvan Ungureanu ori al oricărui alt candidat. În plus, anumite categorii, grupuri sociale se vor reprezentate de aceşti candidaţi, ceea ce nu este contrar legii.

Şanse egale

De aceea nu cred că este democratică, nici politically correct macularea spaţiului public cu abjecţii la adresa unora şi a altora, toţi cetăţeni cu drepturi constituţionale, fie şi în campania electorală, cu atât mai mult cu cât cei ce ridică sabia sau piatra spre a-şi lovi duşmanii politici nu se înalţă prin cine ştie ce merite deasupra acestora.
Dar consider că procesul de alegere a candidaţilor şi de depunere a candidaturilor, de desfăşurare a campaniei electorale şi a scrutinului trebuie să ofere şanse egale şi să fie totalmente transparent, trebuie să antreneze masa de alegători ai tuturor colegiilor. Este şi unul din multele motive care ne ţin prizonieri ai trecutului şi ai înapoierii.

Voturile creează funcţia, nu invers

Pentru că nu depunerea candidaturilor îi face demnitari pe candidaţi, ci votul electorilor. Or atât timp cât situaţia actuală de vot în necunoştinţă de cauză va persista, nicio reformă adevărată, nicio îmbunătăţire a nivelului de trai şi civilizaţie nu vor fi posibile, căci votul nu selectează neapărat valori şi competenţe, ci… politicieni.
E însă mare nevoie de două lucruri: pentru ca alegerile să-şi atingă scopul şi să genereze schimbarea mult aşteptată, alegătorii trebuie să fie foarte bine informaţi şi motivaţi asupra candidaţilor şi a participării la vot, iar candidaţii trebuie să obţină acordul electorilor pentru programul supus votării, nu pentru populism, nici pentru costumul Armani. Cu condiţia ca, alegând un candidat, programul său să fie pus în aplicare până la capăt, iar, la final de mandat, să i se facă o evaluare.

Voturi şi… voturi

Or în ultimii 23 ani lucrurile n-au stat deloc aşa. Nu numai că informaţia corectă a lipsit, dar am asistat neputincioşi la induceri în eroare, la manipulare prin toate procedeele moştenite de la fosta securitate, la desfigurarea adversarului şi chiar la cotonogirea concurentului pe acelaşi culoar politic. Şi apoi, alegând în funcţie de imagine, notorietate şi carismă, după mărimea, culoarea şi valoarea sacoşei, a plicului, sau după sfaturile deloc dezinteresate ale binevoitorilor, ale formatorilor de opinii, am ajuns astăzi într-un punct critic.
În plus, chiar dacă uneori cetăţenii şi-au votat programe pentru circumscripţiile şi colegiile lor, la câteva zile sau luni, mulţi reprezentanţi votaţi de ei şi-au schimbat total opţiunea politică, trecând de la stânga spectrului politic la dreapta sau invers, programele fiind şi ele abandonate.
În aceste condiţii, perspectivele democraţiei româneşti sunt întunecate: fără votarea programelor electorale şi apoi punerea lor în operă, alegătorii nu au niciun control asupra propriului viitor şi destin, iar fără cunoaşterea CV-ului candidatului votat, fără ca acesta să aibă competenţele necesare, alegătorii riscă iarăşi şi iarăşi să ia ţeapă. Să mai spunem că legislaţia rămâne încă foarte permisivă pentru aleşi.

Partidele – armate de ocupaţie

Partidele ar trebui să aibă rol de catalizator al dorinţelor populare, numai că pentru a îndeplini această condiţie, e nevoie să câştige puterea politică, fără de care nicio punere în operă nu e posibilă în România. Având în vedere evenimentele trecutului recent, partidele se comportă ca nişte armate aflate pe câmpul de bătălie: contează şi numărul, contează şi valoarea, contează şi logistica.
Din acest punct de vedere, pentru USL şi ARD e mai bine ca Becali, Ghiţă, Udrea… să fie soldaţi în propria oaste decât eroi al oştirii inamice, aceasta fiind noua componentă a real politic-ului dâmboviţean. Căci revoluţiile nu se înfăptuiesc peste noapte, iar reformele vin, dacă vin, tot de la partide, dar nu în campanii electorale, ci după câştigarea victoriei în alegeri.

Petru Tomegea

Exerciţii de seducţie a poporului

Am asistat împreună miercuri la două acţiuni de imagine menite să sporească şansele în alegeri ale celor două principale pretendente la o relaţie privilegiată cu poporul român: USL a organizat un uriaş miting ca să-şi prezinte candidaţii, iar Traian Băsescu, PDL şi UDMR au găzduit Congresul PPE la Casa Poporului. Cele două evenimente au avut loc în acelaşi timp, permiţându-ne să le comparăm strategiile şi tehnicile de comunicare, mai ales nada (morcovii), căci în campanie bastoanele dau rezultate contradictorii.
Şi ar mai fi de remarcat o evoluţie de simboluri vechi: leul PDL s-a transformat după alegerile locale şi referendum în vulpe, prin definiţie, şireată, iar calul liberal a început să necheze a armăsar. Nu ştiu dacă vulpea va deveni ori nu firoscoasă pentru a atrage adeziuni populare suficiente, dar se vede clar că imaginea lui Boc poate fi cu mare greutate ştearsă din mintea alegătorilor.

De gogoşi nu ducem lipsă

Nimic nou, aşadar. Momeli s-au folosit de fiecare dată în campaniile noastre electorale. Numai că procesul acesta de seducţie a poporului ar trebui să fie reglementat prin legi draconice, căci au loc prea multe şi prea urâte excese. La noi. În democraţiile consolidate există un fel de cod etic vechi al candidatului, al activistului, al alegătorului şi nimeni nu-şi permite să-l încalece fără a pierde voturi ori chiar a suferi rigorile legii.
Din cauza implicării liderilor PPE de partea preşedintelui în războiul cu „suspendacii” de astă vară, pe tot felul de surse au circulat zvonuri care mai de care, menite să sporească tensiunile. Slavă Domnului, aşa cum au anticipat analiştii serioşi, serviciile secrete şi instituţiile de forţă ale statului, alături de unii lideri ai PDL, s-au frăsuit degeaba.

Fabrica de voturi

Dar momelile au fost aproximativ aceleaşi: PDL a încercat să-şi reconstruiască imaginea terfelită de guvernări amatoristice, lăsând impresia că musafirii Angela Merkel, Jose Manuel Barroso, Wilfried Martens… le sunt aliaţi credincioşi, iar noi trebuia să înţelegem că viitorul politic nu le poate fi decât luminos.
În fapt, „Mai multă Europă” a însemnat resuscitarea preşedintelui suspendat astă vară şi reconfirmat de CCR şi încercarea de a recâştiga inima poporenilor prin multiplicarea imaginilor pe ecranele tuturor televiziunilor alături de liderii europeni. Cât despre discurs şi fugă, ele n-au avut legătură cu Constituţia, ci cu visele sale de conducător măreţ.

Arătarea muşchilor

S-a dorit forjarea unei imagini de forţă (de leu), dar nu pe propriile merite, ci prin transfer de legitimitate de la PPE. Transfer care, în plan electoral, nu-i va ajuta cu absolut nimic din cauza refulării postreferendare şi a dorinţei de revanşă. Din contra.
Evident că integrarea mai strânsă a PDL în rândurile PPE nu deranjează pe nimeni, dar ideea de federalizare a României lansată la plesneală de Tőkés László într-o adunare mai mult festivă decât de lucru îi va costa mult pe PDL şi UDMR în condiţiile recrudescenţei mesajului naţionalist. E posibil ca asta să se fi şi dorit, deoarece nimeni n-a protestat.

USL şi-a creat un trend

Pe Arena Naţională, USL pare a fi convins că poporul e de partea ei, dacă ne luăm după marele număr de participanţi la un astfel de eveniment, depăşit doar de vizita pascală a regelui Mihai în 1992. Impresia de putere, de forţă şi unitate a rezultat din organizarea remarcabilă a întrunirii, disciplina participanţilor, costumaţia decentă şi stăpânirea de sine. Pentru prima dată un astfel de eveniment miroase a civilizaţie politică.
Asta demonstrează că educaţia românească, modul nostru de a fi nu diferă prea mult de acela al cetăţenilor americani, de exemplu, al căror model pare a-i fi inspirat pe organizatori. Ceea ce ne diferenţiază e doar respectul faţă de noi înşine.

Bate vântul unei noi schimbări?

Mesajul cel mai important al întrunirii a fost acela al schimbării, de credibilitatea căruia va atârna realizarea unei majorităţi pe 9 decembrie. Pentru că enunţarea liniilor programatice ar fi plictisit, principalii oratori s-au limitat la prezentarea câtorva vectori economici şi sociali, sau la promisiuni legate de educaţie şi sănătate. Bine era dacă vectorii se materializau în 5-10 obiective pe termen scurt.
O anumită parte a presei a acuzat antioccidentalismul USL manifestat prin vocea liderilor, însă niciunul nu a vituperat împotriva Europei şi a UE, a valorilor comune, a democraţiei, a libertăţii şi a egalităţii, ci a intervenţionismului, a deciziilor partizane.

Petru Tomegea

O campanie turbată

Apropierea campaniei electorale provoacă adevărată turbare în mass-media, în presa scrisă dar mai ales pe Net şi la TV. Este explicabil deoarece aceiaşi jurnalişti, politicieni activi în presă se manifestă şi pe diverse canale TV. De aceea există mereu o coincidenţă stilistică, tematică şi de subiecte între produsele jurnalistice printate şi cele audiovizuale.
Astfel că divorţul, sfada, amantlâcul, leafa, somnul, casele, masa şi acareturile, maşinile, prietenii, colegii… au ajuns subiecte de presă, deşi apropierea campaniei electorale ar fi trebuit să stârnească o legitimă curiozitate asupra programelor cu care se prezintă candidaţii pentru obţinerea voturilor.

Înjurătura ca politică

Din păcate, în România, programele şi ideologiile politice nu aduc cine ştie ce voturi: partidele nu ştiu să le facă atractive, nu sunt în stare nici să le explice, nici să le susţină. De aceea sufragiile se obţin în marea majoritate prin campanie negativă, prin voturi contra. Mesajul negativ e mai uşor de asimilat, prinzând mai bine la baza societăţii noastre, dacă este însoţit de ştiri-bombă, de tipul: X l-a înşelat pe Y, i-a luat banii, l-a dat pe mâna organelor…, sau Z şi-a alungat nevasta, mama, şi-a bătut copilul…
Atacul la persoană, ca şi batjocura, jignirea, injurierea nu sunt specii jurnalistice precum ştirea, informaţia, reportajul, analiza, comentariul unor fapte, acţiuni, fenomene politice, ci au a face cu codul penal şi cu acela al deontologiei profesionale şi al bunelor maniere în presă. Din cauză că nici Clubul Român de Presă, nici Justiţia nu pot face prompt ordine, atacurile s-au înmulţit peste măsură, devenind regula, nu excepţia.

Pentru un vot în plus

Dacă asmuţirea candidaţilor şi a susţinătorilor acestora de către presă face parte din cutumele bătăliei electorale, atacurile la persoană vin din zonele inculte şi needucate ale politicii, dar o societate nu mai poate fi astăzi condusă de oameni fără şcoală.
De aceea aducerea în discuţie publică a unor defecte corporale, a unor obiceiuri şi ticuri manifestate în particular, a unor greşeli care privesc viaţa personală nu cadrează nici cu meseria de jurnalist, nici cu aceea de politican. Or dezvăluirile de acest tip fac deliciul spaţiului public, ştiri de tipul can-can fiind chiar materia primă a unor tabloide cu mare rating, sau a unor rubrici, pagini foarte căutate de o anume parte a cititorilor, a spectatorilor.

Unde dai şi unde crapă

Fapte dintre cele menţionate mai sus apar şi în spaţiul public al democraţiilor respectabile, însă incidenţa lor e incomparabil mai redusă decât la noi. Aici, bârfa naţională şi atacurile josnice, mocofăneşti au depăşit demult faza narativă, trecând la fabulaţii, la inventarea unor defecte: Crin doarme toată ziua şi lipseşte din această cauză de la job, ba-l mai şi invită pe Gigi în PNL, Marga habar n-are de cultură şi vrea să conducă ICR pomenind de invenţia veche, românească a caloriferului, cu nimic mai prejos de a rachetei, a becului, a patefonului, Ponta e un ageamiu, cel mai prost prim-ministru pentru că…
Un alt specific naţional este că astfel de atacuri nu reuşesc să creeze cine ştie ce breşe în imaginea şi notorietatea personajelor vizate, ci le victimizează: populaţia simte sau intuieşte zona din care vin, iar renaşterea simpatiei reuşeşte uneori să readucă în prim-plan figurile ostracizate, vezi cazul condamnatului Adrian Năstase sau al mult hulitului Călin Popescu Tăriceanu.

Atacul şi bumerangul

Minciunile devin calomnii şi procese de intenţie: va fi fiind el Crin Antonescu somnoros, dar ca preşedinte interimar şi ca lider de partid nu i se poate nimic reproşa, ba din contra, iar Becali îşi negociază de 5 luni intrarea în PNL. Este adevărat că Andrei Marga, şeful ICR, a pomenit de calorifer, însă a făcut-o într-un context care merită explicat: fosta conducere a institutului se axase majoritar pe literatură, pe un număr infim de scriitori, şi aceia aleşi dintr-o anume zonă a politicului, iar rolul acestei instituţii trebuie să fie mult mai larg: să prezinte pe lângă arte, cultură şi ştiinţa, tehnica, religia, realităţile româneşti.
În plus, istoria actuală a României e un lung şir de voievozi şi războaie, iar evoluţia civilizaţiei şi a culturii poporului român a fost lăsată la voia întâmplării. De altfel, recunoscându-i-se competenţele sistemice şi epistemologice, Andrei Marga a primit invitaţia extrem de onorabilă pentru România de a participa la modernizarea structurilor Puterii în UE.
Va fi ea turbată campania, dar „Calomniaţi! Calomniaţi! Poate rămâne ceva!” va funcţiona şi ca bumerang.

Petru Tomegea

Bancorex, Hayssam, Sima…

După fuga lui Cristian Sima, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva în România „tunurile” se dau cu aprobare de la autorităţi. Într-o ţară în care au fost devalizate atâtea bănci, inclusiv perla sistemului bancar românesc – Bancorex, într-o ţară din care terorişti ca Hayssam sunt ajutaţi să fugă şi să-şi recupereze apoi averea făcută numai Dumnezeu ştie cum, conducătorii instituţiilor responsabile aveau obligaţia morală şi politică să-şi asume fărădelegile, să ia măsuri ca şirul lor să fie curmat. Nefăcând-o, avem dreptul să considerăm că respectivii au fost mână în mână cu „tunarii”.
Fuga lui Sima cu fondurile clienţilor la bursă arată că escrocheriile cu banii investiţi şi spolierea acţionarilor nu doar la bursă continuă nestingherit, iar cine aşteaptă reviriment economic şi sporirea investiţiilor străine în România după astfel de evenimente rămâne veci-pururi cu aşteptarea.

Raiul hoţilor

Faptul că firma lui Sima, WBS Holding, din Insulele Virgine Britanice(!), manipula în România sume uriaşe de bani n-a trezit nimănui curiozitatea, nici serviciilor secrete, nici organelor financiar-fiscale, nici chiar CNVM-ului decât pe ultima sută de metri, motiv pentru care ar trebui să dea seamă. Altfel mass-media, poporenii sunt îndrituiţi să le acuze in corpore de complicitate şi să le ceară să răspundă în solidar.
Că România e una din cele mai corupte democraţii se ştia, că e paradisul firmelor offshore se ştia, că datoriile la stat ale investitorilor strategici de partid nu se plătesc se ştia, că o serie de partide câştigă alegerile cu mesaje anticorupţie şi că principala lor grijă e să-i acuze pe ceilalţi de furt şi delapidare şi asta se ştia, dar că anticorupţia costă mai mult decât corupţia nu se ştia. Cât mai rămâne din PIB după ce le scădem pe ambele?

Corupţie + anticorupţie = sărăcie

Din anii ’90 până azi s-a umplut ţara de organe şi organisme anticorupţie, cu specialişti şcoliţi peste graniţă, cu ofiţeri şi funcţionari tot unul şi unul, cu salarii de multe zeci de ori mai mari ca ale profesorului şi ale medicului, cu procurori inamovibili de care nimeni nu se poate atinge măcar cu o întrebare, cu analize şi raportări periodice ca să ne arate cât de tare se munceşte acolo, ce sacrificii imense…
CSAT-ul şi Strategia Naţională de Apărare socotesc că jurnaliştii vulnerabilizează România, nu „tunarii” care au adunat averi imense după revoluţie. Tunari care şi azi fac jocurile politice, împărţindu-şi după reguli numai de ei ştiute uzufructul naţional. Dacă ţinem seamă de scandalurile din presa postdecembristă, vedem că un număr mic de indivizi a căpuşat Hidroelectrica, Oltchim, Silvicultura…, a ridicat preţul autostrăzilor şi al salubrităţii după pofta lor, a făcut legea în agricultură şi piaţa agricolă, ţinând în mizerie o jumătate din populaţia României, iar statul le e captiv. Nivelul crunt de sărăcie, curbele de sacrificiu impuse populaţiei demonstrează câinoşenia unui sistem care funcţionează fără rateuri.

Să tot fii infractor

Ei bine, cu cât sunt mai mulţi anticorupţii, mai „performanţi”, mai bine dotaţi cu toate celea, cu atât cifrele spolierii banului public şi privat se înmulţesc. Percepţia publică e că statul nu poate face nimic să-şi apere cetăţenii, că Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Poliţia, Garda Financiară, Fiscul papă banii contribuabililor de pomană.
Iar percepţia publică nu e departe de realitate. Drumul infractorului spre puşcărie e foarte lung, întortocheat şi costisitor în România. De aceea, peste 5 mii de infractori instrumentaţi de instanţe încă nu sunt prinşi, ştergând-o peste graniţă. Ca într-un sat fără câini.
De foarte multe ori, presa, televiziunile, Internetul prezintă dosare cu furturi ieşite din comun, cu matrapazlâcuri, că-ţi taie suflarea, cu contracte pe bani publici date rudelor, prietenilor, cu mită şi finanţări ilegale ale partidelor, iar de sesizat organele de urmărire penală nu se sesizează.

Ori, ori

O mulţime de legi, ordonanţe, rectificări, reveniri, reluări, dublări ale acestora prin hotărâri de aplicare, coduri de proceduri stufoase… fac viaţa justiţiarilor grea. Deşi avem instituţii care ar trebui să simplifice procedurile, să asaneze sistemul de legi, ei bine, nu se întâmplă nimic.
Pentru că timpul nu mai are răbdare, populaţia aşteaptă ca alegerile din decembrie să rezolve ce nu s-a rezolvat în 23 ani: partidele să vină cu programe serioase şi să se coalizeze într-o forţă politică puternică, aptă să ia taurul de coarne.

Petru Tomegea

De la Holocaust la tirania majorităţii

Altădată mai erau şi politicieni cu ceva onoare şi bun simţ. De aceea pieţele oraşelor au şi statui de politicieni al căror nume a rămas în conştiinţa publică. După revoluţie, un singur nume beneficiază de statui, al seniorului Corneliu Coposu, iar de străzi şi bulevarde, mai multe. Nu ştiu cum se face, dar imaginea clasei politice privită în ansamblu nu se mai ridică la aşteptările poporenilor.
Iată, vara referendumului a trecut, dar viaţa politică nu-şi revine din ameţeală. Încă din zilele campaniei, susţinătorii preşedintelui suspendat şi un număr impresionant de jurnalişti fac mare caz de „tirania majorităţii”, o teorie politică demult pusă în termeni, cunoscută şi studiată încă de la începutul secolului al XIX-lea (Cf. Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill etc.).

Ce e „tirania majorităţii”?

Savanţii consideră in corpore că nu se poate vorbi de „tirania majorităţii” în contextul campaniilor electorale şi nici atunci când o majoritate liber constituită într-un Legislativ votează ceva conform Constituţiei. Devin „tiranice” acele majorităţi anarhice care depăşesc de fiecare dată cadrul legal şi suprimă drepturile unei minorităţi, inclusiv dreptul la cuvânt, la vot şi chiar la viaţă, favorizând curentele de opinie împotriva acesteia mai cu seamă sub aspect spiritual.
Numai că teoria e una şi ce ni se întâmplă nouă e cu totul altceva: cu orice preţ, inclusiv al forţării conceptelor şi a legilor de mai sus, se încearcă acreditarea ideii că majoritatea parlamentară alcătuită din USL şi UNPR era / este una anarhică, malefică, iar suspendarea preşedintelui Băsescu şi trimiterea sa în faţa poporului pentru reconfirmare ţine de „tirania majorităţii”. S-a ajuns până acolo, încât se contestă dreptul constituţional al Parlamentului de a-l demite şi al alegătorilor de a vota împotrivă-i.

Bătălia pentru împărţirea României

Pe cale de consecinţă, oamenii legii sunt puşi să ancheteze campania referendară, încurajând întru totul contribuţia şi activismul de partea preşedintelui suspendat, dar interzicând sub ameninţarea cu „puşcăria” dreptul celorlalţi de a face campanie împotrivă-i. Ba este socotită ilegitimă comisia parlamentară de anchetare a unor abuzuri ale oamenilor legii, încât stai şi te întrebi: România mai este republică sau a căzut în dictatură? Parlamentul mai este suveran sau trebuie să îndeplinească ordinele nu ştiu cui, redevenind Mare Adunare Naţională? Cetăţenii mai pot conta pe votul lor sau Puterea se va decide de către unsul lui Dumnezeu pe pământ?
Deja în spaţiul public ideea existenţei a două centre de putere, ba chiar a două Românii, e tot mai vehiculată, iar încăierarea celor două tabere e atât de încrâncenată, încât sunt tulburate până şi pacea şi liniştea celor jertfiţi pe altarul pasiunilor oarbe pentru putere în cel de-al treilea Reich. E vorba de 10 octombrie, Ziua de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.

De ce Holocaust şi nu Shoah?

Despre Holocaust, „arderea tuturor (evreilor)”, nu poţi vorbi fără să te rogi pentru iertare înainte, nici fără să ţi se cutremure inima. S-a uitat că Holocaustul desemnează o altă faţă a lucrurilor, de aceea organizaţiile mondiale ale evreilor ne-au cerut cu ani în urmă să-l înlocuim cu termenul evreiesc Shoah, „dispariţia tuturor (evreilor)”, pentru că noi, în loc să deplângem lacrima lor, ne fălim cu durerile noastre.
Dar să participi la comemorarea victimelor Shoah-ului şi să răneşti sentimentul şi voinţa a 7,5 milioane de votanţi români pentru că ar fi susţinut o iluzorie „tiranie a majorităţii”, votând împotriva preşedintelui Băsescu, asta înseamnă două lucruri: comemorarea a fost una pur formală, iar democraţia, respectul reciproc între state şi politicieni nu mai fac două parale.

Amicus Plato…

Să acceptăm teoria ambasadorului american că suspendarea a fost cauzată de „tirania majorităţii”, dar 14 angajări ale răspunderii guvernelor Boc-Ungureanu pe legi de maximă importanţă, reducerea drastică a bugetelor armatei româneşti, tăierile a 25% din salariile românilor, închiderea a peste două mii de şcoli şi a sute de spitale, diminuarea indemnizaţiilor pentru mame şi copii…, aşadar amputarea nivelului de trai, supunerea la curbe inutile de sacrificiu a întregului popor nu constituie „tiranie a majorităţii”? Nu cumva „tirania majorităţii” înseamnă în fapt tirania unei minorităţi împotriva unui întreg popor?

Petru Tomegea

Bazaconiile dlui Cezar Preda

După ce prim-ministrul României a calificat drept „bombe cu ceas” găurile negre lăsate moştenire de guvernele Boc şi M.-R. Ungureanu, prim-vicepreşedintele PDL, Cezar Preda, sare în sus la asemenea afront şi îndrăzneală, calificându-le ca simple „bazaconii”. Bazaconiile fiind nu doar produse culinare gustoase, fără legătură, din păcate, cu subiectul nostru, ci mai ales lucruri bizare, ciudate, de necrezut, scorneli ale unor minţi nu tocmai sănătoase.
Motiv pentru care vom încerca să punem alături „bombele cu ceas” ale dlui Ponta cu „bazaconiile” dlui Cezar Preda să vedem cine pe cine şi de ce. Ca şi „bazaconiile”, „bombele cu ceas” constituie o metaforă agresivă. Ea denumeşte „catastrofala moştenire”, temă clasică a alternanţei româneşti la Putere după 23 ani de democraţie originală şi scoate la iveală matrapazlâcuri cu bani publici din diverse instituţii şi sectoare economice, în ultimii 3-4 ani. Or fi fiind din mult trâmbiţatele şi ameninţătoarele audituri financiar-contabile?

Dacă nu e adevărat, unde sunt banii?

Partea urâtă a metaforelor de mai sus este că însumarea pierderilor de la Poşta Română, Hidroelectrica, Oltchim, ANAF, CNAS, TVR, POSDRU, taxe şi impozite… depăşeşte orice închipuire, iar voia bună provocată de ziceri băşcălioase îţi piere pe dată. Acum înţelegem bine că tăierile de salarii cu 25% au fost abuzive, iar denumirea de „curbe de sacrificiu” se justifică: foştii diriguitori aveau o sete cumplită de bani. De răspuns deocamdată n-a răspuns nimeni. Nici măcar politic.
Însă discursul lui Cezar Preda este unul simptomatic pentru PDL. În fapt, orice acuzaţie adusă fostelor guvernări Boc & MRU de către actualul prim-ministru sau de către oricine altcineva a fost mereu întoarsă împotriva acuzatorilor, cu aceleaşi cuvinte. Cutuma aceasta caracterizează de la început comportamentul acestei formaţiuni politice: nu şi-ar recunoaşte vreo vină s-o pici cu lumânarea. Oricât de evidente ar fi probele, precum sunt cele de mai sus.

Un partid cu principii de integritate

Or un partid cu pretenţii îşi asumă mai întâi greşelile trecutului, renunţă la liderii şi membrii compromişi, trecând apoi să-şi construiască, să-şi fundamenteze ideologii, doctrine şi programe noi, mai valoroase, în baza cărora să ceară votul pentru o viitoare guvernare.
PDL procedează însă mereu atipic: chiar dacă şi-a înjumătăţit scorul electoral din cauza proastelor guvernări, chiar dacă se vede cu ochiul liber că managementul crizelor a fost iresponsabil, că deciziile economice au fost cinice şi amatoristice, liderii săi nu-şi recunosc păcatele, se ascund de propriul electorat în coaliţii ca ARD, schimbându-şi siglele şi culorile. Nu s-a mai pomenit ca un partid incognito să câştige alegerile parlamentare, cu atât mai mult cu cât nu-şi face cunoscute intenţiile programatice.

Dacă Băsescu nu era, trebuia inventat

Mizează ca întotdeauna din 2004 încoace pe sursa inepuizabilă de voturi Băsescu, or acum aceasta aproape a secat, doar 12% din alegători i-ar mai acorda votul, dacă ne luăm după procentele de la referendum. Să fie vorba de lipsă de realism, de aroganţă, sau să ne aşteptăm la o strategie nouă: boicotăm şi alegerile din 9 decembrie, doar-doar USL va obţine sub 50% din voturi, ca preşedintele să aibă motiv şi să le refuze prim-ministeriatul.
Presa mai dezvăluie şi alte puneri la cale în acelaşi scop: crearea unui culoar favorabil lui Dan Diaconescu şi PP-DD-ului. Se consideră că învolburarea perpetuă a spaţiului public cu scandaluri de gen Oltchim, multiplicarea şi împrăştierea gogoşilor postului OTV, în pierdere accentuată de rating şi telespectatori, invitarea în prime-time a liderului demagog şi populist… ar putea reuşi dislocarea unei părţi din electoratul USD.

„Cantemir croia la planuri din cuţite şi pahară”

Să spunem că vor reuşi, dar ce va urma după? Un guvern cu PP-DD şi Dan Diaconescu alături de UDMR? Ar mai putea suna şi gornistul de la Cotroceni pentru a se rechema sub faldurii steagului fost portocaliu oştenii trimişi în deplasare azi prin USL şi UNPR. Asta da, strategie măreaţă! Aceeaşi tactică a aplicat-o Traian Băsescu spre a-şi vedea visul cu ochii şi în 2008. Pentru 9 luni. Să fie acesta cântecul de lebădă al dlui Băsescu şi al PDL?
Iată de ce a sărit ca ars Cezar Preda la acuzaţiile primului ministru. Planul de mai sus e însă de o ipocrizie şi un cinism irepetabile în politica românească. Într-o asemenea făcătură poporul român nu se regăseşte niciunde. După ce-au risipit 4 ani în bătălii politice de sumă nulă, mai irosesc alţi 4 pe aceleaşi ambiţii personale. E cam mult.

Petru Tomegea