Politizare n-ar trebui să însemne doar numirea unor reprezentanţi ai puterii în funcţii de conducere bănoase şi zdravăn bugetate în beneficiu electoral, ci şi aplicarea unor programe de modernizare a logisticii şi upgradare a competenţelor, inclusiv educarea spiritului civic, a gestionării drepturilor şi a libertăţilor individuale sau de grup. Asta în teorie. În practică, politizarea este percepută ca o primitivă luare în stăpânire. Ipoteza trebuie demonstrată.
Anii ’90 ne-au lăsat moştenire o confruntare politică înverşunată, un electoralism atotcuprinzător, sfidelnic şi continuu. Astfel de politică se satisface numai pe sine, risipeşte resurse imense în războaie de nimicire a adversarilor, abdicând de la sensul clasic al termenului, anume, buna guvernare a cetăţii. Ideea aceasta e prezentă în discursul multor analişti responsabili şi al câtorva politicieni, fiind principala cauză a înapoierii, a sărăciei şi a crizei româneşti.
Din păcate, asta nu e politică, ci încăierare cinică şi făţişă pentru păcălirea alegătorilor. În spatele ei se ascunde în mod frecvent pofta de privilegii, putere şi avere. Politica adevărată încă nu are o masă critică de susţinători, pălind în faţa interminabilei poliloghii cu priză la public: ai noştri sunt mai buni, mai curaţi, mai deştepţi ca ai lor, sau contaminate cu sindromul liftului, sus ai noştri, jos ai lor. De la primul la ultimul războinic TV, la atât se reduce bagajul programatic şi doctrinar, iar treburile cetăţii au fost abandonate la mâna celor ce ştiu să tragă sforile în favoarea buzunarului propriu sau/şi a găştii, a clanului din care fac parte. Situaţia le prieşte diriguitorilor dedaţi la malversaţii, iar justiţiarii s-au pliat după mentalitatea de gang.
Politicaştrii ipocriţi nu doresc dreptate, corectitudine decât la televizor, ori în campanii. Dacă ar dori, ar cere poliţiei să verifice afacerile cu statul, investiţiile din bani publici: o parte din fonduri înseamnă comisionul celor ce le alocă, alta se fură de către executanţi, iar alta intră în manopera unei lucrări de mântuială. De aceea a sărăcit ţara, nu că a năvălit criza mondială peste noi, iar bravii conducători n-au putut-o opri. Nici nu i-a interesat. Din mulţimea dosarelor încropite de procurori, ajung în instanţă doar ale inamicilor politici, ale celorlalţi având o virgulă în plus, ca să poată fi anulate din motive rizibile precum lipsa de procedură ori neconstituţionalitate.
Politizarea funcţiilor se practică în toate ţările. Dar nicăieri în regimurile democratice nu pătrunde până la ultima treaptă ca în România. Numiţi pe bază de loialitate faţă de liderul maxim, cu mentalitatea că totul li se cuvine, politrucii nu ies din cuvântul stăpânului, neavând chef să vadă picior de opoziţie în jur. Fac ce vor, mai ales crize de nervi la păreri opuse, oricât de argumentate ar fi. Hotărăsc ei în numele tuturor. Democraţia e grea. Or adevărul şi dreapta măsură se află mereu la mijloc. Ele se obţin prin studii de diagnoză-prognoză, prin negocieri, de multe ori dificile, prin putere de persuasiune, ceea ce înseamnă ştiinţă, răbdare şi timp. Buna comunicare şi transparenţa actelor de decizie nu pot lipsi într-un stat de drept. Asta şi explică eşuarea reformelor făcute pe genunchi cu gândul ascuns de a stoarce bani şi a-şi desfigura adversarul. Din păcate, uneori adversarul e întregul popor. Ca de multe ori în istorie.
Nu trebuie să fii sociolog să observi că întotdeauna politizarea abuzivă face casă bună cu sărăcia şi corupţia. Sistemele democratice nordice, inclusiv Elveţia, Olanda, în care profesioniştii îşi desfăşoară activitatea conform legilor în vigoare, iar politicienii îşi cunosc meseria şi limitele, au adus civilizaţie modernă, prosperitate şi pace socială popoarelor lor. Datorită culturii politice, educaţiei civice făcute cu metodă şi simţ de răspundere în familie, la şcoală, la biserică, în mass-media, n-au trecut niciodată prin nenorocirile noastre. Q.E.D.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 