Să-l lucrăm pe onorabilul

Supăraţi pe naţie şi pe viaţă, analişti rămaşi pe dinafară după bătălia electorală îşi varsă năduful asupra concetăţenilor priviţi la grămadă ca simplă masă de manevră, acuzând vechi metehne identitare, reale ori închipuite: ba că suntem nevertebraţi lăsându-ne cumpăraţi pe te miri ce şi că ne simţim bine cu gâtul în lanţ, ba că uităm suferinţele şi lipsurile antedecembriste, ba că nu ne solidarizăm în momente capitale, dar, mai ales, că ne-o coacem mereu unii altora. De la vlădică până la opincă. Numai că sindromul generic ce bântuie politichia dâmboviţeană nu e patent românesc. E născocit de când lumea. Primul „lucrat” pare a fi fost Ulise, iar Homer fixează pentru eternitate coordonatele mârşăveniei. Va fi fiind simplă ficţiune? Cu toate eforturile „peţitorilor”, Penelopa nu cade pradă „lucrăturilor” ignobile, rămânându-i fidelă. Din păcate, arareori se mai nasc Penelope. În schimb, strămoşii daci se apucă şi ei de „lucrături” tocmai când romanii le ameninţă hotarele, iar urmaşii lor rămân în istorie ca pârâşi împătimiţi la curţile vizirilor otomani. De fapt, cam la toate curţile de primprejur. Se săturaseră de ei până şi padişahii. Ca uneltirile să nu mai ajungă la urechile Înaltei Porţi, domnii îşi angajau capuchehăi, un fel de specialişti în (contra)informaţii, care să le bareze drumul. Cu toate acestea, au căzut capete de voievozi, printre care a evlaviosului Brâncoveanu. De reţinut că lucrăturile vizează nu doar suprimarea rivalului, ci şi câştigarea favorurilor stăpânului, înflorind mai abitir în vremuri de restrişte, de ocupaţie străină şi de instaurare a unui regim de mână forte sau despotic.

Varianta modernă s-a făurit odată cu primele periodice şi jurnale. Nu se aplică decât  personalităţilor care constituie o anumită miză, politică, economică şi, de ce nu, chiar artistică, vezi calificarea la „Oscar”. Au fost lucraţi aproape toţi marii bărbaţi de stat ai lumii. Unii au rezistat, alţii au picat în dizgraţie.

Dacă în Occident lucrăturile mai au oarece ştaif, legile cavalereşti nefiind ieşite cu totul din uz, la noi domină scheme joase, mojiceşti. Un model clasic de „lucrătură” a fost expus pe larg de I. L. Caragiale în „O scrisoare pierdută”, dar şi în activitatea-i publicistică. În mare, constă în „trebuie să-l lucrăm pe onorabilul”, la porunca prefectului, iar poliţaiul şef o duce „scrofulos” la îndeplinire. Să nu se pună rău cu „supiriorul”. De la origini până în prezent. În prima etapă „îl dezarmăm cu desăvârşire” pe stimabil, ca apoi lovitura de graţie să-i înmoaie cerbicia, să-i toace ficaţii. Iniţiatorii se exprimă „curat şi desluşit”. Cu timpul, schemele s-au înmulţit peste măsură, lipsind doar un Machiavelli autohton să le transpună într-un manual pentru noii „principi” ai puterii de pe Podul Mogoşoaiei. După rezultate, se pare că deja avem inflaţie de „magiştri”, iar noua tehnică s-a pus în operă demult. 45 ani de comunism au ridicat lucrătura la rang de mare artă. Îmbogăţindu-se cu semnificaţiile sovietice ale lexemului „a prelucra” (прорабóтаь) din „a prelucra indicaţiile, hotărârile lui Stalin”, sau a „prelucra o deviaţie de la linia partidului, ori un trădător al înaltelor idealuri”, eficienţa machiaverlâcurilor bolşevice a fost indubitabilă, însă efectele se lasă cercetate cu mare greutate: câteva sute de mii de duşmani ai poporului şi exploatatori sadea zac prin canale şi gropi comune fără să le fi pus nimeni o lumânare. Dosarele blamurilor instrumentate de „reprezentanţii clasei proletare” rămân încă secrete de stat, iar comuniştii, aşa condamnaţi, sunt bine mersi. Ba chiar s-ar zice că înfloresc. „Anticomuniştii”, aşijderea.

Acum lucrăturile nu se mai fac numai din vorbe, procedeu ajuns pe culmile gloriei TV, cu „oratori” ca aceia, tot unul şi unul, ci se foloseşte şi material didactic-intuitiv, fără de care nu-şi mai ating ţinta dublă: descreşterea adversarului în sondaje şi la urne vs. creşterea „comanditarului” prin aceeaşi manevră. Împotriva duşmanului năzuitor la jilţuri înalte mârşăvesc instituţii, organe specializate, remunerate din ban public, având asigurate finanţare şi suport mediatic după poftă. În momente-cheie, au pus umărul şi batalioane de asalt cu ortaci fioroşi, bine instruiţi. Pregătiţi pentru vremuri grele la Secu. Avem şi firme de PR specializate în universităţi celebre, care ştiu să facă bani buni din comunicarea „unidirecţionată” cu filme, poze, cică „postprocesate” de „amatori”. Avem şi mărturii depuse de personaje celebre. Sub semnătură. La acest capitol stăm mult mai bine decât suratele noastre europene cu democraţie avansată. Şi, ca un „făcut”, „lucrătorii” fruntaşi în muncă sunt rapid şi fără vorbă multă promovaţi atât de sus, că-ţi stă graiul. Adevărată meritocraţie pe stil nou. Aferim!

De lucrături au suferit Seniorul Coposu: moşier, maşini de făcut dolari, vândut serviciilor străine, salam cu soia, securist; Regele Mihai: vânzător de ţară, bagă naţia la stăpân, hoţ de tablouri din patrimoniul naţional, aducător de burgheji şi moşieri exploatatori pe cap de român necăjit; Domnul Constantinescu: Rona Hartner – actriţa şi o clonă, spion, activist pcr, Ţigareta I, II, III… La cazul Domniei Sale se lucrează fără odihnă. Remeş: caltaboşi, palincă, mită; Geoană: sex, mită, soacră; Crin: soţie abandonată la greu… Dar n-a ţinut. Câteodată s-au întors împotriva beneficiarilor. Iliescu: KGB, GRU… Lista mişeliilor ar putea avea dimensiunile unui roman fluviu. Romanul nimicniciei noastre.

Că fenomenul îl au şi alţii, e drept, în mai mică măsură, nu ne încălzeşte cine ştie ce. Însă stârpirea sa ţine de (ne)civilizaţia politică şi implicarea instituţiilor. Cât timp legea şi cartea n-au vreun efect, ne vom lăsa pradă emoţiilor stârnite de făcături, iar votul ne va fi influenţat de minciuni, poze şi filmuleţe „făcute” la comandă în (de)favoarea nu ştiu cui. O industrie înfloritoare în vreme de criză. Pe banii noştri.

Petru Tomegea