Occidentalii nu înţeleg de ce învăţăm încă la şcoală teoria marxist-leninistă conform căreia forţele şi mijloacele de producţie au rol determinant în dezvoltarea societăţii, generând bunăstare şi civilizaţie, când fără ideologie şi morală nu poate exista democraţie. Fiindcă, iată, un vis din discursul pastorului Martin Luther King, „I have a dream” (1961), a reuşit să schimbe din temelii lumea. Rostit sincer, gândit cu inima, având la bază respect şi dragoste pentru semeni, nu calcul politicianist, visul a pus bazele unei societăţi americane moderne, în care umanismul a luat locul rasismului, cetăţeanul a devenit întâiul subiect al noţiunilor de stat şi bună guvernare, iar după asasinatul de la Memphis (1968) sintagma „popor american” a căpătat relevanţă. Modelul va fi fost poate „Populus Romanus”, şi el creator de civilizaţie şi mitologie. Vom fi capabili să înţelegem şi noi lecţia ca apoi să o punem în operă?
Mai anul trecut, elitele lor politică, militară, universitară, şi de dreapta şi de stânga, au perceput corect limitele democratice ale regimului Bush, dar nu s-au încăierat în public, aruncând vina unii asupra altora, ci au căutat un personaj apt să facă mai mult pentru naţiunea lor. Se zice că nu era prima dată. Nu l-au găsit în mediile politice înalte, nici între bătăioşii lideri carismatici, sau personalităţile pline de notorietate, imagine şi limbaj percutant-colorat, nici între şmecherii aroganţi ori interlopi de care nici ei nu duc lisă, ci între cei dintâi 50 de intelectuali ai lumii. Aşa s-a născut mitul Obama, luat ignobil în băşcălie pe Podul Mogoşoaiei. Apoi s-au adunat în juru-i mari politologi, economişti, sociologi să alcătuiască un program de ieşire din criză. Fără partizanate păguboase. Doar argumente ştiinţifice. Acum se vede luminiţa de la capătul tunelului de criză. Deoarece pentru americani politica nu este hobby de week-end, nici ieşire cu băieţii la una mică ori joacă în sondaje trucate, ci profesiune, expertiză aplicate pentru om. În timp, politicieni profesionişti au făurit un sistem politic pentru eternitate. Predictibilitate şi transparenţă, nu brambureală, dedesubturi şi istericale.
Acum 4 ani, Germania era cufundată într-o criză politică fără precedent, iar coaliţia dreapta-stânga părea un construct iluzoriu doar pentru câteva luni, nicidecum pentru vremurile grele anticipate corect. Căci prognozele economico-sociale nu erau deloc optimiste. Dar trebuia să se ţină cont de ele. Profesiunea de credinţă şi arta de negociator a Angelei Merkel, doctor în fizică, angajată la Institutul de Cercetare al Academiei berlineze, seriozitatea competitorilor politici puşi în slujba interesului naţional, aderenţa măsurilor dure de reformare economică au constituit principalele atuuri ale reuşitei. Creştin democraţia a renăscut în această perioadă, reuşind să câştige majoritatea relativă şi postul de cancelar pentru încă patru ani. Deja bugetul face încheierea anului economic pe creştere. Se mai pot da şi alte exemple.
Oare de ce la ei se poate şi la noi nu? Şi unii de-ai noştri au diplome înalte, avem şi noi aproximativ aceleaşi instituţii, legislaţie, sunt şi aşteptările electoratului, dar paşi spre lumea bună a UE nu facem. Un fost discipol, Ştefan Popoveniuc, doctor în filosofie al Universităţii Washington D.C., expert în tehnologii de voting, îmi aminteşte de câte ori are ocazia că toate relele vin din maniera de concepere a statului asistenţial ca un tătuc pus mereu să facă pomeni, în asociere cu mentalitatea noastră de asistaţi, întotdeauna încurajată de puterea politică. Cercul vicios al sărăciei. Nu e prima dată când se susţine alegaţia, însă argumentaţia pare convingătoare. Fireşte, în Apusul dezvoltat, ferit de bolşevism, dar şi în Cehia, Slovenia, Polonia, aşa ceva este de neimaginat.
Îi dau dreptate. Fiecare nouă putere politică pune îndată stăpânire pe statul aflat în imposibilitate de a se apăra, din ce în ce mai şubrezit prin atacuri şi manevre abile împotriva puterilor legislativă, juridică, executivă şi a mass-media. Noii diriguitori demantelează otova echipele şi iniţiativele fostei puteri, de la centru până în ultimul cătun, de la miniştri până la moaşa comunală, îşi instalează fidelii peste tot indiferent de competenţe, iar la robinetele cu bani publici se aşază ei înşişi pentru a-şi satisface pofta de avere şi a-şi răsplăti vasalii. Cu mici excepţii ici-colo, lucrul acesta e singurul care îi mână în luptă cu propriul popor de două decenii. Acuzaţia de lipsă de patriotism, sentiment implicit aflat la baza democraţiilor avansate, este un eufemism. Astfel s-a născut elita transpartinică de pradă funcţionând după principiile rotativei strămoşeşti: vin eu la putere, dar am grijă să nu mori tu de foame, aşa cum ai avut şi tu grijă, căci mălai cald împrumut se dă; fiindcă o mână spală pe alta şi împreună obrazul. Singura ideologie funcţională. Căci niciodată guvernanţii nu s-au ocupat de educaţia adulţilor.
Într-o ţară normală, bătălia politică încetează imediat după scrutin, majoritatea înţelegând să se supună majorităţii. Câştigătorii, fie şi de coloraturi diferite, se unesc într-o echipă sudată bine de la început şi se apucă de treabă, iar staffurile de campanie îşi încheie activitatea până la viitoarea confruntare. În România, jihadul politicianist nu încetează nici în somn, nu are noimă, nici leac. Primitivitatea politicii dâmboviţene ne umple de ruşine şi ocară: aleşii se porcăiesc în direct, apoi se dau morţi de grija poporului „suveran”. Se adresează mulţimilor din faţa altarului, ceea ce nici regele, unsul lui Dumnezeu nu îndrăznea, merg în campanie cu icoana, iar alegătorii sunt puşi să jure pe Sfânta Scriptură că le vor da votul în schimbul sacoşei, plicului, micilor şi al berii. Fapte tolerate de justiţiari în văzul lumii. Cu bocancii pe libertatea de opţiune. Aşa arată visul lor. Visele noastre s-au ofilit cam demult.
Art. apărut în Revista 22.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 