O altă lege e necesară, chiar dacă nu s-a aplicat până la capăt vreuna dintre celelalte. Însă a te ascunde de mass-media şi a o desemna pe Melania Mandas Vergu, categorică, fudulă, atotştiutoare, ca majoritatea activiştilor puterii, să susţină azi ce a combătut ieri în ziar, indică drumul sigur spre alt fiasco legislativ. Or şcoala, învăţământul, educaţia, numite emfatic prioritate naţională, constituie un domeniu aparte unde legea, oricât de modernă, nu se impune prin ucaz de la stăpânire, ci prin aglutinarea unei mase critice a subiecţilor, motivaţi ştiinţific şi material să aplice principiile reformatoare.
Mai sunt şi alte motive pentru care legile educaţiei rămân literă moartă, dar puterea nu le ia în consideraţie, semn că, în afara câştigării unei bătălii politice de moment, nu e interesată de altceva. De pactul educaţiei, năşit silnic, dar anunţat cu surle şi trâmbiţe ca victoria de la Austerlitz, s-a ales praf şi pulbere, fiind clădit pe presiune arogant-ameninţătoare asupra dăscălimii, a parlamentului, a societăţii civile. Însă timpul nu mai are răbdare. Modificările preconizate acum ar fi trebuit aplicate de peste 3 (trei!) decenii: compatibilizarea cu sistemele europene, prelungirea perioadei elementare cu un an pentru scris-citit (litteracy and numeracy), upgradarea conţinuturilor şi a metodologiei, stufoase, redundante, fără respectarea principiilor de vârstă şi intelectuale, schimbarea mentalităţii de azi conform căreia, înveţi ori nu, statul te asistă până la adânci bătrâneţi, excluderea ingerinţelor politice. Ne-am cam săturat know-how abandonat de alţii şi de reforme formalist-terminologice prin care s-au înlocuit clasicele elemente ale psihopedagogiei cu sinonimele lor neologice. Modernizarea ar trebui să fie în fapt, în activitatea la catedră, nu doar în obiective scriptice, lipsite de urmări, dar revoluţionate an de an.
Însă de principiile enunţate mai sus nu se va ţine cont. Nu interesează ce cred elevii, părinţii şi corpul profesoral despre modernizare, nici expertiza acumulată prin cărţi, reviste pedagogice. Se va încerca impunerea unui model educaţional ca o sabie a lui Damocles pe cap de dascăl, model creat de eminenţe cenuşii de partid, dar nestudiat temeinic, neexperimentat în şcoli-pilot, incompatibil cu realitatea românească – un melanj între modern şi tradiţionalism, legende şi subfinanţare cronică. În Carpato-danubiano-pontica multimilenară, jupânii au descoperit şcoala în urma tuturor europenilor şi au miluit-o cu ce le-a trecut printre degete, ori au abandonat-o când în seama bisericii, când în cârca educatorilor patrioţi, îmbătaţi de duhul înţelepciunii cărturăreşti.
Până şi reformatorii ceauşişti erau mai bine intenţionaţi: treapta I avea sorţi de izbândă, dacă se păstra, cu amendamentele de rigoare, fără a se distruge „revoluţionar” tot ce se construise înainte de ’89. Fiindcă intenţia de schimbare a regulii celor trei unităţi egale, primar, gimnazial, liceal nu va rezolva nimic fără apariţia unor colegii rurale funcţionale în vederea continuării clasei a VIII-a. Or în două decenii s-a paradit şi ce mai rămăsese de pe vremuri. Cine cunoaşte organizarea principalelor şcoli occidentale ştie că totul gravitează în jurul unor centre de excelenţă cu fellowship consacrat. Numai că, după renunţarea politicianistă la aplicarea ideilor reformatoare ale dlui prof. Andrei Marga şi înlocuirea lor cu abrambureli sindicaliste, şcoala românească îşi continuă destructurarea prin deprofesionalizare, sărăcie şi dezinteres: situaţia manualelor jegoase, neactualizate de 15 ani, şcolile de la ţară, unde doar eroismul pedagogilor de vocaţie mai ţine flacăra nestinsă, subminarea autorităţii omului de la catedră, evaluările unor prestigioase organisme internaţionale. Alarmante. În plus, criza cronicizată nu va permite investiţii majore nici în personal, nici în infrastructură sau logistică.
S-a pornit cu stângul: orice nou proiect are nevoie nu numai de o majoritate în Parlament, ci şi de un mainstream favorabil în spaţiul public. Textul legii ar fi trebuit deja cunoscut de acea treime din populaţia implicată în educaţie, de sociologi şi economişti obiectivi, epistemologi, pedagogi ale căror contribuţii, consultaţii, spirit critic ar fi sus la evitarea unor greşeli, exagerări, pericole. Se vede că e mai importantă paternitatea trufaşă a proiectului decât preceptele legislative coerente.
Or legea are de rezolvat urgenţe sine qua non: renunţarea la mnemotehnică în favoarea învăţării logic-conştiente, diminuarea teoretizării în favoarea construirii personalităţii, înlocuirea lui „a şti” cu „a cunoaşte”, renunţarea la originalităţi păguboase, situarea în universalitatea adevărului. Doar el poate genera conştiinţe. Înainte de isteţime, deşteptăciune şi inteligenţă, cultivate la noi, e nevoie de competenţe şi expertize. Ariile curriculare nu trebuie doar reşapate, ci reconcepute, iar disciplinele de studiu să fie aceleaşi ca peste tot în lume. Morala şi logica nu lipsesc din preocupările niciunui colegiu de renume. Educaţia adulţilor să fie şi ea instituţionalizată. Nu mai e loc de neaoşisme: protocronism sfidelnic, verbiaj şi balade despre trecutul glorios şi buricul pământului, „Ţara noastră e frumoasă şi bogată”, „aşezaţi în calea tuturor răutăţilor”, genialitate, excepţionalitate, vitejie, măreţie etc., forme mentale moştenite din regimuri autocratice. Baza formării personalităţii copilului român trebuie să coincidă cu a oricărui european. Nu suntem naţiune inferioară, nici mai presus de alţii, dar nici mai prejos. Merităm tratament egal.
În toate ţările cu sisteme educative avansate, politicul nu intră cu bocancii în şcoli, iar legile lasă deplină libertate colegiilor organizate pe baze concurenţiale. Fără performanţă nu există şcoală. În România de ce nu se poate?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 