Ani la rând, prin reviste prestigioase de cultură, simpozioane şi talk-show-uri cu participanţi de marcă, s-a susţinut că incapacitatea funciară de a ne încrede unii în alţii ar fi cauza eşecurilor unor proiecte politice de anvergură, iar exemplele prisoseau: înţelegeri încălcate, trădări, conflicte, certuri, aşteptări înşelate etc., aşadar o importantă poruncă a decalogului testamentar, cinstirea aproapelui, nu are relevanţă în afara cutumelor creştineşti.
Aserţiunile de mai sus, întărite mereu prin generalizări insidioase, nu doar că erau pripite, ci şi superficiale, dacă nu false: în fapt, încrederea şi neîncrederea sunt două feţe inseparabile ale unui Ianus autohton chitit pe fler şi improvizaţie, una radioasă, iar alta încruntată, arătate interlocutorilor în funcţie de câţiva factori „informali” ca accesul la putere şi resurse, servilismul, compatibilitatea gusturilor, a pasiunilor şi a opiniilor, proiecţia anumitor interese comune etc. Ne preocupă măsura în care relaţiile construite pe un anumit tip de (ne)încredere, adică de apropiere, neutralitate ori respingere, respectă sau nu statusul iniţial şi care ar fi principalele motive ale atât de frecventelor hainiri, vicleniri, întoarceri, renunţări, anulări etc.
Nu e nevoie să analizezi prea multe studii de caz să te convingi că, realmente, nu doar neîncrederea e de vină, cât excesul de încredere, neînsoţit de verificări temeinice şi la timp – la noi se consideră îndeobşte că cenzurarea absolut firească a încrederii deja înseamnă neîncredere, or societăţile democratice nu pot fi concepute în afara transparenţei şi a bunei cunoaşteri. E cert că din încredere necondiţionată, atât a celorlalţi cât şi în sine, cei mai mulţi aleşi îşi pierd bunul simţ, controlul şi chiar uzul raţiunii: odată ajunşi în jilţurile mult râvnite, nu-i mai reprezintă pe cei ce le-au dat sufragiul, trecând la iniţiative, combinaţii personale fără legătură cu fişa postului, deşi mandatul le-a fost încredinţat în anumite circumstanţe, pe baza unei oferte programatice, iar votul este un fel de contract juridic-constituţional între candidat şi elector, temeiul oricărui sistem democratic, de respectarea căruia depind viitorul, calitatea, competenţele de om politic. Din păcate, destui s-au ales fie schimbând colegiul şi punând în operă acţiuni de imagine fără precedent, fie apelând la mită, aproape oficializată şi legitimată de ultimele campanii.
Abuzul de încredere încă nu trezeşte răfuieli, patimi în sfera politicii, cantonându-se în aceea a dreptului, unde e definit ca „infracţiune săvârşită de cel ce îşi însuşeşte, dispune pe nedrept sau refuză a restitui un lucru mobil încredinţat lui cu obligaţia de a-l înapoia”. Prin extensie asupra domeniului politic-administrativ, se mai pot incrimina neîndeplinirea cu bună ştiinţă a obligaţiilor de serviciu, mergând până la compromiterea unor interese de stat, distrugerea, jefuirea sau însuşirea fără drept a unor valori, inclusiv patrimonial-culturale, interzicerea abuzivă a unor drepturi etc. Primejdioase par şi cele ce nu pot fi legiferate: distorsionarea, ascunderea unor informaţii ori diagnoze ştiinţifice, discreditarea unor instituţii, formaţiuni politice, personalităţi marcante, compromiterea unor idei, programe importante precum anticorupţia, independenţa justiţiei, depolitizarea administraţiei, căci prin aceste nesocotinţe se aduc mari prejudicii viitorului comun.
De multe ori, abuzul de încredere generează abuzul de putere: anularea efectelor unor legi prin antepronunţare, şantajarea martorilor, ameninţarea justiţiarilor, intervenţii cu forţarea, depăşirea cadrului legal, folosirea funcţiei pentru a obţine diferite date secrete, avantaje, case, contracte, favoruri, imunităţi, neluarea în considerare a principiilor, a regulilor cutumiare. Destui inşi aroganţi se situează astfel deasupra legilor, iar criticile contribuabililor, ale presei îi lezează grozav, trezindu-le ţâfna şi batjocura descalificante. Pe deasupra, sunt urmate de atacuri suburbane ale vectorilor publici de influenţă, tovarăşi de drum, mass-media obediente.
Percepţia publică, din păcate, nu e în stare să discearnă între încredere politică şi drag, simpatie pentru un anume personaj, chiar dacă primul termen are implicaţii juridice, iar următorii, sentimentale. De aceea, omisiunea condiţiilor prestabilite, nerecunoaşterea autorităţii celui ce le-a asigurat culoarul, complotarea împotriva „jupânului”, a şefului, a aliatului, distrugerea imaginii publice şi însuşirea frauduloasă a altor identităţi sunt simţite ca trădări din dragoste şi nu ca încălcare a statutului unor relaţii reglementate, a unor norme de drept, de convieţuire civilizată. Alteori pretextul, ştiut de toată lumea, e înlocuit cu refrene ca: „partidul X, ideologia sa nu mă mai reprezintă”, „e în derivă la stânga ori la dreapta”, ca atare vinovăţia nu-i aparţine. Preferă stautul de victimă.
După alcătuirea actualei alianţe guvernamentale şi realizarea unei majorităţi supradimensionate, cică reformatoare, abuzul de încredere nu mai e excepţia, ci regula: s-a renunţat la promisiunile cu care s-a câştigat puterea, acuzându-se criza, nu incompetenţa făuritorilor de programe. Fără frică de Dumnezeu şi retorsiune populară, cele două formaţiuni, inamice din născare, şi-au păcălit electoratul, alcătuind o întovărăşire sfidelnică. Trimiterea la situaţii asemănătoare din Occident miroase a ipocrizie: acolo coaliţiile s-au realizat prin armonizare de ideologii şi programe economice de scoatere a ţărilor din criză şi nu pentru sinecuri grase şi presiune pe ban public.
Toate se produc pe fondul lipsei de informare a cetăţenilor care nu-şi cunosc drepturile, nu-şi apără libertăţile, iar profitorii speculează. De două decenii.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 