Taxa de şmecher

Fără să ne dăm seama, teoria politică românească îmbogăţeşte pe zi ce trece patrimoniul universal cu contribuţii neaoşe, cu categorii, noţiuni dintre cele mai originale. Ne-ar trebui zile întregi să lecturăm în presa cea de toate zilele miile de pagini de o concreteţe şi o ingeniozitate copleşitoare, căci, vorba unui hâtru, realitatea depăşeşte orice închipuire.

Punctul de plecare se află în germ. Schmecker, „om cu gust rafinat” (cf. Tiktin), dar sensul i-a fost stâlcit de timpuriu, pe la începutul secolului al XIX-lea, de către balcanicul medieval „teşmec”, „înşelăciune”, cu deriv. „teşmechér” (cf. Şăineanu), var. „taşmacher”, a taşmacheri, taşmacherie, din belşug reprezentate în limbajul colocvial şi literatura populară. Nenumărate expresii, locuţiuni, mai cu seamă verbale, colorează exprimarea de la cel mai înalt nivel, până la argou şi limbajul de cartier, iar în deceniul actual s-au creat noi sintagme: „şmecherie politică”, „băieţi şmecheri”… Cu toată stăruinţa documentării, n-am reuşit să regăsim noţiunea în tratatele internaţionale de ştiinţe sociopolitice.

Obiceiul, ca şi cuvântul, se învaţă temeinic, de la vârste fragede. „Fii şi tu mai şmecher”, îl sfătuieşte mama pe proaspătul învăţăcel, adică să se impună prin orice mijloace în faţa colegilor şi a dascălilor. Astfel îşi încep cariera „glorioasă” odrasle pline de isteţime, de îndrăzneală, transformate odată cu primul „succes” în tupeu. La ieşirea de la cursuri, deprind cu lacrimi fierbinţi ce înseamnă „taxa de protecţie”, rămânând fără mobil, bani, lucruşoare mai ochioase.

Insolita „taxă” nu e nouă. Şi nici brand autohton. Am văzut-o în toată „splendoarea” ei în Ucraina rakeţilor, prezenţi contondent şi pe meleag valah, în Polonia lui Lech Walesa, în Bulgaria, Serbia. La noi, modelul a fuzionat cu „pontoarsa” hoţilor cu ştaif: acţionează pe bază de „pont” referitor la bunurile unor persoane neajutorate, ori plecate de acasă, la geanta cu euroi lăsată în maşină, la contul gras din bancă, dar, în schimb, posesorul informaţiei vrea „fifty-fifty”. S-a luat ca molima în spaţiul public, la TV, în ziare, unde a fost „promovat” cu nonşalanţă de distribuitori. Ca orice câştig fără efort. A contaminat cartiere mărginaşe, pieţe, oboare şi târguri, unde nu puteai să deschizi tarabă, chioşc sau boutique fără să-ţi spargă geamurile, să-ţi distrugă marfa, să-ţi sperie clienţii, dacă nu „ieşeai la interval”, dacă nu dădeai „dreptul” de şmecher. Apoi „baştanii” n-au mai apărut pe teren. Nu mai coboară din merţane. Şi-au angajat gorile, brute fără mamă, fără tată, dar cu săbii ningea, topoare, bâte de baseball, lanţuri, lunceaguri şi chiar bazooka, revolvere, cagule, cătuşe. Plus „artele” marţiale. Şi-au extins taşmacheriile în cămătărie, recuperări cu glonţul pe ţeavă, bişniţe imobiliare, studiouri maneliste. N-au avut nevoie de carte ca să calce legi, poliţie, procuratură, justiţie în picioare. Nici să lase în urmă oameni nenorociţi pe viaţă. Câţiva trepăduşi au ajuns, pentru scurt timp, din nebăgare de seamă, la răcoare, dar şi-au coordonat hoţomănia de acolo, „să trăiţi!”.

Cu timpul, pontoarsa a păşit cu încredere în zone tot mai înalte în funcţie de miza momentului. Mirosind cadrul legal slăbănog şi ageamia bancherilor, înşişi funcţionarii băncilor au vândut ponturi ca: luaţi credite în valută la discreţie, oricum n-o să vă ceară nimeni socoteală căci banca intră în faliment şi atunci plăteşte statul din punga sa fără băieri, fie Bancorex, fie Bancoop, fie.., iar taxa de şmecher s-a numit de aici încolo comision. Ce-a mâncat lupul a fost bun mâncat, iar noi toţi buni de plată, datoriile nefiind încă stinse. Leul, atunci jigărit, cât pe ce să-şi dea duhul. Ca să le intre sub piele, şi-au aliat bărbaţi de stat cu influenţă, fiindcă politica, cu moravurile ei uşoare, aflată mereu în pofte, nu poate respira fără biştari. Aşa au pătruns marii şmecheri în lumea bună a saloanelor, stau la masă şi taifas cu aleşii neamului, se încuscresc, fac partide creştine, populare, aşteptând prostimea cu votul. Stau în chiolhanuri de pomină şi petreceri mondene, iar  televiziunile se întrec a le transmite live intimităţile. Fac rating.

Amuşinând suculenţa fenomenului, politologi, analişti, mafalde mediatice au căutat nume frumoase, europene pentru rămăşiţe feudale înapoiate. Nu dădeau deloc bine la Bruxelles. În loc de coţcărie, pungăşie, tâlhărie, ciordeală, pilă etc., prea grosiere, s-au scornit termeni moderni precum „abuz”, „trafic de influenţă”, „mită”, „corupţie”, furăciunea fiind primul capitol integrat plenar în UE. Lumea nu s-a prins. Mesajul însă a fost cât se poate de clar: primele sunt ale voastre; spălaţi-vă pe cap cu ele în presă, la televizor, dar celelalte nu-s de nasul tuturor; din buget se înfruptă doar ai noştri; cu metodă. Sub ochii holbaţi în van se produce prima mare diviziune a „muncii”: ai noştri şi prostimea.

Dovedindu-se atât de eficientă, taxa de şmecher a molipsit şi budoarele politicii. Selecţia candidaţilor nu se mai face după criteriile ştiute precum valoare intelectuală, cinste, merit, ci după cât se milostiveşte viitorul ales pentru „binele” partidului şmecher. Altădată paiélele, caftanele nu se dădeau contra peşcheş? Şi apoi, cine se va vedea pe sticlă seară de seară făcându-se că lucrează? Pomenile variază între câteva sute de salarii medii pe economie şi o bună parte dintr-un judeţ hleios. În afara idealiştilor niciodată în stare să adune atâta bănet din salariu, credeţi că mai există cineva să mizeze cu bani munciţi din sudoarea frunţii proprii? I-ar lega cu zece rânduri de noduri. Paralele şterpelite sunt de haram şi ce e de haram…

Concluzia e una de-a dreptul deprimantă: cu cât se „luptă” mai abraş împotriva hoţiei, a corupţiei la înalt nivel, cu atât şmecheria devine mai sufocantă, îşi diversifică softul, iar organismul societăţii e năpădit de cancerul necinstei, al averilor nemuncite. De câtăva vreme, (anti)corupţia a devenit ea însăşi prilej de … hoţie.

Petru Tomegea

Cale spre normalitate

Generată de lipsa de transparenţă, ocultarea deciziilor politice constituie hrana predilectă a presei de două decenii. Motivaţia psihologică e destul de simplă: când se ascunde ceva, curiozitatea descoperirii acelui „ceva”, a decriptării semnificaţiei poate atinge cote paroxistice. Nu a fost zi în care să nu răbufnească informaţii despre înţelegeri dosnice ale mai-marilor vremii, în deplin dispreţ faţă de lege şi corectitudine politică, faţă de onoare, demnitate şi ruşine. Au ieşit la iveală hotărâri luate în pripă, ori la întâmplare, ale căror efecte le suportăm cu naivitate, negocieri ca la obor, urmate de comunicate ipocrite menite a abate atenţia celor mai mulţi de la problemele grave cu care se confruntă. Li s-a spus, în bătaie de joc, politică, negociere, compromis. Pentru aşa ceva au fost remuneraţi din bani publici, diminuându-se  fondurile şcolii şi ale spitalului. Toate au avut ca ţintă: jaful bugetului public, eludarea legilor în vederea câştigării sau a menţinerii puterii, golirea buzunarului celorlalţi şi îngrăşarea porcoasă a conturilor proprii, aranjarea copiilor, nepoţilor, unchilor, mătuşilor, verilor, finilor şi a tuturor ţiitoarelor în posturi, moştenire de „familie”, unde competenţa, softul şi hardul ar fi trebuit să fie condiţii sine qua non. Întreaga societate a intrat într-o fundătură din care nu mai poate, sau nu ştie să iasă nici acum, iar timpul nu mai are răbdare.

Drumul parcurs în aceşti ani, cu nenumărate poticneli, întoarceri, renunţări a pornit de la început cu asemenea făcături născute dintr-un egoism feroce. Astfel, unii au declanşat revolta în stradă cu mii de morţi şi răniţi, iar alţii, dintre „foşti”, ajutaţi de vechile structuri şi reţele reactivate, au profitat, fiind emanaţi direct în jilţurile puterii „democratice şi libere”, speculând  indulgenţa românilor. Şi-au făcut fronturi, uniuni, alianţe, asociaţii transferându-se mereu din una în alta, doar-doar se va pierde urma imposturii şi se va căpăta legitimitatea atât de mult visată, dar rămân încă neclintiţi în fotolii aducătoare de profituri, sinecure grase din care supraveghează cu acribie totul pentru ca nimeni să nu mişte în „front”. Tunurile date contribuabililor le-au adus beneficii imense. Totul se rezolvă cu un telefon sau o semnătură unde trebuie.

A năvălit însă peste cazanul în care fierbe mocnit, molcom, ciorba românească greu digerabilul an 2009, când, „ameninţaţi” de-a dreptul cu înapoierea şi sărăcia, politicienii trebuie să aleagă în cunoştinţă de cauză o cale lipsită de ambiguitate spre civilizaţie, libertate, democraţie autentice, de data aceasta pentru toţi şi pentru totdeauna, fără a o mai putea vreodată coti după cum bate vântul, ca până acum. Opoziţia, de 65 %!, deocamdată timid, pare a fi înţeles că schimbările trebuie să fie mai de profunzime, iar puterea simte ameninţător bătaia furtunii prin grajdurile lui Augias, răspândind în atmosferă miasme insuportabile.

Prima victimă va fi chiar şmecheria politică a ultimilor ani, naşul moral al acestui tip de epocă şi comportament politic, amestecat în majoritatea controverselor postdecembriste. Ei bine, epoca celui mai tare din parcare tinde să apună încet-încet, istoria nevrând să se procopsească cu o dilemă suplimentară, dar cu „arta” tergiversărilor, a dezinformării şi manipulării, în care ni s-au experimentat pe viu nălucile lui „big brother” şi ale populismului în eşuare latentă dar progresivă, merge mai greu.

Din păcate, deciziile politice se iau încă departe de ochii lumii, în secret, pe şest, la restaurant, la club, în piaţa publică şi chiar la televizor, motiv pentru care impresia scenariilor, a ocultării se accentuează. Nici vorbă de instituţii de cercetare, de prognoză, de consiliere a experţilor, de studii aprofundate, nici vorbă de experimente ştiinţifice, singurele asemenea decizii fiind cele ale organismelor internaţionale care ne prind mereu pe picior greşit.

În plus, a mai apărut o cabală: preşedintele face totul, guvernul aşijderea, parlamentul a trecut în opoziţie, iar oamenii simpli rămân cu semnele de întrebare şi cu necazurile. Gâlceavă după gâlceavă se insinuează din senin(?), lăsându-se impresia că se lucrează pe rupte. Însă criza se adânceşte. Vezi cazul prăbuşirii economice şi al libertăţii presei ajunsă pe ultimele locuri în Europa.

În consecinţă, se mai prefigurează deja câteva semne de întrebare: se fac dinadins, în cunoştinţă de cauză, ori sunt rodul incompetenţei şi al neputinţei, iar, dacă lucrul acesta se dovedeşte şi cu intenţie, domnii care şi-au asumat puterea vor trebui să dea socoteală nu numai politic. Societatea românească are nevoie de mijloace şi posibilităţi mai rapide de autocorecţie pentru că numai sancţiunea electorală rămâne tardivă şi insuficientă pentru cei 20 ani de impostură, de confuzii şi stagnare, de degradare morală, de minciună, uitându-ne cu jind la suratele noastre de „lagăr” în marş forţat spre civilizaţie. Nu se poate învinovăţi la nesfârşit poporul român pentru lipsurile grave ale atâtor diriguitori fără chef de treabă. A sosit momentul unei analize riguroase şi lucide a cauzelor pentru care nu reuşim să ieşim din marasm. Vom fi în stare?

Dilema cea mai grea rămâne dacă autorii profită cumva de întârzierea reformelor radicale, altele decât cele sub stindard electoral, care să ducă la ieşirea populaţiei din starea de sărăcie şi lehamite, fără depopularea ori exodul satelor şi al oraşelor româneşti spre locuri de muncă mai bine plătite în lumea amară. Din cât se vede, deciziile luate cu încălcarea gravă a legislaţiei şi a deontologiei profesionale se răzbună mai devreme ori mai târziu. Şi atunci, cui prodest? Nu era mai bine dacă toată energia risipită aiurea ar fi fost pusă în slujba ţării conform jurământului rostit cu fast la instalarea în funcţie, jurământ uitat imediat, pentru care nimeni nu a dat niciodată socoteală?

Petru Tomegea