Cu excepţia României, pretutindeni se ţine cont de faptul că adunarea legiuitoare şi reprezentativă este oglinda unei naţiuni, barometrul după care se măsoară libertăţile cetăţeneşti, democraţia unei ţări. Nimic nu ne alterează mai grav imaginea în lume decât disfuncţionalităţile, forţarea Constituţiei, a legilor şi a regulamentelor parlamentare. Înainte de orice demers politic, diplomatic, economic cu implicaţii majore, curţile apusene, marile concerne şi trusturi inter- şi transnaţionale privesc cu mare atenţie în această oglindă şi urmăresc fluctuaţiile barometrului.
Poziţia codaşă în UE, în celelalte organisme euro-atlantice, umilinţele suportate de compatrioţii noştri în Franţa, Italia, Danemarca, Suedia etc. i se datorează Parlamentului în totalitate. Nimic nu l-a împiedicat să aibă câte iniţiative internaţionale pofteşte, să strângă legături, să urmărească interese naţionale, să-i demită pe dregătorii incompetenţi sau indolenţi, pe cei ce mai mult strică decât construiesc, să mandateze guvernul să facă ce trebuie pentru propăşirea naţiunii. De regulă, nu o face. Nu poate, nu ştie ori nu vrea.
Parlamentul şi igiena
Dar pe 19 septembrie s-a văzut că totuşi se poate: întreg Parlamentul a mirosit a Europa. „N-a mai vrut să fie împuţit”, şi-a rezolvat „chestiunile de igienă personală”, „a făcut baie”, „s-a spălat pe dinţi” căci „respectul faţă de monarhie şi faţă de Regele Mihai e o chestiune de igiena”, de la ultimul Paleolog citire.
S-a întâmplat după o zi şi-o noapte de năuceală şi turpitudini, când, băşcălioşi cum îi ştim, câţiva reprezentanţi au „cacarisit-o”, propunând să fie invitat regele la una mică ori la un pahar de vin între băieţi de gaşcă. Adicătelea să-şi facă ziua cu ei. Nefiind eu Ăla Micu’ al Conului Alecu, mi-e frică să spun că intenţiile găştii au fost „mojicii mizerabile”, nu „boierie curată”.
Regii lui Ioan Oltean
La fel cum mă tem să repet ce-a zis presa despre o altă „nemernicie”, una a lui Ioan Oltean, care îl şi vedea pe „regele ţiganilor”, Cioabă pe numele său dinastic, adresându-se în aceeaşi chestiune aleşilor, pe principiul „cum e sacul, e şi peticul”. Noroc că nobleţea şi înţelepciunea Înălţimii Sale au considerat propunerea deplasată, „nepotrivită şi neavenită”.
Mă bucur s-o repet: pe 19 septembrie, vă leato 2011, aleşii noştri au făcut un pas mic spre Europa, dar mare pentru România: s-a aprobat discursul Regelui Mihai I de România la tribuna Platon, Corneille, Camil Petrescu, Leonard Orban, Parlamentului, iar Ioan Oltean a revenit asupra alăturării monarhiei române de regele rrom şi şi-a cerut scuze. Cică n-a fost cu rea credinţă.
Ba a fost cu asupra de măsură. Dovada că lupul îşi schimbă numai părul, nu şi năravul, e mai învederată ca oricând, căci batjocoreşte istoria chiar în conţinutul scuzei, punând alături existenţa celor două „instituţii”, aceea făcătoare de ţară românească, fără de care azi vorbeam poate o limbă „haraşo”, şi instituţia(?) regelui rrom.
Ofensă, lezmajestate şi lacrimi
Ofensa ca ofensa, dar, fiind slab din fire, mă las impresionat mai mult de oameni decât de gesturi obraznice. De aceea, nu pot să nu pun şi eu alături scuzele lui Oltean de lacrimile lui Ludovic Orban, nevoit să aleagă, dilemă antică, de la Gorgias (Platon), Le Cid (Corneille), la Jocul Ielelor (Camil Petrescu), între datoria faţă de fratele Leonard, validat ca ministru al Afacerilor Europene, şi onoarea de liberal aflat în opoziţie. Dramă sadea, teatru şi, la urmă, politică.
Aşadar calitatea umană a aleşilor ar permite evoluţii pe măsura speranţelor populare şi totuşi ziua de 19 septembrie n-a fost decât un accident de parcurs. Toţi ştiu cu precizie ce şi-ar dori poporenii, identifică binele comun, dar nu sunt în stare să-l legifereze. De undeva de sus apar constrângătoare interese „superioare”, care îi împiedică să-şi pună în practică mandatul primit de la alegători.
Republică da, popor nu
De două decenii doleanţele cetăţeneşti sunt forţate să intre în malaxorul unor calcule procustiene, spunându-ni-se fie că nu e momentul, fie că nu există majorităţi critice, ca în favoarea reinstaurării monarhiei, de exemplu, fie că nu sunt bani, ca în celelalte cazuri. Iată că în numele democraţiei, decizia politică se îndepărtează de popor, cei mai aleşi dintre aleşi limitând cu de la sine putere participarea acestuia la treburile publice.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 