De ce nu devine PDL liderul Opoziţiei?

În 9 februarie 2012 PDL pierdea Puterea fiind nevoit să apeleze la „independentul” Mihai Răzvan Ungureanu şi la alte forţe politice pentru păstrarea majorităţii guvernamentale. N-a reuşit să-şi prelungească agonia decât cu 78 zile din pricina unei moţiuni a Opoziţiei şi a perpetuării protestelor de stradă.
După Puterea centrală, PDL a pierdut şi majoritatea în Consiliile judeţene, cu excepţia a două, în iunie 2012, iar la scrutinul din 9 decembrie, s-a mulţumit cu 16%. Aproape întreg spectrul politic şi mediatic anticipa atunci că partidul dlui Boc şi apoi al dlui Blaga a avut un simplu recul din care se va extrage în foarte scurt timp, însă ieşirea din recul nu s-a mai produs.

Ce e de făcut?

În plus, alegerile parţiale din 3 februarie, a.c., indică accentuarea trendului negativ, semn că posibilitatea de a reveni în prim-planul politic s-a dovedit iluzorie. Cu atât mai mult cu cât, după căderea Guvernului MRU, bazinele lor electorale s-au diminuat drastic, declanşându-se, în consecinţă, o adevărată hemoragie de membri, consilieri şi chiar parlamentari, şi asta cu toată susţinerea mediatică a celei mai mari părţi a mass-mediei.
Că partidul are de luptat cu o stare de fapt nemaiîntâlnită din perioada preşedinţiei lui Petre Roman o dovedeşte Convenţia Naţională din 29 iunie 2012, când, prin alegerea în fruntea PDL a lui Vasile Blaga, nu s-a reuşit crearea unui suflu nou, nici să se afişeze un mesaj credibil de încurajare şi forţă pentru propriii membri şi susţinători.

O convenţie, două convenţii

Aşa s-a născut ideea unei noi Convenţii Naţionale, în 23 martie 2013, a cărei pregătire se află în curs. Vom încerca în continuare să vedem ce şanse sunt ca partidul să se trezească din starea actuală de letargie şi să încerce să coaguleze în jurul său toate forţele Opoziţiei, atâtea câte sunt.
Din păcate, în ceea ce priveşte reforma internă, actualizarea ideologiei, a doctrinei şi a mesajului de revigorare, stafful şi activiştii dlui Blaga nu reuşesc să vorbească pe aceeaşi voce, aşa că până în prezent nici vorbă de revizuiri ideologice, nici vorbă de construirea unui mesaj credibil, deşi condiţiile social-politice le oferă oportunităţi nesperate.

Hop şi preşedintele

Iată că nici intervenţiile numeroase, e drept atipice pentru un stat de drept, ale dlui Băsescu, fostul lider înscăunat în fruntea PD tocmai în 2001, n-au reuşit să determine revirimentul doctrinar mult aşteptat, revendicat din ideologia popularilor europeni, ci să accentueze bătălia între grupuri, grupuleţe şi persoane.
Pe deasupra, se acutizează contradicţiile între diverse tendinţe, ceea ce va face foarte dificilă menţinerea unităţii partidului după respectiva Convenţie. Dl Băsescu doreşte, spun analiştii, să-şi conserve cu orice preţ influenţa capitală asupra destinului PDL, ceea ce, să recunoaştem, va crea o falie şi mai mare între gruparea Blaga, ce se vrea mai puţin dependentă de acţiunile Cotrocenilor, şi alte grupări care doresc păstrarea statu-quo-ului actual.
O situaţie la fel de încurcată este a discursului principalilor lideri, a formatorilor de opinii şi a purtătorilor de mesaj, aceiaşi din vremurile lor de glorie. Se constată, pe fondul arhicunoscutei aroganţe, o crasă lipsă de preocupare pentru descoperirea unor politicieni credibili, ale căror imagine şi notorietate să nu fie legate de vechi scandaluri politice ori de presă şi acuzaţii de corupţie la nivel înalt. A se vedea concluziile unor audit-uri şi mai ales rapoartele Curţii de Conturi. Mai adăugaţi investigaţiile jurnalistice prezentate zilnic în prime-time.

Ce va fi?

În aceste condiţii, perioada post Convenţie va fi puţin propice relansării PDL: figuri neschimbate, multe compromise de guvernări cu rezultate incerte, aflate într-o permanentă hărţuială şi din partea străzii, şi a FMI, şi a inutilelor curbe de sacrificiu, absenţa cvasitotală a unui mesaj înnoitor către fostele bazine electorale sunt nefavorabile întăririi structurilor de partid.
Toate aceste teme ar putea primi răspunsuri bine cumpănite la Convenţia Naţională anunţată pentru 23 martie, cu condiţia ca toţi cei acuzaţi de situaţia actuală să-şi recunoască fairplay vinovăţia, să facă pasul cuvenit înapoi, lăsând un suficient spaţiu de manevră pentru lideri credibili şi programe urgente de curmare a degringoladei. Transparenţă totală şi democraţie internă, altfel PDL va deveni istorie.

Petru Tomegea

Crin a primit steagul secuilor

¬¬

Criza steagului secuiesc nu a apărut din senin, ci pe fondul unor stări conflictuale latent-remanente între majoritatea populaţiei şi una dintre minorităţi, iar faptul că dl Hunor Kelemen, liderul UDMR, le-a dăruit liberalilor în plin Congres respectivul simbol al unei naţiuni sau etnii(?) demonstrează că în România se poate face politică şi civilizat, europeneşte, cu zâmbetul pe buze şi cu cărţile pe faţă.
Se înţelege că nu tot spectrul politic se poate elibera de politicianismul contagios şi agresiv care încearcă să convertească orice conjunctură în avantaj electoral, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna după revoluţie, de aceea gestul normal al liderului UDMR a stârnit reacţiile anticipate: câţiva liberali şi jurnalişti au înţeles mesajul, dar cei mai mulţi au rămas în continuare pe baricade, acolo unde li se cere să fie mereu combativi. Ca pe vremuri tovărăşeşti! Mereu la datorie, adică la vânătoare de voturi.

Să ne temem de greci?

Aşadar care este mesajul darului UDMR? Nu cumva va fi fiind unul à la grecque? Nu. Cică e un simbol naţional şi un semn că „suntem gata să stopăm acest pseudo-conflict al steagului secuiesc, să transmitem prin gestul nostru un semnal că suntem cu toţii oameni normali şi nu credem că societatea noastră, ţara noastră ar avea ceva de câştigat din dezbinare”. Aşa să fie.
Numai că între politeţea de rigoare cu tot cu bunele oficii ale artei discursive şi realitatea intrinsecă se ascunde adevăratul motiv: politicienii maghiari aşteaptă de mult timp ca Legislativul şi Executivul să le rezolve doleanţele legate de autonomie teritorială şi culturală, doleanţe susţinute nu întotdeauna pe faţă, din cauza repercusiunilor europene, cât mai ales prin fel de fel de acţiuni la limita între imagine publică şi conflict etnic, precum (re)înhumarea lui Nyiro Jozsef de anul trecut şi războiul steagurilor, de anul acesta, război „gândit” probabil ca un fel de preludiu la 15 martie, Ziua Naţională a Ungariei.

Intenţia contează

Cât despre intenţie, darul ascunde o dorinţă: mai multă atenţie din partea USL, nu neapărat cooptarea la guvernare, deşi acesta este un alt obiectiv neîndeplinit al lor, cât încercarea de a sta de vorbă, de a comunica, de a avea relaţii normale într-un stat de drept cu Guvernul Ponta, în Parlamentul României, în Consiliile Locale.
Semnificaţia gestului, însă, trebuie şi ea reţinută: relaţiile noastre cu celelalte etnii nu sunt dintre cele mai grozave, chiar dacă suntem daţi exemplu în organismele europene, dar cu dăruire şi raţiune se poate construi un climat civilizat în care fiecare parte să menajeze sensibilităţile celeilalte, în care să ne recunoaştem reciproc meritele, calităţile şi defectele fără să facem un casus belli din asta. Căci politică se poate face şi în deplină transparenţă, pe bază de încredere şi un minim consens.

Teama de normalitate?

Din păcate, gestul liderului UDMR nu a beneficiat de un tratament mediatic corespunzător: nefiind vorba de „cuţite pe masă” şi „sânge pe pereţi”, spaţiul public nu avea de ce să se inflameze, iar întâmplarea a trecut aproape neobservată, aşa cum evenimentele „normale” legate de activitatea parlamentar-legislativă, de cea executivă şi instituţională nu stârnesc niciodată cine ştie ce interes mediatic. Semn că în România nici formaţiunile politice, nici ziarele şi televiziunile nu sunt pregătite pentru normalitate, pentru fapte şi decizii fireşti.
Dar nu poţi sacrifica mereu de dragul ratingului adevărul faptelor şi realitatea înconjurătoare în locul cărora să cultivi otova spiritul revanşard al confruntării pe viaţă şi pe moarte. În plus şantajul, complicitatea între medii şi politicieni, între partide, între acestea şi cetăţeni ori instituţii nu pot funcţiona la nesfârşit.

Gata cu războaiele?

Sunt semne clare că încet-încet mentalităţile se schimbă. Bătăliile politice au avut şi ele rolul lor, acela de a grăbi nişte soluţii. Numai că soluţiile degajate sub presiune nu au fost întotdeauna cele mai potrivite. Cine va înţelege, bine, cine nu, nu, dar evoluţia spre pragmatic şi normalitate se va impune.
Pentru că până la urmă mass-media au ceea ce cultivă şi ceea ce merită, în consecinţă, cititorii cât de cât şcoliţi încep să le refuze produsele. Este şi unul din motivele dispariţiei a mai bine de jumătate din presa scrisă.

Petru Tomegea

Dlui Andrei Pleşu nu-i plac ochii lui Crin Antonescu

u

Este dreptul Domniei Sale, dar faptul că o spune în public nu poate însemna decât un lucru: vrea să trezească un curent de opinie (mainstream) împotriva candidaturii acestuia la prezidenţiale, devenind astfel partizan. Dacă nu-i plăceau doar ochii liberalului Antonescu şi nu voia să devină avocatul şi activistul oponenţilor săi, nu avea decât să nu-i dea votul.
Şi alţi intelectuali îşi exprimă în public opţiunea fie anti USL, PSD, PNL, Antonescu, Ponta, fie anti Băsescu, PDL, Udrea…, dar nu vor să-şi recunoască franc partizanatul. Ceea ce nu mai e deloc fairplay. Una este să susţii o cauză asumată public şi alta e să o susţii din poziţia de „independent”, de reprezentant autodeclarat al binelui, al valorilor morale, al tuturor românilor.

De la adeziune la politică

Situaţia aceasta nu e nouă în spaţiul nostru public. A debutat odată cu adeziunile formale la schimbarea de după 1989 când intelectualii noştri de vază, oamenii de ştiinţă, scriitorii, artiştii, jurnaliştii… s-au înregimentat de partea dlui Iliescu şi a FSN sau alături de partidele istorice şi de monarhie, dar, fiindu-le greu / ruşine să-şi manifeste deschis partizanatul, şi-au păstrat independenţa, nu şi neutralitatea, obiectivitatea absolut necesare pentru a fi credibili.
La patru-cinci ani după accederea la Cotroceni a dlui Băsescu şi mai cu seamă după demonstraţiile de stradă din primăvara lui 2012, cuvântul lor nu a mai beneficiat de credibilitatea de altădată, ca drept dovadă cititorii, spectatorii, în fine, fanii lor, şi-au schimbat opţiunea electorală, ceea ce era previzibil încă de la începutul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Să fie vorba de „reacţie întârziată”?

O Românie altfel

Dl Lucian Boia, în ultima sa carte, „De ce este România altfel?” spune, printre altele, că ţara noastră este altfel deoarece percepem realitatea, recte cursul vremurilor, ceva mai târziu decât alţii, că suntem refractari la noutăţi şi le implementăm mai greu. Percepţia aceasta însă o descoperim la mai toţi sociologii şi istoricii nemulţumiţi de evoluţia înceată a propriilor popoare, din Occidentul hiperindustrializat şi civilizat până la îndepărtatele India şi Japonia. Aşadar nu suntem unicat.
E drept că avem mai mulţi „indici de întârziere” decât alţii: natalitate sporită şi chiar baby boom în epoca ceauşeilor, dar dublată de mortalitate infantilă mereu peste medie. Da am avut şi încă avem analfabetism şi incultură, inapetenţă pentru treburile publice şi pentru respectarea regulilor, a legilor…

Homo sovieticus

Dar n-ar fi cazul să recunoască în sfârşit respectivii intelectuali, mai toţi prinşi într-o formă sau alta în procesul de învăţământ românesc, măcar acum în al doisprezecelea ceas că poporul român trage ponoasele unor ideologii staliniste care au pus pe primul plan dezvoltarea industrială şi creşterea cu orice preţ a producţiei, nu educaţia? Este adevărat că s-a dorit crearea unui „om nou”, dar acum, privind cu luciditate în urmă, se vede clar înşelătoria: omul nou era de fapt „homo sovieticus”, devotat cârmaciului genial şi partidului iubit.
Multe lucruri s-au schimbat între timp, dar suntem încă în mare parte prizonierii respectivelor mentalităţi, iar schimbarea respectivelor forme mentale necesită voinţă, efort educaţional şi mai ales timp.
Fireşte, e salutară prezenţa în spaţiul public a elitei intelectuale, la fel cum e salutară prezenţa în partide şi instituţii ale statului de drept, dar acum se vede cu claritate un alt indice de întârziere: înşişi elitiştii nu reuşesc să iasă din capcana concurenţei pentru putere politică şi a acuzaţiilor reciproce.

Un proiect pentru România

Înşişi elitiştii n-au fost în stare să vină asemeni paşoptiştilor cu un proiect pentru România celui de-al XXI-lea secol, eventual pentru al III-lea mileniu. Nedorind să-şi rişte cariera prin implicare pe faţă în treburile publice, au făcut-o ca „independenţii” unuia sau ai altuia, iar credibilitatea li s-a diminuat sau chiar prăbuşit.
Or acum a sosit momentul când aşa nu mai merge, când educaţia şi a şcoala românească trebuie să devină principala forţă de modernizare a României, ca să nu mai vorbim peste ani şi ani de subdezvoltare şi „indici de întârziere”. Însă pentru asta e nevoie de implicarea nepartizană, cinstită şi făţişă atât a elitei intelectuale cât şi politice pentru valoare şi meritocraţie, la fel cum e nevoie de lepădarea schismei între ai noştri mari ca brazii şi ai lor, ciumpalaci, nemernici şi tâmpiţi.

Petru Tomegea

Calicii PDL se bat pe ceaunul gol

Dacă ne luăm după dl Teodor Paleologu, PDL a devenit deja literatură. Însă, atenţi „la ridicolul” situaţiei, şi a unuia şi a altora, a te bate pe ceaunul gol nu înseamnă ceea ce crede urmaşul ilustrului conu’ Alecu Paleologu, ci un partid care, pe zi ce trece, se goleşte de sens. E tot mai greu de susţinut că ar fi avut vreo ideologie pe care să şi-o însuşească şi s-o urmeze. De demonstrat.
Adevărat este şi că au ieşit goi şi flămânzi la luptă căci urmează să-şi împartă moştenirea rămasă după decesul prematur al unei guvernări de care nici că vor să-şi mai amintească, dar în afara ceaunului, vorba hâtrului pedelist, respectiv a sediilor, nu prea mai au ce să revendice. Şi asta după peregrinajul prin mai toate ideologiile universale.

Scurt istoric doctrinar

Sub Petre Roman, primul său naş, Partidul Democrat s-a revendicat din doctrina de stânga a democraţilor americani, iar după debarcarea sa în 2001 nu s-au mai simţit bine în tunica cu nasturi lucitori a yankeilor, migrând cu înfrigurare spre alte orizonturi.
Căutările acestea au devenit spectaculoase după ce gruparea Stoica – Stolojan le-a ocupat în 2006 spaţiul (ideologic) cu acel Institut de Studii Liberale transformat cât ai bate din palme în Institut de Studii Populare. Vă puteţi imagina ce înseamnă să te culci visând la „libertatea voinţei ca natură a omului” caracterizat de morală şi raţiune (Toma d’Aquino) şi să te trezeşti într-un melanj gălăgios de republicanism, creştin-democraţie de faţadă, conservatorism şi ceva liberalism de bonton?
Aşa că foştii corifei liberalişti au abandonat preceptele clasicilor d’Aquino, Hegel… şi ale înaintaşilor români „prin noi înşine”, orientându-se spre potentul Craig Duncan, mare profet al demnităţii umane promovate de Partidul Democrat al lui Obama. Au cochetat apoi cu republicanismului sarkosian şi conservatorismul thatcerian, cu verzii triumfalişti şi autarhia transuraliană. Au trecut în frunte cu dl Sever Voinescu şi pe la libertarieni, au adăstat ceva vreme la democrat liberalii englezi şi niponi ca să cadă în braţele popularilor europeni nitam-nisam într-o singură noapte. La ce le-a folosit?

O moştenire de 6% şi sediile

Nici în pielea popularilor europeni nu le-a priit până la capăt. Ca dovadă, la alegerile locale din 2012 au încropit vreo 17 alianţe ici şi colo, doar ca să-şi schimbe culorile şi simbolul verde-nrourat. Ceea ce s-a întâmplat şi la scrutinul din 9 decembrie pentru Parlament când au moşit o alianţă conjuncturală, ARD, de care acum li-e ruşine să vorbească şi s-o desfiinţeze la tribunal.
Însă dl Paleologu nu se referea, din păcate, la zestrea ideologică şi la istoria PDL, cele două dimensiuni care stau la baza identităţii oricărei formaţiuni politice, cât la pierderea majorităţii parlamentare şi la cele 6% obţinute de candidatul lor la primăria municipiului Slatina. De asta crede el că era gol ceaunul.

Şefi avem destui

În schimb iată ce rodnică e concurenţa la posturile de şefi: Vasile Blaga şi-a anunţat pe 11 februarie candidatura pentru reconfirmarea la şefia partidului, Elena Udrea a anunţat pe 12 că va candida şi ea. Şi-a mai anunţat intenţia Gheorghe Falcă, se încălzeşte pentru orice eventualitate şi Emil Boc, iar alte surprize încă sunt posibile.
Interesantă a fost intervenţia dlui Băsescu de joia trecută în favoarea dnei Udrea, preferata Domniei Sale. Am zis dl Băsescu deoarece, conform Constituţiei, dl Preşedinte nu avea voie să se amestece în bucătăria vreunui partid. Intervenţia asta însă e cu dus-întors: cică dacă e „aranjată” Convenţia Naţională din 23 martie, „aşa cum se produce acum”, ar fi bine să se retragă şi să nu se compromită dna Udrea, pentru că „PDL seamănă în interior cu FSN şi nu îl mai poate ajuta în îndeplinirea obiectivelor sale”.
Dacă nu e aranjată Convenţia e şi mai rău, zic duşmanii din presă, căci pila(?) sa va pune gaz peste foc în bătălia internă din PDL, iar, de o bucată de vreme, cam tot ce recomandă Băsescu iese pe dos.

Praznicul calicului

Deocamdată, singurii vizionari din PDL sunt intelectualii Monica Macovei şi Cristian Preda care deja au întocmit portretul viitorului preşedinte de partid: „om de consens”, „capabil de compromis în interior”, „capabil să producă viitor” şi să aibă credibilitate.
Nu ştiu ce va spune acum dl Băsescu despre „om de consens” şi „capabil de compromis”, dar ştiu sigur că orice s-ar întâmpla se va întâmpla numai în viitor. De fabrici de viitor încă nu s-a auzit. Cât despre credibilitate, ca să fiu în ton cu zicerea maestrului, „vrabia mălai visează şi calicul praznic”.

Petru Tomegea

Sebastian Ghiţă încearcă marea cu degetul

Agent acoperit al serviciilor secrete (româneşti) ori nu, deputatul Sebastian Ghiţă şi-a făcut numărul cu foarte mare acurateţe: a luat apărarea serviciilor de informaţii ca şi cum ar fi membru al acestora, sărind la gâtul „fosilelor comunistoide” Sorin Roşca Stănescu, Dan Voiculescu, Virgil Măgureanu, Cătălin Harnagea…, toţi fie consilieri, fie susţinători ai preşedintelui Senatului Crin Antonescu. Motivul? Primii doi „atacă în emisiuni plătite eforturile României în domeniul exploatării gazelor de şist şi acuză… SRI şi SIE”, aflate în slujba patriei.

O lovitură cu spioni

Mai întâi o constatare: dacă SG ar fi fost agent acoperit, prin gestul său s-ar fi deconspirat şi n-ar mai fi putut servi presupusa cauză politică, nici n-ar mai fi putut îndeplini ulterior vreo misiune. Nici interpretarea că ar exista o comandă a lui Victor Ponta ori a altor vârfuri din PSD împotriva lui Crin Antonescu şi a PNL nu poate fi susţinută. Şi iată de ce.
Sebastian Ghiţă a dat dovadă până acum de destulă inteligenţă politică şi multă abilitate în domeniul businessului şi al imaginii publice, iar faptul că a intrat în Parlament pe listele USL vrea să arate că îl interesează o carieră politică serioasă. Or nu poţi să începi o astfel de carieră prin gesturi sinucigaşe. Cu atât mai mult cu cât cariera s-ar sfârşi la prima adiere electorală.

Din nou KGB?

Mai degrabă e vorba de o lovitură mediatică tipic dâmboviţeană care ţinteşte indirect, dar cu mare îndemânare în Gazprom, partenerul miliardarului Ioan Niculae, şi în Socrate Kokkalis, preşedinte al companiei Intracom, partenerul lui Voiculescu, dar agent STASSI-KGB (cf. Ziarul). Aşadar filiera rusă. Atât Ioan Niculae – Gazprom cât şi Socrate Kokkalis – Intracom fiind pomeniţi de Ghiţă în discursul său acuzator.
Fireşte, ca să fie credibil un astfel de demers, se pot sacrifica formal relaţii între diverşi parteneri de coaliţie, se poate lovi într-un lider, numai că asupra dlui Antonescu nu e zi să nu apară puneri la cale dintre cele mai mizerabile. Aşa că a căpătat imunitate, iar una în plus nici nu mai contează.
Însă reuşita acestui demers nu aduce cine ştie ce avantaje comanditarilor sau lui SG personal decât în măsura în care prin pomenirea numelor provoacă pierderi economice respectivelor firme, căci spionii ar fi fost trecuţi pe linie moartă cu mult înainte de atacul în presă.

PR şi advertising

De aceea cred că miza atacului şi a spionitei e prea mică pentru atâta tevatură. Mai degrabă e vorba de o acţiune energică, inteligentă de PR şi advertising: postul România TV ajunsese să controleze o anume nişă din spaţiul public, iar posibilităţi de creştere nu prea mai existau în condiţiile în care concurenţa nu ceda o iotă. Iar regula de fier în această situaţie este să găseşti o strategie prin care să atragi clienţii celorlalte televiziuni. Iar pentru aceasta, formula clasică este să vorbeşti „pe limba” lor, să le oferi exact ceea ce ei vor să vadă şi să audă. Acţiuni de credibilizare şi manipulare putând interveni mai târziu.
În asta a constat măiestria loviturii: RTV a căpătat un nou suflu, care, dacă va fi bine întreţinut, va putea fi folosit cu succes în viitoarele campanii electorale şi de marketing. Că lovitura a abătut şi atenţia de la adevărata ţintă, acesta e meritul lui Sebastian Ghiţă, nu şi al celor ce s-au grăbit, ca de obicei, să vadă în demersul său sfârşitul USL şi doborârea mult aşteptată a candidatului acesteia la viitoarele alegeri prezidenţiale.

Încă un film prost

Ca într-o telenovelă de prost gust, mai toţi comentatorii se aşteptau la ruptura imediată şi definitivă între cei doi copreşedinţi ai Uniunii, Antonescu şi Ponta, eventual la spargerea majorităţii parlamentare de peste 70% şi, în sfârşit, să ajungă din nou „la butoane” PDL şi ungurenii lui MRU printr-o alianţă fie cu social democraţii, fie cu liberalii.
Mai rămâne de explicat ameninţarea cu „banii şi conturile lor din Cipru [care] vor fi publicate de autorităţi europene de luptă anti-evaziune şi anti-fraudă”. Ea pare a unui ageamiu căci a da publicităţii nu înseamnă şi a confisca. Probabil e o prevenire a cititorilor că RTV va scoate îndată informaţii despre mărimea conturilor offshore şi dimensiunea furăciunilor postdecembriste ale unor miliardari români de carton. Or filmul acesta a mai rulat.
De aceea cred că SG deocamdată încearcă marea cu degetul.

Petru Tomegea

Despărţirea de Băsescu

Momentul a venit mai repede decât fusese anticipat de analişti şi opozanţi. Dacă USL se despărţise de Traian Băsescu astă-vară prin cele 7,4 milioane de voturi împotrivă la referendum, acum a venit rândul PDL, nu partidul, ci copilul său de suflet, să-i fugă din bătătură. Şi nu e vorba de criză de creştere, ci de existenţă: la alegerile locale din Slatina, portocaliii au avut pentru prima dată revelaţia sfârşitului în cifra 6%.
Conştient că nu mai dispune de un vehicul electoral care să-i permită în continuare iniţierea şi desfăşurarea unor jocuri politice, pasiunea Domniei Sale, ajuns într-un moment în care nu mai are ce pierde, a ieşit la atac, aşa cum o făcea în perioada de glorie de la Primăria Bucureştilor. Căci nu altceva înseamnă ieşirea lungă şi plicticoasă din emisiunea lui Robert Turcescu, acelaşi care-i ridicase mingi dizgraţioase în confruntarea finală cu Mircea Geoană la ultimele prezidenţiale.

Sinceritate tardivă

N-aş cădea în plasa celor ce s-au extaziat în faţa sincerităţii prezidenţiale, cât aş reţine, pentru prima dată după debarcarea lui Petre Roman, reacţiile, unele corecte, altele de-a dreptul înţepate şi furioase, ale greilor PDL la atacurile dlui Băsescu împotriva actualului leadership al partidului. Din păcate, preşedintele n-a specificat de la bun început în ce calitate face respectivele critici, dojeni şi chiar intervenţii în treburile interne ale PDL. O face în calitate de membru, de preşedinte ori de şef de stat? Membru nu putea fi, iar preşedintele nostru nu are dreptul să se amestece în viaţa partidelor. Ceea ce l-a plasat din nou în afara cadrului constituţional.
Ce i-a deranjat pe greii PDL? Mai întâi atacul la Blaga şi la cei dimpreună cu dânsul, acuzaţi că vor (urmează inevitabil procese de intenţie – arma principală a sa şi a susţinătorilor în situaţii-limită) să distrugă partidul şi să-l predea lui Ponta – Antonescu, că actualii lideri sunt interesaţi nu să lupte pe faţă contra Puterii, cât să-şi creeze un instrument politic de 7-8% gen balama cu care să facă ei jocurile între cei doi coloşi PSD şi PNL. Aşadar obsesii şi ranchiune vechi, repuse iar pe masa de discuţie. A câta oară?

Copii de suflet

În al doilea rând, o ridică în slăvi pe Elena Udrea care ar avea toate calităţile unui mare om politic crescut sub oblăduirea sa, pe Emil Boc, fostul prim ministru care a scos ţara din necaz prin reformele sale(?) şi pe intelectualii de gen Monica Macovei, Cristian Preda… Iar afirmaţia despre viitorul candidat la prezidenţiale, tânăr, pedelist de perspectivă, cu mari şanse, pur şi simplu a şocat, chiar dacă numele nu i-a fost pomenit.
Deşi slăbit în urma referendumului şi a pierderii majorităţii parlamentare, preşedintele s-a arătat plin de forţă şi gata de bătaie: „Dacă am un regret în ceea ce priveşte referendumul este că nu m-am bătut. A doua oară nu mai repet aceeaşi greşeală. Dacă mă mai suspendă, mă bat cu ei până la capăt şi scot lumea la vot. Mi-ar da ocazia să-mi închei glorios mandatul”.

Calcule şi iluzii

Însă calculele Domniei Sale sunt mult prea optimiste şi inexacte: s-a bătut cu toată puterea astă-vară, a avut şi susţinere internă, hotărâtoare fiind cea externă, cu toate acestea referendumul a arătat că electoratul a avut alte priorităţi, iar aceste priorităţi nici vorbă să se fi schimbat între timp. În plus, acum PDL dă semne vizibile de detaşare şi deja vorbeşte altă limbă.
Şi apoi trebuie luată în calcul o tendinţă clară: dacă într-o primă fază dl Băsescu a ştiut să-şi adune toate forţele în jurul său, începând din decembrie 2009 respectivele forţe au fost risipite, fie din orgoliu, fie din pricina unei evoluţii imposibil de controlat şi contracarat, semn de rău augur. În plus, şi pe partea stângă, PSD, şi pe partea dreaptă, PNL, s-au întărit, ba şi-au dat mâna într-o Uniune, care, deocamdată dispune de o majoritate parlamentară de peste 70%. În această situaţie, singurele şanse rămân aceleaşi din vara lui 2012: menţinerea cvorumului şi boicotul. Ceea ce va fi foarte greu, dacă nu cumva imposibil de reeditat.

Niciun necaz nu vine singur

Şi fiindcă în martie urmează Convenţia Naţională a PDL, iar cele două – trei grupări cu viziuni opuse nu dau semne de cădere la pace asupra liderului, probabil va urma ruperea unei părţi pentru încropirea atât de doritului partid prezidenţial, iar asta va echivala cu soarta PNŢCD. Ce le-au dorit liberalilor în 2005-2006 li se poate întâmpla chiar lor.

Petru Tomegea

De ce Şcoala Românească scoate tâmpiţi?

De o bună bucată de vreme, televiziunile şi presa care au promovat cu asiduitate Legea educaţiei şi reformele dlui Funeriu repetă până la sminteală zicerea din titlu a preşedintelui Băsescu prin care voia să atragă atenţia lui Gabriel Liiceanu că sunt prea mulţi filosofi şi prea puţini tinichigii.
Nu e zi în care foştii diriguitori şi reformatori ai învăţământului românesc să nu iasă furioşi pe ecrane sau în presă ca să dea palme şcolii româneşti. Şi o fac cu o satisfacţie nedisimulată, crezând că cititorii şi telespectatorii le vor aplauda gestul. Numai că efectele acestor aserţiuni sunt perverse.

Cine îi evaluează pe evaluatori?

Despre efecte va fi vorba în continuare, sperând că vom putea răspunde în cunoştinţă de cauză la întrebarea: care sunt efectele legii Funeriu la mai bine de doi ani de la angajarea răspunderii guvernului Boc? Nu cumva această lege a fost un instrument de promovare a intereselor de grup şi de partid? Nu cumva tocmai din această pricină nu a fost amendată în Parlament şi a fost nevoie de asumarea răspunderii guvernamentale?
Privind cu atenţie doar două aspecte ale reformei Funeriu, pe de o parte conţinutul şi eficienţa învăţării, iar pe de alta modernizarea bazei materiale şi a logisticii, se poate afirma că în doi ani nu s-a schimbat mai nimic. Materiile sunt aceleaşi, nici vorbă de adaptare la condiţiile celorlalte şcoli din UE, conţinuturile sunt la fel de stufoase, ariile curriculare nu au fost actualizate decât sporadic şi neesenţial, manualele n-au fost revăzute de aproape două decenii, fiind degradate, incomplete şi slinoase că bieţii copii şi părinţi sunt nevoiţi să cumpere altele noi sau să le recondiţioneze pe cele vechi, softul educaţional e tot un deziderat, deşi s-au făcut investiţii uriaşe în calculatoare, Internet… Aşadar ce ascund actualele atacuri împotriva şcolii?

Doi ani fără rezultate

Meditând la anii care au trecut aproape degeaba, se vede de la distanţă că reformarea numai de sus în jos, fără modele umane şi fără bani nu avea cum să reuşească, deoarece produsul final al şcolii, elevul cu diplomă nu iese din minister, ci din clasă, de la catedrele profesorilor. Aici trebuia să fie reforma. Or aici nu s-a făcut mai nimic: s-au abandonat parţial metode învechite, dar şi multe din cele verificate în timp, numai că în locul lor s-au introdus hârtii, dascălul şi elevul fiind cei mai prolifici producători de maculatură.
Da, sunt numeroase cursuri didactice de formare-informare, dar ele trebuie plătite din buzunarul amărât al dascălului. Da, se pot face fel de fel de upgradări ale pregătirii profesionale, dar cea mai mare parte a cursurilor n-a ajutat la îmbunătăţirea eficienţei la catedră, fiind mai cu seamă revoluţii terminologice sau teoretizări fără perspectivă. În plus, din cauza unei salarizări idioate, cei mai buni dascăli au plecat demult spre alte zări, problemele de personal fiind principala cauză a concluziei prezidenţiale.

Reforma de polistiren

În schimb, s-au continuat investiţiile începute de guvernul Tăriceanu, s-au izolat cu polistiren multe şcoli, majoritatea arătând civilizat în exterior, au început schimbările şi la grupurile sanitare, la mobilier, deşi din punct de vedere ergonomic scaunele şi pupitrele noi continuă să nu respecte particularităţile de vârstă, nici faptul că elevii stau zilnic la şcoală 7 – 8 ore în aceleaşi poziţii vicioase şi obositoare.
Să fim drepţi şi să recunoaştem că sunt şi lucruri îmbucurătoare: curriculum la dispoziţia şcolii, descentralizare, renunţarea la criteriul vechimii la accesul pe posturi, finanţarea per capita la elevi şi studenţi, anticorupţie, depolitizare, linii de studiu, concursuri pe funcţii, numai că toate acestea provin din reforma predecesorului dlui Funeriu, a profesorului Andrei Marga. Deşi au o vechime apreciabilă, nici măcar acestea nu au fost implementate pretutindeni.

Când ştii doar să critici…

Şi atunci, de unde plăcerea diabolică de a lovi în şcoala românească, ştiind bine că mai toţi cei perindaţi pe la conducerea ministerului Educaţiei, a deconcentratelor şi a celorlalte organisme responsabile nu şi-au făcut sau mai degrabă nu şi-au putut face datoria din cauza constrângerilor bugetare, a lipsei competenţelor şi a expertizei occidentale, a politizării excesive?
În concluzie: suntem fruntaşi pe ramură la critici şi politicăreală, dar reformă înseamnă întâi şi întâi calitatea muncii la catedră. Fără de care nu se poate întâmpla absolut nimic în şcoala românească.

Petru Tomegea

Băsescu şi triumful eşecului

Nu e prima dată când preşedintele Băsescu îşi prezintă propriile fapte ca încununate de triumf, la fel cum nu e nici singurul şi nici primul politician care o face, numai că era de aşteptat ca după evenimentele din vara lui 2012 activitatea Domniei Sale să beneficieze de un suflu înnoitor, iar vechile obişnuinţe să dispară ori măcar să se atenueze.
Este la fel de adevărat că în intervenţia de duminică preşedintele a adus precizări suplimentare apropo de participarea la negocierile CE asupra bugetului multianual, dar explicaţia că şi aşa nu puteam cheltui cât ne era repartizat nu poate scuza diminuarea fondurilor, aşa cum nici pretenţiile contributorilor, cu siguranţă, aceleaşi şi pentru polonezi, nu califică grozav rolul său de negociator.

Bugetul Europei şi politica românească

În plus, dacă în primii ani de prezidenţiat, astfel de situaţii erau privite cu îngăduinţă de către presă şi Opoziţie, azi orice eşec, şovăială, scăpare devin un capăt de lume. Ba i se reamintesc de fiecare dată şi nereuşitele anterioare. De aceea, nu cred că dl Băsescu s-ar fi aşteptat acum ca opozanţii politici şi din presă să facă un compromis şi să-i prezinte atât succesele cât şi insuccesele. Aşa că, de fiecare dată când apare în public, încearcă să retrezească simpatia electoratului evidenţiindu-şi mai cu seamă reuşitele.
Situaţia politică a preşedintelui a devenit anevoioasă întrucât deja are un istoric, un background imposibil de evitat: a intrat în Palatul Cotroceni cu sloganul „Să trăiţi bine!”, dar în 2009 guvernul Boc a amânat orice reformă de dragul realegerii dlui Băsescu. Astfel că, în mai 2010, fără o analiză aprofundată a economiei româneşti, fără o prognoză temeinică, a impus soluţia majorării TVA, a tăierilor salariale şi a reducerii pensiilor. Probabil sub imperiul spaimei produse de criza imobiliară americană şi de mortgage-ul englez.

De la buget, la credibilitate

Fireşte, diminuări de venituri şi creşteri de impozite s-au operat şi în alte state europene, dar amploarea amputărilor n-a fost absurdă şi părtinitoare ca în România, unde gradul de suportabilitate era cel mai mic. În plus, deşi salariaţii au dus-o mai greu, a urmat o destrăbălare bugetară fără precedent din partea autorităţilor publice, dacă ne luăm după Curtea de Conturi şi rezultatele multelor audituri comandate în ministere, agenţii, deconcentrate. Despre investiţii aiuritoare şi fără sens nu mai vorbim.
Pe deasupra, explicaţiile, motivările tăierilor au fost neinspirate, neprofesioniste şi chiar descalificante: România este singura ţară care a înţeles că ieşirea din criză nu se poate face fără costuri sociale, iar PDL şi preşedintele Băsescu sunt singurii capabili să…
A fost prima dată când cunoscuta forţă de persuasiune a preşedintelui nu i-a fost de folos, după care credibilitatea sa şi-a accentuat declinul. Acţiunea de diminuare salarială nu a putut fi nicidecum înţeleasă de cei în cauză ca un triumf, aberaţia economică a reducerii consumului fiind repudiată şi de marii economişti, inclusiv ai FMI.

Plus sau minus?

Lucrurile nu sunt cu mult deosebite în cazul participării preşedintelui la ultima reuniune a şefilor de stat din UE: prim ministrul Ponta susţine că ne era repartizat iniţial un buget de 48 miliarde € din care am primit numai 40, iar dl Băsescu spune că România a primit „în plus şase miliarde de euro faţă de bugetul actual. Creştere de 10% pe fonduri de coeziune şi 27% pe fonduri destinate politicii agricole comune”.
Nu ştiu în ce măsură rezultatele negociatorilor noştri puteau fi mai bune de moment ce politicile de austeritate bugetară au ajuns prioritare în UE. Cert este că şi alte state au suferit amputări, la fel cum ar fi de bun augur să nu ne comparăm cu Polonia unde gradul de absorbţie a fondurilor europene a fost total.

Ce va fi?

Dar este la fel de sigur că şi din această confruntare dl Băsescu va ieşi cu imaginea şifonată. Partea ingrată este însă că odată cu credibilitatea Domniei Sale se prăbuşeşte şi aceea a PDL, recunoscut altădată ca partid prezidenţial, iar alegerile parţiale de duminica trecută i-au făcut pe analişti să-şi pună întrebarea dacă nu cumva, rămânând fără partid, e nevoit să-şi prezinte singur succesele.
Ei bine, la nivelul percepţiei sociale, toate cele de mai sus au un cost politic, pe care deocamdată îl plăteşte PDL. În ceea ce-l priveşte pe dl preşedinte, cu toată existenţa unui pact de coabitare cu prim ministrul Ponta, situaţia nu va fi mai roză ca până acum.

Petru Tomegea

De ce n-a intervenit prompt dl Băsescu apropo de secui

Una din raţiunile fiinţării prezidenţialismului românesc a fost viteza de reacţie în cazurile de forţă majoră: sunt situaţii când este nevoie de un răspuns rapid la o anumită chestiune internă sau externă, cum a fost încercarea de a crea un fel de pelerinaj la mormântul scriitorului maghiar Nyiro Jozsef la Odorheiul Secuiesc în primăvara lui 2012 sau acum în situaţia arborării abuzive a steagului secuiesc.
În astfel de situaţii, Parlamentul, depozitarul suveranităţii şi al independenţei naţionale, are nevoie de cel puţin 24 ore spre a se aduna şi a hotărî o anume luare de poziţie, de aceea ar fi fost nevoie de vocea preşedintelui. Cu atât mai mult cu cât CCR i-a atribuit, pe lângă atâtea înalte îndatoriri şi demnităţi, şi pe aceea de şef de stat.

În chestiunea secuilor

Fireşte, problema secuilor nu este una nouă, nu este nici străină politicianismului românesc, pentru că, să ne amintim, europarlamentarul Tokes Lazslo a repus-o pe tapet în 2007 spre a obţine oarece avantaj politic asupra UDMR, UCM şi a altora, aşa cum se procedează adesea pe malurile Dâmboviţei.
Numai că epoca în care se modifica istoria după cum se joacă interesele politice ale momentului ar fi trebuit să apună odată cu Ceauşescu: ultima menţionare importantă a naţiunii secuieşti a fost Unio Trium Nationum (Fraterna Unio), alături de saşi şi maghiari, în contextul răscoalei de la Bobâlna (1437) împotriva iobăgiei românilor, căci celorlalţi demnitatea nu le permitea să fie şerbi. Apoi, pe parcursul a aproape două secole, susţin mai toţi istoricii, naţiunea secuilor a fost maghiarizată, iar azi, în virtutea acestei realităţi, secuii se consideră maghiari, cu foarte mici şi nesemnificative excepţii. Iar această realitate nu este una creată de români.

Maghiari şi secui

În aceste condiţii, fiind vorba de cea mai importantă componentă etnică, Parlamentul României ar fi trebuit să se sesizeze şi să restabilească adevărul: cine şi ce i-a oprit pe toţi cetăţenii respectivei etnii a se declara secui la recensământ de moment ce unii lideri ai UDMR, UCM, PPMR şi însuşi dl Tokes susţin că 45% dintre maghiari ar fi secui? Sunt secuii subiect de drept sau nu, iar dacă da, atunci să aibă toate drepturile şi libertăţile conferite de lege. Deoarece, ca etnie unică nu poţi avea concomitent două identităţi şi nu e normal să beneficiezi de aceleaşi drepturi o dată ca maghiari şi altă dată ca secui.
E adevărat şi că denumirea istorică „secui” retrezeşte spaime etnice străvechi fostei naţiuni româneşti (Universitas Valachorum), naţiune „tolerată” în Ardeal, oficial până în vremea împăratului Iosif al II-lea (1800), iar în fapt până la Marea Unire din 1918, rămăşiţe ale mentalităţii respective mai dăinuind şi azi. Şi mai trebuie spus un lucru: românii şi maghiarii şi-au dat mâna, fără a-i obliga nimeni, în noua entitate statală, participând împreună la Marea Adunare de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918.

Două războaie degeaba

Ceea ce supără acum, la debutul mileniului al treilea, este că liderii politici respectivi zgândăresc naţionalisme adormite şi de o parte şi de alta, nu mai recunosc situaţia de facto nici statu-quo-ul stabilit de înaintaşi, condamnă Tratatul de pace de la Trianon şi înţelegerile de după al II-lea Război Mondial, iar consecinţele ar trebui să fie asumate şi de către unii, şi de către alţii.
Inflamarea spaţiului public s-a produs ca urmare a lipsei de reacţie promptă din partea statului român, lezat prin nerespectarea legii de arborare a drapelelor. Iar drapelul unei ţări, al unei entităţi etnice nu este un subiect de joacă politică de-a imaginea şi notorietatea, fie şi pentru FIDESZ-ul lui Viktor Orban, aflat în campanie electorală.

Preşedintele şi maghiarii

Aşadar de ce nu a intervenit prompt dl preşedinte când a fost vorba de maghiari şi de secui? Din cauza celor de mai sus sau din pricină că are relaţii privilegiate cu naţiunea maghiară, cu „secuimea” şi cordiale cu premierul maghiar? Pentru că ideea de a nu-şi exprima punctul de vedere fiindcă deocamdată încontrările verbale sunt la rang de ambasadori, nu de preşedinţi, nu poate fi luată în considerare, Constituţia Ungariei fiind mult diferită de a României.
Ca şi cum şi-ar fi recunoscut vina, a făcut-o duminică, dar apelul la ponderare, calm, maturitate şi responsabilitate nu are a face numaidecât cu reglementările legitime şi constituţionale, ci mai degrabă cu morala şi buna convieţuire. Or noi ne aşteptam la mai mult, ţinând cont de capacitatea Domniei Sale de reacţie la alte evenimente şi situaţii interne, cu miză mult mai mică decât arborarea steagurilor secuieşti.

Petru Tomegea

Revizuirea Constituţiei şi republica lui Stalin

În anii ’90, politicienii, membrii CPUN şi constituţionaliştii au promis o Constituţie serioasă, modernă şi echilibrată, care să ne aşeze în rândul celor mai avansate state democratice. A ieşit însă o construcţie hibridă, nici republicană sadea, nici monarhică, numai bună de încălcat cu sau fără intenţie.
Urmărind nu numai lucrările Adunării Constituante de atunci, dar şi pulsul străzii, al spaţiului public, oricine a putut observa principalele axe şi principii ale noii construcţii juridice. S-au dorit extirparea totală a ideii de monarhie constituţională, dar continuarea cu orice preţ a cutumelor republicane ceauşiste. Se pare că a fost tentantă preşedinţia cu sceptru monarhic, dar a funcţionat concomitent teama că aleşii pot cumula prea multă putere şi se poate reedita epoca totalitarist-dictatorială.

Constituţia la 22 ani

Încercând la 22 ani un fel de feedback al Constituţiei din 1991, revăzute în 2003, eşti tentat să afirmi că ea n-a devenit nici pe departe Biblia vieţii noastre politice şi administrative, că şi cele trei Puteri, şi instituţiile statului de drept, şi o serie exagerat de mare de demnitari au intrat prea adesea în conflict cu legea supremă, în fine, că aceasta n-a slujit cum ar fi trebuit democraţiei noastre.
Iar cauzele sunt uşor de reţinut, fiind repetate până la saturaţie în aceşti ani: premisele fostei Adunări Constituante n-au fost de bun augur căci Constituţia regală din 1923, una dintre cele mai moderne ale Europei, se spune, n-a fost anulată legal, prin referendum, aşa cum nici abolirea monarhiei, nici noua formă de guvernământ republicană n-au depins de voinţa poporului român, ci de forţa pumnului procurorului stalinist Vîşinski şi a tancurilor sovietice, fiind vorba de un act impus de puterea de ocupaţie.

Postcomunism degeaba

Noua Putere politică instalată după revoluţia din 1989 s-a comportat cu slugărnicie faţă de leadership-ul comunist naţional şi moscovit, continuând statu quo-ul impus cu forţa şi neîndrăznind să permită regelui revenirea în ţară. În plus, mediile favorabile regelui Mihai au fost mereu ostracizate, monarhia fiind demonizată alături de boieri şi odioşii burghezi, de relaţiile de exploatare a omului de către om.
Or acum se pune întrebarea: în virtutea cărei realităţi politice continuăm preceptele şi condiţiile fostului dictat sovietic? Suntem sau nu ţară suverană şi independenţă ca să ne apucăm să facem o lege clară, corectă faţă de toată lumea, dreaptă cu toate forţele politice implicate şi reprezentativă pentru doleanţele naţionale de început de mileniu al treilea?

Temelia unei noii abordări constituţionale

La fel cum ar trebui să primim răspunsuri legitime legate de Constituţia din 1923 (pe care poporul român n-a abrogat-o), de alegerea, în cunoştinţă de cauză de această dată, a formei de guvernământ şi abia apoi să punem bazele statului democratic românesc, unul care să descurajeze pe oricine a atenta la integritatea şi unitatea naţionale, la suveranitate şi independenţă, unul care să permită tragerea la răspundere a celor ce au jurat strâmb (sperjur) cu mâna pe Constituţie.
Decât să ne aflăm în treabă şi să nu putem rezolva definitiv, cu răbdare, cu înţelepciune şi în tihnă toate cele de mai sus, mai bine amânăm orice iniţiativă până când vom fi destul de maturi, de chibzuiţi, de pregătiţi şi de hotărâţi să facem în sfârşit ceea ce trebuie.

Ori corectitudine, ori deloc

Din abordările de până acum ale principalilor actanţi politici implicaţi în actul de revizuire iese în evidenţă o cumplită îndoială: „Aş vota pentru monarhie, însă nu se conturează o astfel de opţiune”, spune preşedintele Senatului, Crin Antonescu. Dar pe noi ne interesează nu numai opţiunea Domniei Sale, ci a întregului popor şi, mai cu seamă, să se ţină cont de voinţa acestuia, de principiile statului de drept, de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Că lucrurile nu sunt tocmai cum ne-am dori se vede din susţinerile specialiştilor implicaţi şi ale liderilor de opinie: nici vorbă de clarificări certe asupra regimului politic şi constituţional, ci doar de o cosmetizare a republicii staliniste. Ce altceva să însemne redefinirea raporturilor între cele trei Puteri, Legislativ, Executiv şi Justiţie, pe de o parte, pe de altă parte clarificarea raporturilor acestora cu Preşedinţia decât o încercare disperată de a face funcţionale elemente ale republicii staliniste? Care nu va putea niciodată să funcţioneze altfel.

Petru Tomegea