De când cu războiul à la Pyrrhus împotriva corupţiei, mass-media s-au contaminat cu un microb acuzator la adresa românilor: suntem naţie de ciubucari, mitangii, şpăgari, şpagamani, şperţari, iar hoţia, furăciunea ne vin din străfundurile istoriei. După revoluţie eram pleşcari, opincari, mămăligari şi chiar guţeri… Când nu găsim argumente, dăm în patima exagerării ori a generalizării. Dacă „hoţ” ar putea fi moştenit de la strămoşi geto-daci, „fur(ul)”, a „fura” sunt de origine latină, având corespondente în toate limbile surori. Obiceiul hoţiei însă a generat peste tot o mulţime de istorii contondente şi cărţi devenite capodopere. În schimb, peşcheşul, bacşişul, ciubucul, ploconul, filodorma, mita, şpaga, şperţul n-au fost inventate de români, ca dovadă originea turcească, slavă, grecească, rusească a termenilor care denumesc faptele incriminate.
Îndeobşte, ca să nu se observe că nu putem rezolva ceva, dăm vina pe soartă: „Asta e. Aşa suntem noi croiţi”, preferând statutul pasiv de victimă. Fenomenul i-a bântuit şi pe alţii în diferite etape ale istoriei lor, dar au avut tăria să recunoască, să treacă la aplicarea legii şi la educarea unui comportament civilizat.
Comuniştii n-au putut stârpi mita, ba chiar au alimentat-o pe furiş prin inşi dubioşi din securitate şi miliţie, deveniţi nesătui bişniţari după ’90. În schimbul unor favoruri, servicii ilegale ori peste rând, se ofereau pachete de Kent, cafea, votcă rusească, parfumuri, marfă de contrabandă. Unele intervenţii pentru tv color, maşină, apartament aveau preţul lor, aici fiind nevoie şi de plic. Mai sus, pentru promovarea pe scara ierarhică, volumul creştea de 10 ori, ajungându-se la un întreg cartuş, Whisky, blugi, combine muzicale, bijuterii etc. Arareori produsele interne le luau locul, de reţinut fiind palinca, salamul de Sibiu, tămâioasa, băbeasca, zghihara. Practicată în vederea unei condiţii sociale mai de Doamne-ajută, mita intrase în obişnuinţă. Sine qua non.
După ’89, cu toată raţia de libertate, regula cu „recompensele” s-a aplicat nestingherit, numai că după 2000 a început să se perfecţioneze, să aibă „stil”, iar miza a căpătat valori astronomice. Interesant e că întreprinderile şi relaţiile private între indivizi sunt ferite de ciubucăreală, în afara cazului când angajatul îşi înşală patronul.
Aici nu va fi vorba de clasica „atenţie” cu un buchet de flori şi-o pungă de cafea oferite din inimă în semn de omagiu şi recunoştinţă medicului, profesorului, binefăcătorului etc., întâlnite pretutindeni pe mapamond, ci de scurtcircuitarea legii în gestionarea banului public, vânat mereu cu tehnici şi „instrumente” continuu upgradate. Prima „grijă” în negocierea directă a contractelor e „dreptul” jupânului care împarte „tortul”, garantat şi acceptat fără mofturi. Odată cu organizarea licitaţiilor, neapărat libere, aceiaşi trei-patru inşi licitau formal în locuri diferite şi câştiga fiecare pe rând, ca din întâmplare, lucru foarte bine pus la punct până azi, fără ca organele de control, presa să miroase taşmacheria. Uneori, lucrându-se fără „acoperire”, „transpiraţia” a ajuns în mass-media, dar nu s-a lăsat cu condamnări decât „accidental”, de aici impresia de corupţie fără corupţi. La fel stau lucrurile şi în „selectarea” ofertelor. Se spune că nu au existat, nu există şi nici nu vor exista în România decât licitaţii „cu cântec”.
După căderea în derizoriu a celebrelor CNAICCO, CJLIC etc., ale Convenţiei Democrate, guvernul pesedist al domnului Năstase a trecut la cumpărarea „bunăvoinţei” mediilor, implicit a opiniei publice. Ca să nu se inflameze, trebuia aşternută batista pe ţambal. E perioada când calitatea şi vigilenţa jurnalismului, inclusiv al celui de investigaţie, scăzuseră îngrijorător, ceea ce a permis continuarea guvernării până la capătul legislaturii. Metodă de bază în FSN, cumpărarea ştirilor parti-pris a devenit fenomen de masă, iar adevărul ajungea mai mereu cu capul spart. Puţini jurnalişti şi organizaţii civice îşi permiteau să arate realitatea.
Campania electorală din 2004 a dus la schimbarea mesajului, dar obiceiul infracţional al mitei asociat cu „adaptarea” informaţiilor s-a perfecţionat, fiind desăvârşit chiar de tinerele speranţe ale politicii în timpul sufragiului europarlamentar. Carenţe grave educative le-au determinat să se poziţioneze în centrul atenţiei publice ca mari şi de neînlocuit personalităţi. Era nevoie de imagine şi notorietate pentru a accede apoi prin vot în posturile râvnite. Căci ruşinea, modestia, cinstea, moralitatea nu dau deloc bine în panoplia politicului dâmboviţean. În plus, s-a reluat într-o formă superioară practica bolşevică a transformării acuzatului în acuzator, vina întotdeauna fiind aruncată asupra „vrăjmaşilor”. Căci procedurile mitei s-au „ştiinţit”.
Pentru judiciari, infracţiunile şi contravenţiile din familia mitei sunt foarte greu, adesea imposibil, de probat. Presupun întotdeauna cel puţin doi parteneri, cofăptaşi, e nevoie de un input şi un output, iar punctul culminant trebuie surprins în flagrant. Altfel, câţiva „latratores” hiperdotaţi desfiinţează cât ai clipi munca de ani a anchetatorului. Se uită frecvent că legea îl apără pe cetăţean de hoţ şi nu invers.
Amploarea fenomenelor sociale legate de hoţie şi mituire este invers proporţională cu gradul de instrucţie şi educaţie ale populaţiei. Când nu se deprind din fragedă pruncie libertăţile, drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, când şcoala îşi fixează ca priorităţi şi competenţe asimilarea formulelor, a tabelelor logaritmice, a sistemelor osoase la iepure şi a listei complete a particulelor atomice, morala, logica şi păcatul siluirii aproapelui se vor răzbuna, iar naţia lipsită de binefacerile unei justiţii prompte şi nepărtinitoare rămâne captivă unui regim neînstare de bună guvernare. Q.E.D.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 