Ce se ascunde în spatele arestării lui Becali?

Nimic altceva decât un șir de infracțiuni stabilite ca atare de judecători. Din păcate, ca de atâtea ori în ultima vreme, argumentele justițiarilor sunt valabile doar în dosarele lor din instanțe, spațiul public din România operând cu o altă cheie de interpretare a realității.
Astfel, George Becali ar fi creația sistemului politic actual, un sistem bolnav din născare, unul căruia orice tratament de însănătoșire îi dăunează și mai mult. Ba chiar, se susține, avem politicienii pe care îi merităm, asta însemnând că toate bolile pleacă de la noi înșine. Măi, să fie! Adică noi, alegătorii, l-am învățat pe Becali să câștige bani din speculă cu terenuri și schimburi hiperavantajoase nu cu Armata, că ea luptă și moare în Afganistan și pe unde se mai întâmplă, ci cu mai-marii ei și comandanții?

Televiziunea, bat-o vina!

Nicidecum. Becali și-a „forjat” ilustra-i personalitate singur și stimulat de lumina reflectoarelor, e adevărat, în aplauzele noastre inconștiente, dornice de tămbălău și distracție. Întotdeauna modelele aparte, din afară sau de la marginea societății, antimodelele, originalii cu orice preț și bizarii sar în ochii publicului cu o anumită educație și de o anumită condiție socială. Dacă nu ar fi fost ecranul, atât Becali cât și Vadim Tudor, Dan Diaconescu… erau azi niște oameni la locul lor. Așa se explică apariția multor, ba chiar a prea multor personaje pe prima scenă politică. De pe a doua, a treia scenă nu prea avem șanse să aflăm vreodată ceva.
Pentru că politica în slujba cetățeanului și buna guvernare sunt anoste și plicticoase, inclusiv pentru politicienii înșiși, e nevoie continuă de circ: astfel de personaje ne sunt necesare ca apa și ca aerul. Fac vâlvă în politica românească, și nu numai, strâng în jurul lor destui aderenți, creând adesea partide de succes. Ce lasă în urmă? Doar gargară politicianistă și fapte demne de un anume gen de literatură. A comicului absurd. De asta I.L. Caragiale și Eugen Ionescu nu puteau fi decât români.

Al cui e Becali?

Pentru unii analiști, Becali va rămâne mereu omul celor din PNL. Dorința lui arzătoare a fost să fie considerat liberal. Dădea bine cu ceea ce se credea el pe atunci: om de afaceri. Pofta sa le-a făcut însă mult rău liberalilor. Detractorii n-au vrut și pace să înțeleagă că liberalii sunt… liberi să primească pe oricine în partid, că personaje asemeni proprietarului celei mai tari echipe de fotbal românesc nu sunt deloc singulare și nici mai prejos de altele de aceeași factură. În plus dreptul de a face politică e constituțional.
E Gigi Becali creația postfactum a Securității? Dacă luăm în calcul zâzania stârnită de aparițiile sale dese la televizor și întorsăturile create unor formațiuni politice, un jurnalist mai puțin deontolog ar putea susține că actualul locatar al celulei de la Rahova și-a jucat rolul la perfecție: de fiecare dată când un anume politician se afla în clinci mediatic, apariția salvatoare a lui Becali l-a scos din încurcătură, așa cum i-a salvat și pe alții sau altele, personalități și instituții. Atâta doar că Securitatea nu-și făcea de lucru cu astfel de inși.

E omul lui Băsescu sau o victimă a MCV?

A mai rămas o variantă pentru mase: Gigi Becali e creația lui Băsescu. Este afirmația cea mai vehiculată în literatura orală a ultimelor zile. E omul său deoarece i se aseamănă, niciodată nu l-a atacat, au petrecut adesea împreună, iar unele apariții TV i-au făcut întotdeauna bine. Astfel se pot găsi explicații pentru fiecare gest al președintelui.
În schimb, o variantă soft din lumea bună a mediilor consideră că Becali e victima indicațiilor primite de la înalții comisari din Bruxelles. Va fi fiind el vinovat ori nu, dar Justiția Românească trebuia să iasă cu condamnarea unor pești mari ca Adrian Năstase, Victor Babiuc, Dumitru Cioflină, de ce nu, George Becali, pentru a mai destinde puțin corzile MCV. Ultima aserțiune, să recunoaștem, nu are niciun rost: nu s-ar fi întâmplat absolut nimic dacă nu existau acele cazuri în care faptele au putut fi considerate infracțiuni și condamnate.

O condamnare de poveste

Așadar ce se ascunde în spatele arestării lui Becali? Doar o condamnare de către Justiție și populismul tipic unor astfel de împrejurări. Aici nu e vorba de jurnalism calificat, ci de transcrierea unor povestiri orale despre evenimente care ar putea să aibă foarte puține tangențe cu adevărul. Cu atât mai mult cu cât, de fiecare dată, se încearcă obținerea unui profit politic și mediatic.

Petru Tomegea

Mișcarea Populară – partid prezidențial

Traian Băsescu, Președintele României, își face partid prezidențial și familial. Și-l ia drept model pe Nicolas Sarkozy cu a sa Union pour un Mouvement Populaire. Însă prin Constituția românească și legile noastre în vigoare, Președinția nu are voie să construiască partide, nici să facă politică partizană. Este o condiție sine qua non a fișei postului, a rolului de arbitru imparțial al eșichierului politic național. A fost și una din principalele acuzații ale celor două suspendări.

Mai poate fi președintele garantul Constituției?

Ca să nu tot fie acuzat de partizanat, lucrează mereu prin interpuși: i-a cerut fiicei sale Ioana Băsescu să înregistreze la OSIM marca Mișcarea Populară, fiind conștient încă din 11 aprilie 2011 că PDL e pe ducă și, în consecință, trebuie să-și pregătească un alt vehicul electoral, unul serios, care să-i permită niscaiva jocuri politice, și un vehicul familial, deoarece fiica cea mică, Elena Băsescu, are alegeri europarlamentare în 2014. În plus, el însuși ar putea candida la alegerile locale, poate și parlamentare, în 2016.
Fiică ascultătoare, I.B. a depus cererea la OSIM în 11.04.2011, numai că, surpriza surprizelor! Primește „refuz provizoriu” pentru înregistrarea mărcii Mișcarea Populară, cică dintr-o „simplă eroare de tastare”, „o eroare umană” a unui funcționar (Ovidiu Dinescu, purtător de cuvânt al OSIM). Abia pe 3 septembrie au fost finalizate toate formalitățile legale ale avizului favorabil.

I-au sărit în ajutor consilierii prezidențiali

Președintele își recunoaște propria contribuție la crearea Mișcării Populare la câteva zile după, mărturisindu-și intenția de a alcătui și o alianță în jurul acestei noi formațiuni politice, absolut necesară planurilor sale. Din pricina zâzaniei stârnite de presă, poate și a crizei tot mai acute, proiectul nu s-a materializat imediat, fiind amânat pentru zile mai bune.
Grație consilierilor prezidențiali Cristian Diaconescu, Sebastian Lăzăroiu…, cu tot cu logistica prezidențială, Mișcarea Populară a Ioanei Băsescu a devenit fundație la 25 martie a.c., și după un intermezzo diaconescian la leadership și ratarea relansării unui posibil contracandidat al lui Crin Antonescu, președinția acesteia a fost dată(?) sau a revenit universitarului Marian Preda.

Nu se îndoia nimeni că fundația va deveni partid

Acum Fundația Mișcarea Populară face formalitățile legale pentru înregistrarea la Tribunal a unui partid de centru-dreapta, „Mișcarea Populară”. Ca să poată susține la anul candidați la europarlamentare și la la prezidenţiale. De aceea, a început de pe acum strângerea de semnături necesare înființării unei formațiuni politice.
Ce sorți de izbândă poate avea un nou partid? Și nu unul oarecare, ci neapărat de centru-dreapta. În condițiile în care Fundația Mișcarea Populară nu a reușit să creeze un curent majoritar de opinie, un mainstream, o masă critică în stare să devină bazinul electoral imperios necesar unui partid politic cu pretenții, nu există nicio șansă.
În schimb, dacă privim istoria recentă, descoperim că formațiuni politice se pot crea și prin jocuri la mica înțelegere, prin traseism și negocieri de culise, prin trădări, racolări și chiar cumpărări de parlamentari, primari, consilieri… Căci, așa cum o un jucător de futbol are un preț de piață pe care-l primește la achiziționarea sa de către managerul unei echipe, la fel au ajuns și destui „politicieni” români.
Cu siguranță însă ni se va repeta până la plictiseală și revoltă că noua creație a laboratoarelor de la Cotroceni are o „formă nouă de expresie, care își propune sa promoveze valorile de centru-dreapta”, că dreapta asta a dlui Băsescu va fi neapărat „singurul catalizator pentru implicarea societății românești în elaborarea și implementarea deciziilor majore care ne privesc”.

Un partid-aspirator

Ca și cum racolarea aleșilor de la alte partide ar fi ceva merituos, o mare realizare și un succes măreț, nașii noului partid nici nu se mai rușinează a ne spune și de unde vor „face rost” de membri: de la PNL prin recent moșita făcătură chilimaniană România Liberală, de la PDL prin ruperea grupării Udrea, de la oricare altă formațiune…
Colac peste pupăză, racolații și transfugii trebuie să aibă numaidecât următoarele calități și competențe: nu orice oameni, ci oameni valoroşi, cu idei valoroase (ca Antonie Solomon?), care au ceva de spus pentru această ţară, care au renunțat la închistare şi la prejudecată… Și iaca așa urcă politica românească spre noi culmi…

Petru Tomegea

Încă o lovitură de stat?

Deși nici politologii, nici Justiția n-au căzut de acord dacă astă-vară a fost sau n-a fost lovitură de stat, lovitură de palat sau puci militar, din timp în timp foștii combatanți prezidențiali, activiști și oameni din presă, continuă să folosească aceeași muniție expirată, reamintindu-ne că nu am scăpat încă de spectrul unei astfel de amenințări.
Așa cum se întâmplă întotdeauna când lucrurile nu rămân clarificate nici științific, nici juridic, scenariile sunt realimentate cu aceiași combustibili ușor inflamabili: majoritatea parlamentară de peste 70% pregătește alte lovituri de stat, de aceea vrea să scadă cvorumul la referendum, de aceea vrea să îi interzică actualului președinte intrarea în combinații politice post-mandat.
Se mizează în continuare pe lipsa de informare corectă a cetățenilor, iar amenințarea cu lovituri de stat trebuie să stea deasupra capului nostru ca o altă sabie a lui Damocles pentru a se putea beneficia politic de pe urma ei.

Joaca de-a puciul

De ce n-a ieșit nicio autoritate judiciară să spună cu claritate dacă a fost sau n-a fost puci acum aproape un an? De ce n-au căzut de acord istoricii, analiștii politici, sociologii asupra termenilor corecți ai bătăliei politice din 2012? Din aceeași pricină din care, din 1989 și până azi, n-au fost în stare să definitiveze dosarele revoluției și ale mineriadelor ori să cadă de acord asupra desfășurării evenimentelor: politizarea absurd-grotescă și partizanatul politic.
Or lucrurile sunt de o simplitate maximă: suspendarea președintelui de către Parlament nu poate fi interpretată ca puci fiindcă e prevăzută în Constituție. Nu a dus la schimbarea autorității în stat, nici a regimului. Orice puci, de obicei, militar, presupune intervenția forțelor armate, a serviciilor secrete (aflate întotdeauna în tabăra puciștilor), arestarea sau alungarea foștilor diriguitori, ceea ce la noi nu s-a întâmplat.

Manipulare cu beneficii electorale

Care sunt beneficiile și care beneficiarii? Beneficiile sunt ușor de reperat: se poate ține în șah actuala putere distrăgându-i-se atenția de la necazurile guvernării, pot fi mai ușor demotivați și descurajați respectivii actanți politici, iar formațiunile lor își mențin din ce în ce mai greu procentele în sondaje și bazinele electorale.
Cât despre beneficiari, ei sunt perdanții ultimelor alegeri, cei ce și-au văzut partidul scăzând de la 35% la 15%, cei ce-și numără zilnic aleșii după ce dezertările se țin lanț. Dar și cei ce și-au pus în plan să mute polul de dreapta de la PNL la puzderia de formațiuni pe același culoar ca Mișcarea Populară, România Liberală, Noua Republică, Fundația Creștin Democrată, FC, ADA…
Un alt beneficiar este președintele Traian Băsescu care speră astfel să nu mai fie deranjat și destabilizat de bătălii politice dificile și să-și mai poată reactiva statul de jucător, pasiunea vieții sale. Nici păstrarea priorității de alcătuire a agendei publice în mass-media nu-i va ridica cine știe ce mari dificultăți.

Iluzii politice și iluzioniști

La fel de adevărat este că deocamdată beneficiile sunt iluzorii, că politica Executivului actual, prin condițiile impuse de pactul de coabitare, și-a reluat cursul și obiceiurile din locul în care rămăseseră după guvernele Boc ori Mihai Răzvan Ungureanu, diferite fiind doar rezultatele și personajele.
Dar apelul la vigilență maximă și chiar chemările la înrolarea în și sprijinirea serviciilor secrete în lupta(?) cu barbaria Puterii USL depășesc limitele bunului simț și ale normalității oricărei confruntări politice civilizate.
Să-și fi propus cineva o nouă lovitură de stat la 23 ani de la aceea din 1989 care a măturat regimul comunist? „Puciștii” USL, Executivul, Puterea cu o majoritate parlamentară mai mare de 70% și cele peste 7,4 milioane de români care s-au despărțit de Traian Băsescu anul trecut la referendum? Cu Antenele lui Voiculescu în frunte? Să fim serioși.
În fapt, continuăm aceeași politică a învrăjbirilor și a amenințărilor în scop electral când se știe foarte bine că Armata, Poliția, Jandarmeria, Serviciile Secrete fac parte din și răspund în fața CSAT al cărei președinte este actualul locatar de la Cotroceni. Nu cumva este vorba de manipulare pe față, cu legea în mână, în dispreț față de dreptul cetățenesc la adevăr și bună guvernare?

Petru Tomegea

lovitura de stat puci manipulare, Parlament Guvern siguranta Romania

Ultima redută: Crin Antonescu

De când a ajuns în fruntea PNL, Crin Antonescu a devenit o țintă pentru o anumită parte a presei și a spațiului public. Valuri după valuri, scorneli imunde, minciuni sfruntate, acuzații și injurii grobiene au încercat să-i știrbească imaginea publică și, parțial, au reușit. Culmea grobianismului au constituit-o acuzațiile ignobile legate de moartea primei soții, care i-a dăruit o fiică, venite de la cel mai înalt nivel. Neurmate de scuze, nici de dezmințiri.
După apariția Uniunii Social Liberale, în februarie 2011, urmată la scurt timp de alăturarea PC, a UNPR și a altora, a devenit evident pentru ceilalți actori politici că noua coaliție se pregătește să preia puterea la viitoarele alegeri, de nu cumva mai repede.

Crin, inamicul public

De aceea, atacurile asupra întregului leadership al USL, în special a tandemului Crin Antonescu – Victor Ponta, s-au întețit. Nu vor putea fi uitate campanii mediatice cu dejecții lexicale care, implicit, demonstrau ținuta joasă a atacatorilor: primul doarme pe el, lipsește de la serviciu, al doilea e copilot, are contracte de avocatură cu statul.
A survenit desemnarea candidaților USL la președinție și la Palatul Victoria, ca apoi loviturile să continue cu și mai mare forță, ambele ținte fiind lovite cu dezvăluiri și probe despre plagiat, dottore, despre fugi adolescentine la Paris, despre repetarea unui an la facultate.
După o vreme însă, și asta cu mult înainte de răsturnarea guvernului Ungureanu, atacurile generalizate ale mai tuturor ziarelor și revistelor, ale mai tuturor televiziunilor au căpătat un efect pervers: cu cât erau mai murdare și mai dese, cu atât mai mult cei doi creșteau în sondaje.

Evoluții perverse

În consecință, de ce se temeau competitorii, tocmai de aceea n-au scăpat: alegerile locale din vară au fost câștigate lejer, iar parlamentarele din 9 decembrie 2012, adjudecate la un scor nemilos de către USL: peste 65% din sufragii. Practic, partidele atacatorilor, cei mai mulți din tabăra portocaliilor simțită ca autoare, s-au văzut în imposibilitate de a articula măcar o opoziție cât de cât eficientă și credibilă.
Cu Congresul PNL din februarie, a.c., tabăra atacatorilor s-a întărit și diversificat, adăugându-i-se o facțiune din propriul partid, după modelul aripii Stoica-Stolojan din 2006, aripă care a fost ulterior înghițită și digerată de PDL. Acum e vorba de gruparea Chiliman-Moisescu: nemulțumită de realegerea lui Crin în fruntea liberalilor, gruparea a făcut încă din vremea referendumului pasul spre tabăra președintelui.

Un nou pol de dreapta

În plus, după încropirea unei fundații, România Liberală, nu e zi în care respectivii, cei mai mulți sprijiniți de PNL în obținerea posturilor și a funcțiilor actuale, să nu lanseze fel de fel de procese de intenție: Crin trădează liberalismul, vinde partidul PSD, e supusul lui Voiculescu, Iliescu și Năstase, închină țara la ruși, e noul dictator…
După ce grupul disident a fost exclus din partid, cică „după metode staliniste”, de către organizația de bază din Sectorul I, aceleași ziare și televiziuni, plus o serie de „surse” au devenit peste noapte anti-Crin. Am aflat astfel că din cauza lui se vor exploata gazele de șist, că el a vândut aurul românesc de la Roșia Montană…
Să mai observăm că, momentan, doar trustul Antenelor și un jurnal nu găzduiesc atacurile împotriva liberalilor și a liderului lor, ceea ce înseamnă că unele din mediile favorabile PSD își aduc și ele contribuția la linșarea mediatică a acestuia.

Cui folosește?

Dacă publicațiile scrise și online se știu, dacă autorii care lansează astfel de atacuri sunt bine cunoscuți, mai puțin cunoscut este beneficiarul. Deocamdată niciun contracandidat serios nu și-a anunțat intenția clară de a participa la prezidențiale anul viitor. Sunt aruncate însă zilnic în spațiul public posibilități, probabilități, cu intenția de a testa piața zvonurilor: Mugur Isărescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Elena Udrea, Mihai Tănăsescu…
În măsura în care loviturile mediatice sunt la adresa PNL, este clar că se dorește și mai abitir spargerea singurei formațiuni de dreapta cu un bazin electoral bine conturat cu intenția vădită de a forța o altă majoritate parlamentară, din care, evident, PSD, nu ar putea lipsi.
Din toată această tevatură lipsesc, ca mai totdeauna în cazul multelor noastre jocuri politice, agenda cetățeanului, punerea în aplicare a programelor politice care i-au adus pe aleși în Parlament și consilii locale. Este cel mai palpabil motiv al înapoierii veșnice a României.

Petru Tomegea

Jurnaliști agresați și adevăruri nespuse

Deunăzi, un jurnalist a fost agresat verbal pe stradă, dar au sărit în apărarea sa doar comilitonii. Ceilalți fie au rămas indiferenți, fie au reacționat cu un zâmbet de satisfacție ascuns. Să nu se vadă. De ce nu-i dăm numele? Fiindcă faptul a devenit obișnuință, zilnic având loc astfel de evenimente, atâta doar că nu toți se plâng fiindcă, dacă ar face-o, nu le-ar sări nimeni în ajutor. Însă zâmbetul din barba unora este cinic. De demonstrat.

Opinie, informație, investigație

În România au prins, în proporții diferite, trei tipuri de jurnalism: de opinie, cel mai răspândit, de informație și de investigație. Jurnaliștii de opinie sunt preferați de redactorii șefi și de patroni deoarece le exprimă punctele de vedere și parti-pris-urile. De aceea au și fost angajați. Mai toți participă la bătălii politice de partea cui plătește, nefăcându-și cine știe ce crize de conștiință. Dar, nu puțini, o fac din convingere. Convingeri la care, ca orice om liber, au dreptul.
Jurnaliștii specializați pe informația nudă sunt puțini, de obicei, acest tip de marfă ține de specialiști și de profesioniști. Presă de informație absolut curată în România nu există. Nici măcar agenții de știri. Asupra lor poate cădea blamul public doar atunci când nu-și verifică bine corectitudinea surselor și adevărul celor spuse.

Ai noștri ca brazii și ai lor

Singura faptă greu de observat este manipularea prin omisiune sau absență: în funcție de orientarea politică a patronului, știrea apare sau nu, iar, dacă totuși apare, e prezentată în plan secund sau la ore greu de accesat. Arareori jurnalele, scrise sau video, site-urile NET publică echilibrat informații corecte și de o parte, și de cealaltă.
Cât despre jurnaliștii de investigație, lucrurile se întâmplă cam așa: cei mai mulți caută „scheleți” în dulapurile vrăjmașilor politici și de altă natură sau vânează cazuistica și informațiile cot la cot cu Poliția, Procuratura. De cele mai multe ori deschid noi dosare, dar arareori ajung cu cercetarea la final. Ei furnizează, de obicei, „dovezi” pentru foarte multe din dosarele adversarilor politici ai mai marilor zilei.

Când adevăr nu e…

Necazurile jurnaliștilor și ale patronilor încep atunci când pretind că opiniile, informațiile și investigațiile lor exprimă adevărul și numai adevărul, dar fiecare cititor observă că este mințit în față. De ce observă? Pentru că fie cititorul, fie telespectatorul trăiesc în aceeași lume cu jurnalistul de azi, motiv pentru care minciuna, manipularea, dezinformarea prind mai greu.
Agresiunile împotriva jurnaliștilor sunt de două feluri: cele provocate de frustrarea consumatorului de presă care vede că a fost mereu mințit și păcălit de respectivul jurnalist, motiv pentru care era suficient să nu-l mai citească ori să schimbe canalul TV, nu să-l injurieze, și atacurile la comandă, mult mai puține în România decât în țările fostului bloc sovietic.
De agresiuni verbale au avut parte mai toți jurnaliștii cunoscuți. De ce a intrat injurierea jurnaliștilor în obișnuință și a devenit un fapt banal? Fiindcă de la primul om în stat până la ultimul funcționăraș, societatea și organismele speciale ale statului de drept n-au reacționat nicicum la abuzuri și excese, fiindcă stropșirea la oamenii de presă aduce rating, iar personajelor respective, notorietate, de nu, al doilea mandat.

Care societate civilă? A noastră sau a lor?

De ce n-au reacționat respectivele organisme, ONG-uri, societatea civilă(?), deși aveau datoria să o facă? Fiindcă de fiecare dată spectrul jurnalistic tratează asemenea fapte cu două unități de măsură: când sunt atacați „ai noștri”, sărim toți ca unul, când sunt injuriați ai lor, ne facem că nu vedem sau găsim motive justificatoare.
Ținând cont de acest climat împărțit în două entități perfect opuse, care nu comunică nicidecum între ele, au apărut două evenimente, și ele opuse: CCR reincriminează insulta și calomnia, readucându-ne în rândul țărilor cu democrație pe sponci, iar în Parlamentul European europarlamentarul român Renate Weber a demarat o inițiativă prin care libertatea presei în Uniunea Europeană trebuie să fie monitorizată atent, iar abuzurile împotriva jurnaliștilor, sancționate de la nivelul Comisiei Europene.
Până când vor fi sancționate de către CE sau de către statul român într-o formă sau alta, spectacolele înjositoare între jurnaliști sau între aceștia și consumatorii de presă care se insultă și se calomniază reciproc vor produce în continuare deliciul unei bune părți a populației.

Petru Tomegea

Agonia portocalie

Nu trebuie să fii cine știe ce analist politic ori sociolog vizionar să-ți dai seama că, după Convenția Națională, PDL plutește în derivă pe o mare neprietenoasă, iar bazinul electoral portocaliu, cândva de peste 35%, a început să fie agitat încă înainte de apariția Partidului Popular. Dacă inițial s-a considerat că Mișcarea Populară și inițiativa liberală lui Chiliman vor rupe din electoratul USL atrăgând și cât mai mulți nehotărâți, acum se vede cu claritate că lupta se va da pe zestrea aflată încă la PDL.
Ideea este întărită de tot mai desele ieșiri la rampă ale liderilor săi cu chemări la unitate și apeluri la strângerea rândurilor, ceea ce înseamnă că în interior au loc dispute, reașezări, reevaluări, planuri de revigorare și …planuri de ducă. De unde le vin necazurile și loviturile?

De la foștii tovarăși de drum

Cele mai multe lovituri vin din exterior, dinspre Cotroceni: consilierii președintelui militează cu toate forțele, ba chiar și cu logistica de stat, pentru punerea pe roate a Mișcării Populare și transformarea ei cât mai grabnică în partid politic. Se apropie alegerile europarlamentare, iar doritorii de a candida stau ca pe ghimpi. E nevoie urgentă de un vehicul electoral întrucât șansele grupărilor anti-Blaga de a avea reprezentanți pe listele PDL, partid aflat și așa într-o stare de incertitudine, se risipesc pe zi ce trece.
Cât despre necazuri, ele le vin mai cu seamă din interior: toată lumea bănuiește că mulți lideri de vază o vor urma îndeaproape pe Elena Udrea spre noua ei formațiune, deși Ioan Oltean, Cezar Preda… se oțărăsc la reporteri și jurnaliști, afirmând ritos că pierderile vor fi mult mai mici de 10 procente. Partea încurcată e că nu ne-au spus de care procente e vorba, fiindcă, dacă s-au referit la faptul că membrii marcanți pleacă cu tot cu voturi, stricăciunile vor fi mult mai mari.

Când pui toate ouăle într-un coș

A se observa că partidul trage consecințele unui mod sinucigaș de a face politică: încă de la înființarea USL, PDL nu a mai construit nimic în interior, nici la vârf, nici la bază, toate eforturile fiind îndreptate spre distrugerea alianței rivale, sau măcar spre împiedicarea acesteia de a accede la guvernare. Din pricina unui efect pervers, s-a întâmplat tocmai contrariul. Greșeala imensă a fost observată la ultima Convenție, dar schimbarea macazului pare a se fi produs prea târziu.
Gruparea Udrea nu înțelege nici acum sau nu e de acord cu noua strategie a echipei Blaga, așa că presiunile, criticile asupra actualei orientări și a inactivității celor ce dețin frâiele partidului se întețesc, de aceea, din timp în timp, li se indică de la vârf direcția atacurilor – împotriva USL, nu împotriva propriului leadership. Deocamdată, însă, lupta împotriva noii guvernări, dacă ne luăm după moțiunile depuse în Parlament, nu aduce cine știe ce aderență populară.

Se rupe ori nu se rupe…

După scandalul din comisia Bârsan provocat de demisia liberalilor, teama este și mai mare. Eventualitatea ruperii USL îi înspăimântă pe portocali din cauza unei realități pe care n-au vrut în ruptul capului să o recunoască: PNL va fi perceput ca reprezentantul legitim al dreptei românești, parte din cele 7,4 milioane de voturi anti-Băsescu le va veni alături, iar bazinele electorale care mai rămăseseră în siajul fie al PDL, fie al multelor mișcări, fundații „de dreapta”, în total vreo 18-20% vor fi atrase spre noul centru de putere. Pentru că voturile migrează întotdeauna spre formațiunea care le oferă satisfacție și încredere.
Acesta este și principalul atu al bătăliei din USL: cine va fi simțit ca trădător al idealurilor populare din vara fierbinte a lui 2012 va fi marele perdant și pentru o lungă perioadă de timp. Ori, când negocierile se desfășoară în acești termeni și sub acest spectru, orice încercare de balansare a electoratului spre un alt pol, fie și de dreapta, are puține șanse de izbândă. Deocamdată.

Cu răbdarea treci marea

Iată de ce PDL are toate motivele să nu se grăbească, să aibă răbdare cu speranța că, înțelepciunea și conjunctura le pot aduce câștig, asta după epuizarea demersurilor PNL. De altfel, simțind că la vârful USL se întâmplă ceva, întreg spectrul politic pare a privi înspre acolo. Deși e greu de crezut că până la alegerile prezidențiale de la anul se va produce vreo schimbare semnificativă.

Petru Tomegea

Mai marii USL au uitat ce este politica

Dacă încontrarea de la vârful Uniunii Social Liberale nu va fi fost o făcătură, deși ceva semne ar fi, înseamnă că tinerii ei diriguitori ori au uitat, ceea ce e mai probabil, ori n-au avut timp și bunăvoință să se concentreze asupra cazuisticii interne. Fiindcă o alianță de asemenea anvergură nu poate fi lăsată să se manifeste la voia întâmplării, nici la discreția oricărui membru, activist ori responsabil local.
Este posibil să fi uitat. Atât timp cât s-a aflat în opoziție, adică până pe 9 decembrie, a existat o bună conlucrare și o perfectă comunicare între compartimente și lideri: acțiunile au fost din timp planificate și coordonate, ieșirile publice se făceau „în aceeași limbă”, iar accidentele datorate complexității și multitudinii situațiilor locale nu lăsau loc discuțiilor, criticilor și interpretărilor răuvoitoare.

Puterea e grea

După alegeri, agenda de lucru s-a tot complicat, liderii, în majoritate, au intrat „în pâine”, având de gestionat, pe lângă activitatea curentă de partid, și activitatea Legislativului, și a Executivului. Inclusiv la județe și comune. La Guvernare lucrurile n-au fost deloc simple încă de la început, actele coabitării și ale reprezentării externe fiind un exemplu grăitor.
În astfel de situații, activiștii și organizatorii de rang secund fac un pas în față, iar aleșii cu mai puține responsabilități preiau din mers activitatea liderilor care au primit funcții executive și demnități publice, cum se întâmplă peste tot în lumea democratică: așa se explică funcționarea ireproșabilă a coalițiilor de guvernare în Germania Angelei Merkel, în Anglia, Austria… și, în consecință, guverne longevive de peste 8-10 ani.

Partidul e în toate

Pe fond, sindromul actual este același care a dus la dispariția tuturor celorlalte alianțe românești: dezorganizarea activității de partid, slăbirea liantului între partidele componente ale coaliției și ruperea noilor aleși de organizații. O cauză ar fi încercarea liderilor de a le face pe toate, neîncrederea lor în înlocuitori dar și activitatea în salturi: în campanii electorale se turează motoarele la maximum, iar între, atunci când de fapt se (re)construiesc, se reformează partidele, activitatea lâncezește.
Or în 2013 politica nu se mai poate face după ureche. Ne încadrăm încă într-o perioadă postcriză când evoluția fenomenelor economice și sociale cunoaște o mare rapiditate. Soluțiile de guvernare și de leadership trebuie să vină la timp de la comisiile și consilierii de partid, de aceea abia acum se cer expertiză și competență, abia acum e nevoie de efort maxim și conlucrare desăvârșită.

Criza de autoritate

Iată de ce e de mirare apariția crizei recente în USL, o criză de autoritate, de management și de leadership. E de mirare fiindcă politicieni experimentați ca Ilie Sârbu și Dan Radu Rușanu, Liviu Dragnea și Puiu Hașotti… nu au avut soluții și rezolvări corecte ale încurcăturilor ivite. Or asta înseamnă că fiecare și-a urmărit rezolvarea propriei agende, a propriei inițiative, care n-au avut acordul măcar de principiu al celorlalte părți.
În fine, peste criza actuală s-a trecut cum s-a trecut, dar motivul disputelor rămâne: comisia Bârsan nu și-a putut duce la capăt activitatea, iar acuze de poliție politică vor mai fi. A se observa că din motive apropiate au sucombat și celelalte alianțe, Convenția Democrată, Alianța DA și alianța PDL-PSD din 2009. E clar că este vorba de un nod tare al politicii noastre postdecemnbriste care odată și odată va trebui tăiat. E nevoie însă de un Alexandru Macedon.

Dacă bună înțelegere nu e…

Nu este exclus să fie mai degrabă vorba de o Cutie a Pandorei, care, odată deschisă, ar arăta fața hidoasă a fostelor și actualelor servicii secrete românești, că doar nu vom fi făcând excepție. Or, atunci când pe rol sunt situații la fel de sensibile și interese diverse de partid, poate și personale, (a le nega nu ajută discuția de față), ar fi fost cazul să se adune toate punctele de vedere și să se negocieze o decizie comună. Se pare că absența negocierilor, a consultărilor este sursa tuturor necazurilor. De vitejii individuale nu mai zicem.
Ca întotdeauna, cheia e buna comunicare între părți, negocierea punctuală a tuturor acțiunilor și a deciziilor, transparența totală a lucrărilor în comisii centrale ale uniunii, fiindcă în alte condiții USL va fi mereu zguduită de crize, toți având de pierdut dacă programul de guvernare nu va putea fi pus în operă.

Petru Tomegea

Miticii, politica și ardelenii

Pentru ardelenii get-beget și mai ales pentru udemeriști, miticii constituie o categorie aparte de români. Astfel, în imaginarul colectiv transilvan și nu numai, miticii sunt alunecoși, plini de chef, vorbăreți, certăreți, superficiali, schimbători, pe cât de repede se supără, pe atât de repede se împacă, nu se omoară cu hărnicia, iar dacă n-au imediat oarece câștig, nu prea lucrează cu tragere de inimă. Principala lor calitate însă ține de șmecherie, de ciupeală, de interesul și profitul personal.
Zona de baștină a miticilor, aria lor de răspândire are în centru Capitala cu suburbiile sale, dar fenomenul cunoaște acum o iradiere rapidă spre Litoral, spre Ploiești, Craiova, Călărași…, explicația fiind legată de pitorescul personajului, de atracția irezistibilă a balcanismului, a bazarului constantinopolitan și a agoralei ateniene.

Portret de mitici

Primul portret al miticilor îi aparține lui Caragiale, un număr mare de personaje ale schițelor și pieselor sale purtând acest nume. Din aceeași categorie: Mache, Lache, Tache, Mișu, cu perechile lor feminine Mița, Zița etc. Ca decor, berăria, grădina de vară, cafeneaua, bulevardul, trotuarul, dugheana, parcul, trăsura, trenul, biroul…
Singura evoluție de la Nenea Iancu încoace este că noii mitici năzuiesc spre politică, unii reprezentanți urcând treaptă după treaptă. Pentru că profesionalismul și competențele nu le prea sunt de mare ajutor, provoacă tărăboi mediatic și agitație sterilă: se (pre)fac că fac politică, o politică de vorbe. Au ridicat-o la nivel de strategie națională. Vorbesc pretutindeni ca să se audă vorbind, însă la televizor, în talk show-uri sunt combatanți înnăscuți. Deși n-au habar de ideologii și doctrine, de arta și știința bunei guvernări, combat forțoși. Chiar dacă nu știu bine ce caută ei în politică, trec de la un partid la altul fiindcă nu-i mai reprezintă ideologic.

Sunt plini de merite…

Spre deosebire de politicienii dedicați, care au ales odată pentru totdeauna liberalismul, social democrația, creștin democrația…, miticii fac ce fac să rămână mereu la putere. Pentru asta au inventat traseismul, liber-schimbismul, trădarea ca virtute, jocul de picioare și mânăreala pe sub mese, inclusiv pertractarea la WC… Au totuși câteva elemente ideologice precum: „Ce-mi dai ca să-ți dau?”, „4 ani îmi dai tu mie, 4 ani îți dau eu ție”, căci mălai cald împrumut se dă. Și apoi „o mână spală pe alta și împreună obrazul”.
Politica lor, numită impropriu astfel, e mai degrabă politicăreală, adică un fel de chibițeală, pe care au învățat-o la stadion, cu bomboanele agricole într-o mână și cu berica în cealaltă, azi ținând cu unul, mâine cu altul. Pentru ei, ai lor sunt mereu excepționali, iar ceilalți, întotdeauna catastrofe. În ultimii ani, pun mare preț pe reforme: ai lor se reformează continuu, iar alții zac în primitivism, feudalism, bolșevism, comunism, totalitarism și alte –isme.

Adoră băile de mulțime

De aproape 24 ani sunt la putere, dar parcă nici n-ar fi. Altele sunt grijile lor. Însă pofta cea mai cea rămâne, orice-ar fi, baia de mulțime, adică adularea mulțimilor, ovațiile, urările te tipul: Să trăiești (bine), Măria Ta! Plus pupăturile publice și strângerile de mâini, câte 7 deodată. Dacă nu fac băi de mulțime, doar le plouă și le ninge. Nici vaca, nici oaia, de capră nu mai vorbim, nu le mai fată.
De la Cuza încoace, miticii cei mari au învățat că trebuie să fie populari, iar contribuabilul și alegătorul, mort-copt, trebuie să le ridice osanale. Plini de sine, adoră să stea la o bere și un mic cu supușii, ca să le citească în ochi plăcerea de a fi la aceeași masă cu Măria Sa. Altfel nu-și dau seama cât de mari sunt. Fișa postului? De ea se ocupă consilierii. Dar elanul e pe cale de dispariție.

Ce mai face Românica miticilor?

De la bine în sus. Fie mari, fie mici, miticii, se pricep la absolut toate: a zis cutare savant ceva despre economie? Mare brânză! Ă-hă-hă-hă…! Ei ne-au zis-o demult. Încă nu a apărut ceva de care să nu știe ei. Atunci de ce nu merg treburile bine în România? Din vina celor de dinainte, dezastruoasa și monstruoasa moștenire.
Fiindcă asta s-a mai spus și cade greu la imagine, o schimbă: vinovați sunt ceilalți (de care s-au lepădat la timp). Ei n-au fost nici măcar în stare să le aplice reformele. Dar miticii, mari autori ai grozavelor reforme, mereu le-au atras atenția. Așadar, adio! Miticii au drumul lor, iar noi, supușii, ne merităm soarta.

Petru Tomegea

Mihai Răzvan Ungureanu nu exclude…

Multă lume se întreabă de ce nu reușește MRU să-și impună propria formațiune, FC, propria alianță, DA, să-și lanseze ideile, proiectele, poate și programele, dar răspunsul e unul singur: încearcă mereu să creeze evenimente de presă din care nu pot rezulta decât nonștiri, nu știe cum și unde să-și comunice intențiile, dorințele, planurile în jurul cărora să poată aduna aderenți de perspectivă și demni de respect, de aceea nu devine credibil.
Iată un exemplu de nonștire rezultată în urma unei declarații care, de fapt, nu spune nimic: „MRU a declarat, vineri… că nu exclude asocierea cu PDL. Va fi un dialog între mine și domnul Blaga. Eu sunt curios cum gândesc și ei, ce planuri are PDL. Dacă această discuție capătă accente atât de serioase, eu nu exclud o colaborare cu PDL. Ei nu sunt dușmanii mei, eu sunt deschis să vorbesc cu orice partid din zona Partidului Popular European. Voi avea o discuție și cu UDMR și cu PDL, dar și cu cele trei ONG-uri politice. Eu îmi mențin opinia de a avea o dreaptă coagulată”, a declarat fostul premier”.

Simple declarații de intenție

Se observă din capul locului că neexcluderea asocierii nu înseamnă absolut nimic, fiind o simplă declarație de prezență în spațiul public, la fel cum ideea dialogului e o nonidee: nu se poate ști dacă va avea loc și nici ce rezultate se vor obține. În același ton se înscrie și neexcluderea colaborării cu nu știu cine de moment ce nimeni nu i-a cerut să intre în vreo combinație generatoare de efecte politice.
Cât despre dorințele sale de a găsi un bazin electoral propriu și o identitate politică pentru sine, se poate spune că nu a avut în ultimul an ieșire publică să nu le afirme, numai că de la dorință la îndeplinire drumul e lung, iar reușita, cu totul incertă. În plus, discuții între FC, alianța DA reprezentate de el însuși, și alte formațiuni au tot avut loc, dar când iei legătura cu doritori din aceeași categorie lipsită de perspectivă, e foarte clar că lucrurile nu se pot mișca din loc.

Obsesia coagulării dreptei

Partea încurcată a inițiativelor sale însă o constituie ideea de a „avea o dreaptă coagulată”, idee-șablon pe care o enunță de dimineață până seara o mulțime de alți lideri din aceeași categorie, adică plini de voință, dar lipsiți complet de mijloace și de putință. Motivul? Nu vor să recunoască și pace că dreapta deja este coagulată în jurul PNL, iar segmentul electoral de care dispune nu este unul oarecare, mai bine de 40% din USL și în jur de 25-30% dintre alegători.
Cine-și închipuie în condițiile de mai sus că ar putea rupe o parte a acestui bazin electoral spre a încropi o altă forță politică de dreapta fără participarea sau scoaterea din jocul politic a PNL deocamdată nu are nicio șansă. Singura formațiune care ar putea să beneficieze de oarece viitor este PDL, fostul partid de guvernământ, dar încercarea de a uni întreg spectrul politic de dreapta în jurul său a eșuat lamentabil în anul electoral 2012. De ce ar reuși acum? S-au schimbat elemente esențiale în bazinele noastre electorale de atunci încoace?
Nici vorbă. După un an de guvernare, atât USL cât și liberalii își păstrează intacte șansele. Este și motivul pentru care Vasile Blaga a afirmat că „PDL va face alianţă cu formaţiuni politice care împărtăşesc valori de dreapta la momentul oportun”, asta numai dacă va fi cazul.

De sus în jos ori de jos în sus?

Dar greșeala capitală a lui MRU este că încearcă să iasă din conul actual de umbră mediatică prin fraze stereotipice, aproape goale de conținut, aruncate prin studiouri TV în speranța că vor atrage atenția asupra sa și îi vor crește partidul și alianța. Posibilitatea candidaturii la viitoarele prezidențiale neputând fi scoasă din calcul. Or lucrul acesta nu se poate întâmpla: încercarea partidelor de a se lansa de sus în jos, doar prin efortul unor lideri, fie și carismatici, arareori dă rezultate.
MRU și comilitonii săi simandicoși ar trebui să știe că nu rezultă o formațiune politică viabilă decât în urma creării unui mainstream, a unei mișcări de mase, iar activitatea politicienilor doritori de carieră trebuie să înceapă de jos, din sate și orașe. Acolo se câștigă voturile, nu la televizor. Îi vedeți dumneavoastră trecând din casă în casă pe ulițele prăfoase ale comunelor și prin blocurile îngrămădite și sărace din cartierele marilor aglomerări urbane?
Nu o fac nici ceilalți, motiv pentru care credibilitatea politicienilor, a Legislativului, a Executivului are în continuare de suferit.

Petru Tomegea

Președintele vrea Guvern competent

De când a venit la Cotroceni, Traian Băsescu a avut o grijă constantă de ceilalți politicieni, dregători, aleși sau numiți. Însă sensul cuvântului „grijă” nu este cel din propoziția „Victoraș, să ai grijă de copii!”, ci acela din expresia „a nu mai putea de grija cuiva”. Căci de atâta „grijă” de alții, a uitat de faptul că președintele trebuie să fie întâiul dregător al țării, un exemplu de competență, performanță și corectitudine. De demonstrat.
Într-un discurs recent, președintele declară că vrea guvern competent, performant și corect: „Banii europeni ne stau la dispoziţie. Ne trebuie doar competenţă şi corectitudine ca să-i utilizăm”. De acord. Nu e cetățean conștient care să nu-și dorească asta, dar atunci când nu mai poți de grija cuiva, începi cu tine însuți.

Ce e de adunat și ce e de scăzut?

Fiindcă după 9 ani de mandat, Traian Băsescu nu prea are cu ce se lăuda, nu prea are pentru ce să rămână în istorie, de aceea, acum, pe ultima sută de metri încearcă încă o lovitură de imagine.
Astfel, în mare, guvernarea Tăriceanu a fost una de succes, dar contribuția președintelui a fost un lung șir de contre, de la cererea de demisie la nicio lună de la învestire, la bilețele roz și acuzații repede urmate de dosare penale și informații compromițătoare, de la asocierea cu Voiculescu la guvernare, la atacurile miniștrilor pedeliști, care ziua participau la ședințe de guvern conduse de propriul prim ministru, iar seara îl boscorodeau pe ecrane.
Nu-mi aduc aminte să fi sprijinit din toată inima președintele vreo inițiativă a lui Tăriceanu. Contrele au culminat cu ruperea PNL de către gruparea foștilor președinți, Stoica-Stolojan, în 2006, cu atacuri până în ultima zi la Palatul Victoria: vezi împotrivirea prim ministrului față de inițiativa populistă de a mări salariile dascălilor cu 50% fără de care PDL nu câștiga alegerile.

Exercițiile de imagine nu cresc PIB-ul

De sprijin total s-au bucurat doar guvernele Boc-Ungureanu, cu excepția miniștrilor PSD, până la demisia acestora din guvern la 1 octombrie 2009, urmată de prima cădere prin moțiune de cenzură a unui guvern român, la fatidica zi de 13 a aceleiași luni. Prin ce s-au remarcat respectivele guvernări? Printr-o scădere drastică a nivelului de trai, din cauza proastei gestionări a crizei economice, prin împrumuturi masive, dar înrobitoare de la FMI și băncile europene, prin tăieri catastrofale de salarii și certuri zilnice pentru pielea ursului din pădure.
Contestați în stradă după amenințarea cu demiterea doctorului Arafat în direct de către președinte, rămași fără majoritate parlamentară, legile nemaiputându-se adopta decât prin angajarea răspunderii sau prin aprobare tacită, diriguitorii din gruparea Băsescu-Boc-Ungureanu au pierdut definitiv puterea acum un an.

Unele greșeli nu se uită

Ca politician cu fler cum se crede, te-ai fi așteptat ca Traian Băsescu să fi învățat ceva din greșelile trecutului, dintre care unele nu-i vor putea fi iertate: spargerea Alianței DA și a PNL, singurele capabile să modernizeze economia și să ridice nivelul de trai, renunțarea la serviciile lui Călin Popescu Tăriceanu, deși realmente performase ca prim ministru, neatribuirea prim ministeriatului Coaliției Iohannis, câștigătoarea scrutinului din 2008…
Acum ar dori, ca noi toți, un guvern performant care să poată rezolva ce n-au rezolvat în 4 ani guvernările portocalii, să gestioneze urmările crizei, să poată absorbi mai multe fonduri europene, dar pe atunci nu-i prea păsa că miniștrii lui Emil Boc nu reușeau să cheltuiască decât sub 3%.

Nu mai bine…?

Însă criticând actuala guvernare care, orice s-ar spune, a reușit câteva lucruri notabile, creștere economică, refacerea grilelor de salarii și pensii, îmbunătățirea climatului economic, creșterea de 4-5 ori a absorbției fondurilor comunitare, dl Băsescu pare a considera că președinția e fost plină de performanță, de competență și corectitudine în toți acești ani.
Și atunci cum își explică cele două suspendări și 7,4 milioane de voturi împotrivă-i? Doar prin campania trusturilor de presă ale lui Felix? Doar prin propagandă dușmănoasă a scăzut în sondaje la nivelul actual de încredere?
În plus, dacă ar fi să menționăm inițiativele externe ale președintelui, principala sa atribuție, situația este de-a dreptul impardonabilă: negocierile pentru admiterea în NATO și UE se încheiaseră până la venirea sa la Cotroceni, iar de atunci ne chinuim fără succes să fim admiși în spațiul Schengen.
Nu mai bine se ocupa de propria dregătorie și atunci binemerita și de la istorie și de la popor?

Petru Tomegea