Iohannis, Rața Mecanică și Ion Cristoiu

Nu știu dacă politica românească ne oferă un spectacol fascinant, așa cum se spune îndeobște, dar cu siguranță maestrul Ion Cristoiu o face zilnic. Arareori s-a mai văzut activitate editorială atât de prodigioasă: articole de fond în mai multe publicații, blog alimentat zi și noapte cu zeci de pagini, emisiuni TV pe aceleași teme… (Din păcate, de atâta scriitură, nici gramatica nu mai e ce-a fost!) Ca și cum PSD și Victor Ponta și l-ar fi asociat la guvernare.
Cât despre adevăr, realitate, temele principale ale agendei publice, sprijinirea unor curente de opinie favorabile dezvoltării României, să avem pardon. Singurul țel: eternizarea la putere a lui Victor Ponta – PSD și salvarea acestuia din ghearele Justiției corupte de președintele – „împărat” și de „binomul SRI – DNA, concomitent cu desfigurarea lui Iohannis și batjocorirea PNL condus de Alina Gorghiu – Elena Udrea lui Iohannis.
Ce probleme are România acum? Sărăcie endemică și încercări eșuate de a ne apropia cât de cât de civilizația occidentală, o politică anostă și dezlânată, o proastă gestionare a problematicilor economice și sociale, scăderea investițiilor străine, dezorganizarea sistemelor de educație și sănătate, atacuri zilnice la independența Justiției, premier acuzat de corupție, plecat în Turcia, manipularea cu lovitura de stat, pericolul unei deraieri mizerabile de la tendința proeuropeană…
Evident că Ion Cristoiu s-a înrolat în armata PSD, însușindu-și idealul atât al partidului cât și al lui Victor Ponta de a schimba cursul politic instaurat la alegerile prezidențiale din 2014 când populația și-a pus speranțele într-un singur coș, Klaus Iohannis, și, prin ricoșeu, PNL. Devenit soldat conștiincios al Puterii, în stilul său, altădată mai curat și credibil, s-a apucat să-i desființeze premierului adversarii politici, folosind procese de intenție defăimătoare, etichete jignitoare și porecle injurioase la adresa președintelui și a staff-ului de la Cotroceni, unele precum aceea din titlu frizând Codul Penal. De CNA nu mai zic, acesta dispărând cu totul din peisaj.
Cum poți ca jurnalist accepta propaganda guvernamentală că România se află ca performanță economică între primele trei state UE, când țara noastră e pe penultimul loc ca PIB? Când salariul mediu în Franța e de 4001 $, iar salariul nostru mediu brut în România e de-abia 610$, aproape de 7 ori mai mic? Iată că pentru Victor Ponta și comilitonii se poate.
În schimb, faptul că Justiția a început să dezlege misterele corupției românești nu are niciun ascendent în fața cazului Mariana Rarinca. Ei bine, președinta ICCJ, parte în proces, nu judecătoare, trebuie să demisioneze deoarece speța o privește direct. Ce te faci însă că erori judiciare au fost însă și în alte zeci, poate sute de cazuri Rarinca? Ce însușiri ieșite din comun va fi având personajul folosit drept cal troian față de ceilalți?
De aici și până a-l acuza pe „Imperatorul”, „Stăpânul” Iohannis alături de „binomul SRI – DNA” că orchestrează lovituri de stat împotriva lui Victor Ponta și a Guvernului său performant drumul a fost scurt și iată-l pe Ion Cristoiu batjocorind președinția peste tot pe unde apucă. Cu ce rezultate? Probabil agravante, fiindcă sondajele live arată cu totul altceva decât vrea el să ne convingă cu orice preț, doar 10-15 procente nu sunt de acord cu demisia prim-ministrului.
Partea care încurcă România, coborând-o în infernul dezonoarei, este că niciunde în Europa civilizată un personaj politic de prim rang nu se cramponează de putere într-o asemenea situație, iar Victor Ponta inventează zilnic noi și noi subterfugii pentru a nu-și da demisia de onoare. Din contra, îl acuză pe tânărul procuror de lovitură de stat, căci Justiția nu poate schimba Guvernul, ci doar Parlamentul.
Ceea ce nu înțelegem și pace este unde vor fi fiind „abuzurile extraordinare” și lovitura de stat de care vorbește jurnalistul: în fond, cetățeanul Victor Ponta este cercetat de către procurori într-un dosar pentru fapte anterioare mandatului, lucru care se întâmplă și altor mii de cetățeni, care însă nu acuză lovituri de stat. Iar în respectivul dosar Victor Ponta este cetățean, nu prim-ministru.

Petru Tomegea

La mâna traseiștilor

Traseismul politic românesc este un fenomen social apărut ca urmare a disoluției conceptelor de reprezentativitate, onestitate, onoare și demnitate care fac diferența între omul politic dedicat interesului general și acela dedicat propriului interes.
Traseismul a luat ființă la câțiva ani de la revoluție, dar la început cazurile au fost sporadice, vezi tribulațiile PNL din anii 1990-1993 datorate unor lideri ca Radu Câmpeanu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu… Apoi traseismul a luat avânt în 2006 când, din nou, mai mulți liberali au făcut naveta la PD, partid prezidențial pe atunci, membru al Alianței DA, de care s-au lipit un an mai târziu, după ce democrații s-au transformat ei înșiși într-o noapte în liberali, trecând de pe stânga pe dreapta. Socot că acesta a fost momentul hotărâtor al traseismului, când într-un fel s-a legalizat, nu printr-un text de lege, ci prin acceptarea infidelilor în noul partid, deși erau membri ai altor formațiuni politice.
Iată de ce traseismul a devenit monedă de schimb între jucătorii politici și metodă de supraviețuire în politica mai mare sau mai mică: a fost întotdeauna vorba de concentrarea puterii într-o singură mână și apoi gestionarea ei în interes propriu și de partid. Însă din 2007 încoace, traseismul a devenit mijloc de alcătuire a unei noi formațiuni: PLD, rupt din PNL, aflat la guvernare(!), a fuzionat cu PD dând PDL. Situația s-a repetat în 2008, când fugarii din PSD, PC, PNL au constituit o grupare de sprijin pentru președintele Traian Băsescu, grupare devenită UNPR în 2010.
Ca să ne facem o idee despre componența acestei formațiuni politice, iată numele câtorva membri de seamă: Gabriel Berca, traseu PDL, PNL, Băsescu, PMP…, Marin Anton – PNL, PDL, PNL, PMP, Mihai Neagu – PC, PSD – grup parlamentar, independent…, UNPR, Partidul Social Românesc (Mircea Geoană), din nou UNPR… O ultimă curiozitate: UNPR nu a candidat niciodată pe liste separate, nu are multe sedii proprii, deci nici reprezentare locală asemeni celorlalte partide cu pretenții.
Dacă până în 2004 rolul de partid-balama îi era atribuit PUR-ului voiculescian, supranumit și „soluția imorală”, devenit „conservator” în 2010, odată cu adăugarea unui lung șir de traseiști și întărirea UNPR sub bagheta generalului Gabriel Oprea, partidul acesta făcut, nu născut, a început să facă jocurile pe scena națională: pică guvernul Emil Boc prin moțiune de cenzură, pică și guvernul Mihai Răzvan Ungureanu două luni mai târziu, se alătură PSD și apoi USL, alcătuind coaliția de guvernământ în 2012, rămâne credincios PSD în urma disoluției USL…
După alegerile prezidențiale de anul trecut, pierdute pe mână proprie de Victor Ponta, liderul UNPR este promovat de televiziuni și presă, cerându-i-se părerea în tot felul de chestiuni, astfel că ne-am trezit peste noapte cu o mare figură politică, din aceeași serie a omnipotenților, dar unul care face și desface alianțe politice cică numai în funcție de interesul național, unul care-l sprijină pe Klaus Iohannis fiindcă este președintele României, susținând necondiționat și Justiția. După vorbe, partidul generalului Oprea pare european sadea.
Dar puterea UNPR nu mai poate fi stăvilită în aceste zile când prim-ministrul Guvernului Român este cercetat de justițiari într-un dosar de corupție alături de senatorul Dan Șova, punându-se acut problema înlocuirii sale, mai ales după ce Klaus Iohannis i-a cerut fără ocolișuri demisia. Ținându-se cont de prigoana împotriva unor personalități ale PSD care ținteau democratic postul de lider al social-democrației, ceea ce a creat un vid de lideri reformatori la vârf, Gabriel Oprea este chemat să arbitreze schimbarea Guvernului, în ciuda faptului că nu este cel mai mare partid din coaliție.
Deși se declară militărește loial coaliției de guvernământ, nu este exclus ca prin aceste jocuri de putere Gabriel Oprea să ajungă în vârful piramidei și chiar definitiv la Palatul Victoria. De aceea încearcă să-și spele fața pentru a intra în grațiile UE, afirmând că se va retrage de la guvernare dacă PSD și aliații vor încerca să schimbe pe șest conținutul legilor penale spre a-i face scăpați pe liderii cu dosare la DNA. Despre credibilitatea unui asemenea gest fiindu-ne greu să ne pronunțăm.

Petru Tomegea

Legislativul și-a votat sieși niște pensii amărâte

Parlamentul României, cu ambele sale camere, Senatul și Camera deputaților, se află la cea mai joasă cotă de încredere de la revoluție încoace, dar nu am auzit pe niciun ales național să ne explice care sunt consecințele unei asemenea stări de fapt. În condițiile unei percepții publice atât de critice, caracterul reprezentativ este pus și el sub semnul întrebării întrucât, conform Constituției, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, depozitarul suveranității și al independenței Statului Român. În calitate de cetățean contribuabil, am dreptul să mă întreb cum se poate achita Parlamentul de astfel de responsabilitate capitală când NATO al cărui membru suntem și Federația Rusă flutură steagul războiului în vecinătatea apropiată de mai bine de un an.
A se mai observa că în această împrejurare periculoasă, greutatea a căzut pe umerii Președinției, care a și întocmit o Nouă Strategie de Securitate Națională, și a Armatei – din ecuație lipsind tocmai piesa principală, Legislativul. Or în fața unei provocări de forță majoră, toate cele trei puteri ale statului de drept ar fi trebuit să se afle pe aceeași linie.
Parlamentarii arcului guvernamental, în schimb, a avut timp să-și atribuie pensii mărite și alte sporuri. Deși senatoarea Cristina Anghel se întreabă dacă se poate „trăi din pensia asta amărâtă pe care o votaţi azi”, ar trebui să-i aducem la cunoștință că doar adaosul aprobat pentru un singur mandat, 1200 de lei, depășește cu mult pensia medie din România, 890 de lei. Dar 4400 de lei adaos pentru trei mandate de deputat?
În schimb, din cuvântul învățătoarei parlamentare, ale cărei foste colege trăiesc din 8-900 de lei, aflăm că totuși pensia asta de parlamentar ar fi una „amărâtă”! E vorba de un cinism fără margini sau/și de crearea unei superclase privilegiate de întreținuți din bănuțul văduvei și al sărmanului?
Aici nu se pune în discuție importanța muncii prestate, da, nu se poate fără Legislativ, ci faptul că aleșii au intrat în Parlament că așa au poftit, afirmând încă din campania electorală că sunt animați de duhul Patriei și vin cu hotărâre să-și pună mintea și sufletul în slujba cetățenilor. Or, în timp ce noi așteptam reforme, legi clare, inclusiv revizuirea Constituției, ei dau dovadă de egoism feroce mărindu-și cu de la sine putere veniturile.
Momentul putea constitui o gură de oxigen pentru Opoziție, dacă nu ar fi fost destui care să adere la proiectul majorității de guvernământ. Și-au atribuit pensii mărite, deci au acceptat să plătească un preț electoral, probabil decisiv, în viitoarele campanii când numele le va fi scris pe toate gardurile.
Nu știu cum vor da ochii cu electoratul, dar sunt convins că rata de înnoire a Parlamentului actual în 2016 va fi cea mai mare din 1990 încoace. Două sunt motivele: numărul aleșilor va reveni la situația de dinainte de uninominal, adică sub 450, de nu cumva și mai puțin, iar dintre parlamentarii actuali, cei peste 10% prinși în anchetele justițiarilor și cei aflați în stare de incompatibilitate își vor lua adio. Ceilalți vor avea de înfruntat piedici uriașe generate de lipsa credibilității. Evident, mai loviți vor fi aleșii majorității de guvernământ, cei ce și-au aprobat loruși câștiguri mărite și cei ce vor pune umărul la gâtuirea legilor penale.
Așadar, nelipsita răfuială cu trecutul va continua să genereze drame electorale, votul fiind negativ și în 2016. Deja programele partidelor nu mai stârnesc niciun fel de curiozitate, oricât de savant ar fi alcătuite, deoarece în 25 ani, odată ajunși la putere, aleșii au făcut totul ca să le încalce, iar acum a venit scadența.
Cât despre parlamentarism, fiecare pasăre pre limba ei piere. Numai că Parlamentul este principala instituție a democrației, mijlocul prin care poporul își exercită puterea, iar slăbirea acestuia înseamnă minarea statului de drept. În plus, nici Executivul nu dă semne de forță și stabilitate, prim-ministrul lăsându-și înlocuitor pentru cine știe câtă vreme. Va renunța Legislativul la vacanța mult așteptată sau merge și așa?

Petru Tomegea

Între jucători politici și trișori

Mai bine un sfert de veac politica românească a experimentat concepte și modalități „inedite” pentru a îmbogăți sau, mai degrabă, a ocoli științele politice. Prima contribuție în acest sens a avut-o fostul președinte sărac și cinstit, Ion Iliescu, autor al conceptului de „democrație originală”. Deși nu ne-a explicat pe îndelete care sunt limitele normalității, democrația sa originală a eșuat lamentabil din pricina limbajului dublu al comunicării, a gărzii pretoriene cu ortaci conduși de Miron Cozma și a folosirii structurilor de forță coercitivă moștenite de la vechiul regim.
Al doilea concept politic este acela de „președinte jucător”, pus în operă de Traian Băsescu și teoretizat de personaje din staff-ul său electoral. Este un demers politic care forțează limitele prescripțiilor constituționale pentru a permite intervenția în politica la vârf, singur sau cu un grup restrâns, iar astfel de inițiative au fost: schimbarea în funcție de necesități personale ori de partid a majorităților de guvernământ, admonestarea zilnică a adversarilor prin conferințe de presă și intervenții în prime-time la principalele televiziuni, inițiative externe fără consultarea Guvernului și a Parlamentului pe care le-a pus adesea în fața faptului împlinit…
Dacă primul concept s-a diluat după încheierea multelor mandate iliesciene, al doilea a stârnit o adevărată furtună pe scena politică, recte două suspendări, dar și emulație printre liderii de aceeași factură. Astfel că modelul a fost invidiat și copiat încă din 2007 când Guvernul Tăriceanu și PSD au constituit ad-hoc o majoritate parlamentară în vederea suspendării președintelui-jucător. În fapt, au uzat de câteva motive constituționale subțiri pentru a demonstra că Traian Băsescu nu este singurul stăpân al jocurilor politice.
Apoi numărul jucătorilor a sporit, ultimii sosiți fiind liderul PSD, Victor Ponta, jucător pe față, și socrul său, Ilie Sârbu, împreună cu o întreagă echipă, combinator în plan secund. Dacă într-o primă fază jocurile politice depășeau rareori preceptele constituționale uzând de cacealma și trișare, în faza actuală conceptul de joc politic a evoluat spre trucuri, șmecherii și manevre mai complicate. Beneficiind de o majoritate de guvernământ solidă, jocurile prim-ministrului se fac împotriva voinței generale, implicând și celelalte puteri ale statului, legislativă și judecătorească. Asta ca să nu mai vorbim și de instituții.
Sigur pe Executiv și Legislativ, implicat într-un dosar cu multe capete de acuzare, Victor Ponta își dorește impunitatea, mai ales că Parlamentului i-a fost trimisă solicitarea procurorilor DNA de ridicare a imunității. Nu de altceva, mentorul lui Ponta, Adrian Năstase, a cerut fără ocoliș aceeași imunitate pentru prim-ministru ca și pentru președinte. Iar de aici mai departe ies la iveală dedesubturile legislației românești: deși de imunitate se beneficiază doar pentru declarații politice, iată că aceeași imunitate e invocată pentru obținerea impunității.
Întrucât jocurile politice sunt în curs, pentru perioada imediat următoare social-democraților nu le rămân decât manipulările: fără Ponta și PSD România, economia ei se duc de râpă, criza este provocată de procurori fără experiență care intervin în mecanismele puterii politice, Iohannis și Justiția dau lovituri de stat, interesul național nu permite vulnerabilizarea României schimbându-l pe cel mai bun prim-ministru tocmai când războiul ne bate la ușă…
Firește, oricine-și poate da seama că susținerile comilitonilor lui Victor Ponta conțin fracturi de logică: sunt scoase în evidență doar consecințe pe post de sperietoare, în timp ce faptele care le-au generat sunt trecute sub tăcere. Or lovitura de stat s-a dat nu acum când DNA îi bate la ușă, ci atunci când, conștient că trecutul său nu e curat, Victor Ponta s-a cățărat pe fotoliul de prim-ministru. Iar asta nu mai e cacealma, ci manipulare groasă.
Partea și mai mizerabilă a campaniei de presă e că în 2012 condamnau cu mânie ideea lui Traian Băsescu apropo de lovitura continuă de stat, iar acum, exact cu aceiași termeni o invocă.

Petru Tomegea

În spatele ușilor capitonate ale Puterii

Nu voi discuta conținutul cărții Adrianei Săftoiu, au făcut-o destui cu mai mulți sau mai puțini sorți de izbândă, ci voi analiza un fenomen politic devenit obișnuință, care, cu această ocazie, sper să-și dea duhul: secretomania din spatele ușilor capitonate ale Puterii. Fiindcă de sus până jos, fiecare șef sau șefuleț are multe de ascuns, ferindu-se de presă și de ochii celor mulți. Evident că de transparență în exercitarea puterii politice încă nu se poate vorbi, deși activitatea de conducere a unui stat trebuie să fie una eminamente publică.
Ei, bine, secretomania aceasta a politicienilor pe care o descoperim în toată hidoșenia ei și în carte, și în comentariile unora și ale altora, inclusiv ale celor vizați, a făcut din viața politică românească o sursă inepuizabilă de manipulări și cancan, anulând conceptul de bună guvernare și o mulțime de cariere. Pentru că lipsa transparenței a dat naștere șantajului politic cu stenograme, informații secrete făcute publice, imagini, filmulețe, de multe ori trucate; pentru că face posibilă existența unor relații neprincipiale, infracționale între oameni politici și de afaceri, ba chiar între politicieni și infractori, mafioți, interlopi; pentru că permite reluarea unui obicei din vremea tovarășilor, celebrele cuibușoare de nebunii și locuri de destrăbălare…
Evident că Adriana Săftoiu a deranjat mușuroiul căci personajele politice implicate și câțiva jurnaliști au reacționat suburban. Iar asta mă convinge că autoarea stăpânește datele realității întrucât nimic nu supără mai mult ca adevărul. A se mai observa că fostul președinte Traian Băsescu și Elena Udrea, înainte de a încerca să se disculpe, o desființează pe autoare: „mulţi oameni amărâţi în ziua de azi. E o perioadă în care nu mai ai surse de venituri şi să își(sic!) încalci principiile” (apud Gândul, 25.05. a.c.). Vezi și Elena Udrea: „Spre deosebire de ea, nu am fost fotografiată ieşind din apartamente obscure de la întâlniri cu bărbaţii altora”(Idem).
Așadar Adriana Săftoiu cică nu vede bârna din ochii proprii, dar se agață de paiul din ochii altora, își încalcă principiile ca o nenorocită, o muritoare de foame, care vrea să câștige și ea un leu acolo pe spinarea generoasă a fostului președinte.
Interesant că în același ton cu Traian Băsescu e celebrul jurnalist, Ion Cristoiu, de nu cumva va fi fiind invers. Acesta face uz de un citat din T. Arghezi despre servitori care se uită în fundul izmenelor stăpânului și o compară pe Adriana Săftoiu cu „un lacheu, o cameristă, o menajeră… care privește pe gaura cheii”, în timp ce fostul președinte e așezat în același context cu împăratul Napoleon.
Adevărul vă va face liberi, le spune Iisus iudeilor, iar democrație în afara adevărului nu există. Privind în istoria statelor occidentale, am observat că repunerea adevărului în ecuație cu democrația și buna guvernare a fost soluția divină(?) a accederii la bunăstare și civilizație după revoluțiile de la 1848. Din păcate, politicienii noștri, mai toți, nu se pot despărți de trecutul totalitar, practicând un discurs duplicitar: își declară pe față dragostea de adevăr, dreptate, democrație, dar, odată ajunși în jilțurile puterii uită de contractul cu electoratul semnat prin vot.
Abia așteaptă să-i copie pe foștii mahări comuniști, căci de la ei s-au moștenit ușile capitonate (s-a condamnat doar comunismul, nu și obiceiurile!): la adăpostul lor își fac poftele, aplică doar legea ce le convine, convinși că oricum secrete precum cele dezvăluite de Adriana Săftoiu nu vor ajunge niciodată la ciumpalacii, prostimea, sărăcimea, talpa țării… Acesta e și motivul pentru care avem servicii secrete puternice și cei mai mulți ofițeri de informații pe cap de locuitor.
Ei, bine, așa cum se întâmplă demult în Occidentul democratic, cărțile de tipul Cronicii de Cotroceni contribuie la instaurarea, evident, nu peste noapte, a unui climat politic normal. E clar că fenomene precum cele descrise mai sus se vor veștezi încetul cu încetul, iar alegătorii se vor uita de 7 ori la numele înscrise pe buletinele de vot.
Aștept ziua în care să-i pot vedea la lucru prin pereți, uși de sticlă pe liderii noștri de la Palatele Cotroceni și Victoria așa cum îi pot vedea pe Barack Obama, David Cameron sau François Holland cu subordonații lor la Casa Albă, la reședința din Downing Street sau la Palatul Élysée. Pentru că democrație în adevăratul sens al cuvântului nu vom avea veci-pururi fără transparență. Totală.
Petru Tomegea

O victorie cât o înfrângere

Nu cred că și-a făcut cineva iluzii că moțiunea depusă de PNL va trece. În situația dată, coaliția de guvernământ nu avea decât varianta solidarizării cu prim-ministrul Victor Ponta. Și apoi, trădările ar fi creat din nou un cerc vicios ca și-n alte împrejurări asemănătoare. Mai bine să nu li se mai deschidă, dacă se poate, niciodată porțile.
Ceva emoții au fost, totuși, dacă ne luăm după presă și mai cu seamă după declarațiile partizane ale liderilor implicați. Au mai fost și jocuri de culise, și campanii mediatice pentru a provoca un deznodământ favorabil Puterii guvernamentale, dar și Opoziției, mai ales că televiziunile și presa acesteia își vând ceva mai bine produsele după venirea lui Klaus Iohannis la Cotroceni.
Chiar dacă politica românească e una de vorbe, nu vom insista nici asupra replicilor unora sau ale altora, din simplul motiv că de la vorbe la fapte, ca de la cer, la pământ. Am avut atâtea jurăminte și înțelegeri încălcate în acești ani, atâtea angajamente și promisiuni degeaba, că a le lua în seamă sau a le interpreta e curată pierdere de vreme.
În fapt, coaliția de guvernământ a făcut zid în jurul lui Victor Ponta, iar moțiunea de cenzură ne-a arătat o hotărâre nestrămutată de a rămâne la Palatul Victoria până la alegerile generale din 2016. Însă parlamentarii majorității, adică ai PSD, UNPR, PC și PLR, sunt conștienți că, nerenunțând la guvernare în acest moment, vor avea de plătit un cost. Cost care înainte de dosarul întocmit de DNA lui Victor Ponta era unul obișnuit, ca al oricărui partid aflat la putere, dar care după anchetele procurorilor va crește în proporție geometrică, indiferent de calitatea actului de guvernare.
Cu toate că social-democrația românească are cea mai redutabilă mașinărie electorală, unii analiști și jurnaliști vorbesc deja de un viitor dezastru la urne, iar alții chiar de ratarea intrării în parlament. Niciodată până acum liderii PSD nu au fost atât de strâmtorați electoral și asta din pricina tendințelor de polarizare a societății românești: un partid care tot crește și altul care se face tot mai mic. Cu toată propaganda partidelor și a televiziunilor fidele.
Dacă situația electoratului românesc poate fi măsurată prin sondaje de opinie care, oricât de tendențioase, nu mai pot ocoli adevărul, electoratul din afara granițelor, mai ales după picarea moțiunii de cenzură la adresa Guvernului Ponta, se poziționează clar de partea noului PNL. Este electoratul care l-a susținut pe Iohannis.
Veți spune că oricum românii din străinătate nu prea sunt interesați de ce se întâmplă acasă, la alegerile prezidențiale din noiembrie anul trecut votând mai puțin de jumătate de milion. Da, este adevărat, dar adevărul întreg ne cere să ținem cont și de cei ce n-au putut sau n-au avut timp să aștepte la cozile infernale, de cei ce n-au avut bani să se deplaseze la cele câteva cabine de vot și de ce cei ce au renunțat din alte motive. Abia acum înțelegem eforturile PSD de a tergiversa legea votului prin corespondență și nu este deloc exclus ca Victor Ponta să accepte alegeri anticipate tocmai ca această lege să nu poată fi adoptată.
Din păcate, inițiatorii moțiunii n-au știut să explice îndeajuns problemele cu care se confruntă tinerii alegători din România și cei aflați în Occident. Nu neapărat pentru a-și convinge colegii parlamentari, ci pentru a câștiga un cap de pod suficient de puternic în vederea viitoarelor campanii. Numai că ofensiva lor mediatică a fost destul de palidă și monocoloră.
Ideea din titlu este întărită și de lipsa entuziasmului în tabăra „câștigătorilor”. Întreg bagajul lor ideologic, strategiile electorale și muniția aferente s-au devalorizat instantaneu. Momentul este foarte prost și din perspectiva liderilor care pot retrezi curajul și încrederea căci tânărul Ponta a avut grijă să-și degajeze terenul pentru a fi stăpân de necontestat al partidului. Și nici timp nu mai este pentru aducerea la vârf a unor figuri puternice și necompromise. Dar, să nu le plângem de milă. Nici ei n-au făcut-o.

Petru Tomegea

Tăriceanu evaluează stadiul democrației

Să recunoaștem de la început că o evaluare corectă a democrației românești nu ne-ar strica, la fel cum binevenită ar fi și o analiză cinstită a reușitelor și a nereușitelor statului nostru de drept. În fond, a trecut un sfert de veac de strădanii, să zicem democratice, și ar fi necesar un test checks and balances [verificare și echilibrare].
Necazul cel mare e că întreprinderea dlui președinte al Senatului României are rezultatele anunțate dinainte, ceea ce o face inutilă: Parlamentul României, depozitarul suveranității naționale, „organul reprezentativ suprem al poporului român”, suferă cică imixtiunile unor procurori și judecători nealeși prin vot popular, deci „nelegitimi”, pe cât de neexperimentați pe atât de părtinitori. Iar „unica autoritate legiuitoare a ţării”, Parlamentul, e nevoită să-și împartă totuși autoritatea cu Curtea Constituțională. Și nu i se pare drept, deși așa scrie în Constituția în vigoare.
Or înțelesul cuvântului „democrație” în varianta lui Călin Popescu-Tăriceanu e unul particular deoarece nu se referă la relațiile cetățeanului cu autoritățile publice, relații care ar trebui să reflecte ideea că Puterea aparține Poporului, ci la relațiile, după mine firești, între două puteri ale statului de drept, cea legiuitoare și cea judecătorească, la fel ca în oricare țară cu democrație consolidată.
Ținând cont de solidaritatea(?) între speakerul Senatului și tandemul Victor Ponta – prim-ministru și Dan Șova – senator, faptul că acest tandem a fost agățat de DNA într-un dosar cu multe indicii temeinice și suspiciuni rezonabile de corupție a dat naștere acestei discutabile inițiative de a alcătui o comisie parlamentară care să evalueze starea democrației românești. Astfel că ideea generoasă din titlu capătă rezonanță partinică și politicianistă, deși ar fi putut așeza politica românească pe un alt făgaș
Fiindcă, s-o spunem, lipsa de perspectivă a managementului politic românesc își are originea în starea democrației, iar aceasta provine din relațiile incorecte între cetățeni și reprezentanții aleși prin vot direct sau indirect. Democrația postdecembristă și-a pierdut repede caracterul direct și participativ din zilele revoluției, evoluând spre o democrație reprezentativă, adică a delegării unor cetățeni responsabili să reprezinte interesele tuturor în fața autorității statului.
Principiul participativ, însă, ar fi trebuit reanimat, în fond el constituie diferența între democrațiile consolidate și ceea ce avem noi. Fiindcă înafara campaniilor electorale când cetățenii iau legătura cu candidații și cu aleșii, alte ocazii de a-și spune păsurile și doleanțele nu prea sunt. Firește, fiecare se poate adresa birourilor parlamentare sau direct aleșilor locali, dar activitatea aceasta e pur formală, prezența aleșilor în teritoriu fiind cvasiinexistentă.
Nici principiul reprezentativității nu e aplicat cum ar trebui. Deși fiecare parlamentar, primar, consilier își însușește formal în campanii agenda încărcată a alegătorilor, ducerea ei la îndeplinire întră în concurență cu agenda proprie și nu știu cum se întâmplă că mai de fiecare dată interesul propriu primează. Este și motivul pentru care politicienii nu prea se bucură de stimă din partea poporenilor.
Veți spune că cetățenii sunt delăsători, nu prea vor să participe la rezolvarea treburilor publice, numai că, la o privire atentă, descoperim că aleșii noștri, consiliile locale și Parlamentul nu au nicio intenție de a-i implica prin programe publice și cetățenești. Ca drept dovadă lezarea dreptului la vot nu numai a cetățenilor români din diaspora, ci și a studenților, a tinerilor din marile campusuri universitare.
Din păcate, într-un sfert de secol de la revoluție, nu s-a reușit punerea la punct a unui sistem performant de votare și numărare a voturilor, la fel cum autoritățile locale nu și-au creat obișnuințe sau tradiții în acest sens, în schimb, departe de interesele celor mulți, politicienii își văd de ale lor, intrând în conflict cu legile și cu bunul simț.
Iată de ce inițiativa lui Călin Popescu-Tăriceanu nu depășește aria manipulării și a politicianismului endemic.

Petru Tomegea

Rețetă pentru lichidarea unui lider politic

Nu va fi vorba doar despre Crin Antonescu, ci și despre un fenomen politic autohton care ne ține în loc de 25 ani: s-a creat un sistem politic închis, alcătuit din politicieni și mass-media care nu permite decât accidental ridicarea unor lideri politici autentici și reprezentativi, în stare să coaguleze în jurul lor destule forțe politice pentru aplicarea unui program de anvergură pentru România. De demonstrat.
Cazul lui Crin Antonescu nu este unul singular, dar este simptomatic întrucât cuprinde aproape întregul repertoar de strategii, metode și mijloace de dislocare a unui personaj politic de perspectivă, dar văzut de ceilalți actanți ca o amenințare pentru propria carieră. Ne interesează deocamdată numai personaje la nivel național deoarece pentru majoritatea politicienilor și a jurnaliștilor români contează numai cea mai înaltă funcție și demnitate în stat, aceea de președinte.
Nu este vorba în niciun caz de solidaritate de grup, nici de întovărășire sau asociere în vederea atingerii acestui țel, ci de un fel de convergență a intereselor de a-și croi și apoi securiza propriul culoar: astfel că prezumtivii candidați la prezidențialele din 2014 n-au avut nevoie să se înțeleagă încă din 2009 asupra căii de urmat, ci au lucrat după un soft identic cu echipa de colaboratori și voluntari.
Dacă în țările cu democrație consolidată echipele de campanie se ocupă de promovarea imaginii propriului candidat, fiind descalificant și în afara cutumei atacul asupra celorlalți concurenți, în România ideile de democrație consolidată și participativă, de noblețe și moralitate în politică nu au prins până acum. Și, din cât se vede, nici șanse prea mari nu sunt.
De aceea, strategiile de comunicare, oricât de inteligente, nu dau cine știe ce rezultate, în schimb, funcționează de minune atacurile asupra contracandidaților, denigrarea, batjocura, desfigurarea, minciuna, manipularea, procesele de intenție… Unii vorbesc de sindromul capra vecinului căci nimic din arsenalul acesta mizerabil nu este lăsat deoparte.
În cazul lui Crin Antonescu, poziționarea forțelor oponente a fost grăitoare: la început era văzut ca un concurent cu reală miză de echipele Elenei Udrea, a lui Călin Popescu-Tăriceanu, Teodor Meleșcanu, Dan Diaconescu, Corneliu Vadim-Tudor…, ale căror tunuri au stat îndreptate către candidatul liberal al USL încă înainte de a-și anunța candidatura, iar sursa mârșăviilor și a proceselor de intenție poate fi ghicită ușor. Nu-i subestimați pe ceilalți: Traian Băsescu amintește de Crin într-o împrejurare legată de moartea soției, iar alții au lansat supranume, porecle atât de joase, chiar injurioase, încât refuz să le menționez…
Repetate zi de zi, ceas de ceas pe motiv că, vezi Doamne! mass-media informează corect publicul, celelalte echipe de campanie le foloseau ca vectori de influență, iar televiziunile, moderatorii, politicienii înșiși făceau caz de ele. A fost o lungă perioadă când ți-era greu să deschizi televizorul.
În această fază, intră direct pe câmpul de bătaie artileria grea a PSD. Dacă până acum atacurile asupra lui Crin, de o mârșăvie ieșită din comun, se desfășurau subversiv, în umbra anonimatului, odată cu anunțarea candidaturii lui Victor Ponta, batjocura a ieșit din hrubele unor oficine mediatice la suprafață.
Cu știința sau fără știința liderului liberal, PNL a căutat o cale de a nu pierde alegerile, scoțându-l în față pe Klaus Iohannis. Astfel că liberalii, după ce au defilat cu Crin Antonescu din 2009 încoace, dându-și seama că nu pot face față unei ofensive mediatice încrucișate, la care au mai pus umărul și câțiva colegi dintre cei mai apropiați, îi acceptă demisiile din toate funcțiile deținute, deși între timp viziunea sa de a alcătui un singur partid liberal împreună cu PDL se închegase într-o construcție politică ce a retrezit speranța electoratului.
Așadar rețeta de mătrășire a oricărui personaj politic incomod cuprinde ingrediente ca: trădări succesive, minciuni repetate până la absurd, ironii, batjocură, etichete și porecle cu priză la vulg, convergența intereselor celorlalți competitori fiind de la sine înțeleasă. Vehiculul principal, ca întotdeauna: mass-media, mercenariatul și complicitățile multor formatori de opinii, analiști și jurnaliști, pe care obrazul nu mă lasă să-i numesc.
Petru Tomegea

Visul PSD

De când a revenit la putere, partidul de guvernământ are un coșmar: tresare în fiecare dimineață când trupele de mascați își încep activitatea cu noaptea-n cap percheziționând, de multe ori cu televiziunile după ei, consilii județene, primării, sedii de firme și agenții, politicieni și persoane publice de vază, dar bănuite de evaziune. Acum, după schimbarea gărzii la Cotroceni, sătui de acest coșmar fără sfârșit, au un vis frumos.
Se făce că mascații nu mai dau năvală peste împricinați, ci îi roagă frumos cu câteva zile înainte să-i primească la un pahar de vorbă și o cafea ca să-i felicite pentru strădaniile lor de politicieni cu dragoste de neam și țară, să-i laude pentru rezultatele lor deosebite în gestionarea treburilor publice, iar în final, în prezența tuturor televiziunilor și a tuturor jurnaliștilor, să le acorde o diplomă de demnitar fruntaș pe ramură.
Nici vorbă de cătușe, de arestări preventive (nomina odiosa!), ci doar de strângeri de mână cordiale și reverențe ale procurorilor și ale agenților de poliție, toți numai zâmbete de fericire și considerație. Pentru că legile sunt făcute tot de oameni și pentru oameni, de aceea justițiarii trebuie să fie și ei oameni cu frică de Dumnezeu și de diriguitori. Căci până la Dumnezeu te pot mânca sfinții diriguitori. Să nu uite justițiarii că măriile lor i-au făcut oameni, că fără măriile lor țara se ducea de râpă.
În visul lor, social-democrații recunosc totuși că este nevoie de o Justiție puternică, de judecători imparțiali, atâta doar că fenomenul corupției trebuie eradicat de jos, de acolo de unde frizerii și chelnerii bagă bacșișul în buzunar, îmbogățindu-se peste măsură(?), fără să plătească impozit la stat. Nu sunt uitați șoferii de taxi, nu sunt uitate nici țărăncile care-și vând laptele, găinile, zarzavaturile și fructele direct de pe trotuar. Aici stă evaziunea. De aceea guvernul n-are destui bani pentru autostrăzi, școală și sănătate.
Din păcate, visul lor nobil și înălțător se lovește de Codul Penal, de Codul de Procedură Penală, de legi anticorupție și chiar de Constituție. Și, cum toate sunt făcute de mâna omului, de ce n-ar putea fi modificate în așa fel ca visul să li se împlinească? Cu atât mai mult cu cât stresul acumulat, stricăciunile de imagine publică riscă să-i îngroape definitiv. Și vin alegerile. Doar nu degeaba se revoltă baronii de câțiva ani încoace, doar nu degeaba îl amenință pe omul lor, Victor Ponta, doar nu degeaba îl țin în frunte. Ca să-i apere, nu? Ce, numai justițiarilor trebuie să li se apere reputația? Politicienilor cu atâta vechime, nu? Nu au și ei dreptul la imunitate?
Zis și făcut. Ca să nu se mai lovească în visul lor de legi făcute de oameni răi și băsiști, au trecut la schimbări, vizând tocmai lucrurile care-i deranjează. Nu. Nu-i deranjează atât de mult corupția, delapidarea banului public, cât arestările preventive, dezonorantele cătușe, perchezițiile matinale și sperietura copiilor, eventual a bătrânilor bolnavi de inimă. Ceea ce nu este deloc omenește.
Ce te faci însă cu justițiarii care nu vor să înțeleagă și pace intențiile reformatoare ale guvernanților și ale majorității parlamentare? L-au luat pe nu în brațe și nu-l mai lasă până nu le-o coace corupților cu ștaif. Noroc cu senatorul Șova Dan și cu d-na Rarinca Mariana că le mai bat obrazul justițiarilor. Campioni însă la bătut obrazul sunt mulți: fruntaș e președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, apoi o mulțime de colegi, de jurnaliști și formatori de opinie, cunoscuți pentru simțul acut al dreptății.
Cum e posibil să-i arestezi pe ditamai prim-ministrul Ponta, pe senatorul Șova pentru niște simple suspiciuni și acelea netemeinice? Cum e posibil să sufere o femeie nevinovată 6 luni de închisoare din pricina șefei ÎCCJ, Livia Stanciu? Cu cazuri ca vârfuri de lance, majoritatea de guvernământ va începe bătălia pentru realizarea mărețului vis.
Atâta doar că visul e numai al lor, căci poporul vrea justiție până la capăt. Nu așa le-a promis Victor Ponta în campania prezidențială?

Petru Tomegea

Era prea de tot, dle Ponta!

DNA îi aduce niște acuzații prim-ministrului Victor Ponta. Conform legilor noastre, acuzațiile respective vor fi având la bază indicii temeinice și suspiciuni rezonabile. Le socot, însă, minore față de răul imens făcut României, iar pentru răul acesta responsabili sunt Victor Ponta și echipa sa, coaliția de guvernământ alcătuită din PSD, UNPR, PC, UDMR, PLR și alți oportuniști și sinecuriști. Nu întreg Parlamentul României, nu clasa politică ticăloșită, nu PNL, care are și el penalii săi, nu electoratul românesc în ansamblu, nu Traian Băsescu, cel ce l-a numit în fruntea guvernului…
Fiindcă, iată, mașina de propagandă a PSD funcționează iarăși la întreaga capacitate și la foc continuu, aruncând vina asupra lui Klaus Iohannis care nu respectă cică voința electoratului și votul din Parlament, asupra PNL care a depus cică moțiunea de cenzură concomitent cu chemarea lui Victor Ponta la DNA, și asupra Justiției, a se înțelege, a procurorilor, deși DNA îl citase cu ceva timp în urmă… Discuțiile marchează, să recunoaștem, declanșarea crizei politice în România. Cu toate insistențele președintelui Iohannis de a o evita.
Firește că cele nu știu câte capete de acuzare ale DNA sunt grave, dar vinovățiile de care voi vorbi în continuare le depășesc cu mult:
1. Victor Ponta trebuie să răspundă pentru că a dus în derizoriu cea mai importantă funcție executivă: deși își cunoștea foarte bine trecutul, și ca om, și ca fost procuror, totuși se cațără pe jilțul de prim-ministru, iar partidul îl susține necondiționat. Însă dublul limbaj, șmecheriile, fudulia, aroganța, zâmbetul iliescian până la urechi și privirea de sus demonstrau că „ceva e putred în Danemarca”(Hamlet). Toate s-au accentuat până la grotesc după despărțirea de Crin Antonescu.
2. Nu vor trebui omiși nici colaboratorii apropiați, susținătorii din mass-media. Văzând că greșește cu nonșalanță, că abuzează ca un aventurier juvenil de funcție, nu l-au tras la timp de mânecă, punându-l să greșească și mai abitir. Între colaboratorii apropiați trebuie numiți baronii PSD care au văzut în el căpetenia de necontestat. Nu cred că Victor Ponta a fost o soluție viabilă a unui partid social-democrat, în politică de 25 ani și la guvernare de 14, partid aflat mereu între primele două mari partide, partid în care exista cândva o garnitură de tineri de vocație. Acum e cazul să dea seamă.
3. Dar vina cea mai de neiertat este una morală, legată de USL, PNL și de fostul lider al acestuia, Crin Antonescu, retras cavalerește din jocul politic murdar, gest singular în leadershipul românesc. Fiindcă faptele rușinoase ale lui Victor Ponta de a-și mârșăvi pe la spate prietenul și colegul care l-a adus la Putere, gesturile lipsite de onoare, de cavalerism și fairplay nu trebuie să se mai întâmple.
Este vorba de sindromul bolșevic al tovarășilor de drum, iar PSD și liderii săi au practicat odioasa strategie încă de la începuturile sale: Ion Iliescu îl abandonează pe Petre Roman, punând pe ortacii lui Miron Cozma să-l fugărească pentru că îi ieșise din cuvânt și începuse se gândească cu propria minte. O soartă asemănătoare a avut-o Teodor Stolojan, abandonat după ce reușește să stabilizeze cât de cât economia imediat după alungarea lui Petre Roman.
Fiindcă ceea ce a urmat după spargerea USL și despărțirea de copreședintele Antonescu depășește în gravitate și imoralitate tot ce s-a întâmplat până Ponta, chiar dacă e vorba de începutul celui de-al III-lea mileniu de cultură și civilizație: obstrucționarea dreptului la vot, bătălia insidioasă pentru subordonarea Justiției, desfășurarea unei manipulări fără precedent pentru menținerea la putere și mătrășirea adversarilor politici după ce își pierde demnitatea și onoarea la alegerile prezidențiale din 2014.
4. Dar ultima provocare va avea consecințe greu de suportat: refuzând cererea de demisie a președintelui Iohannis, izolează România în UE și pe plan internațional, fără a-și da seama că mai devreme sau mai târziu de ceea ce se teme nu va scăpa. Dar răul făcut ne va privi pe toți.

Petru Tomegea