Regulă şi excepţie

Un vechi proverb englez spune că nu e regulă fără excepţie. Însă, privind cu detaşarea tipică străinului realitatea oferită de mediile noastre de informare, cetăţenii Regatului Unit nu par a se confrunta cu anomii juridice, cu relativizarea rânduielilor sociale, iar reglementările lor nu sunt deloc dominate de excepţii.

În schimb, cine vrea să respecte legile româneşti, inclusiv Constituţia, e greu să nu se încurce în mulţimea excepţiilor, unele exprimate ca atare, altele, şi mai numeroase, introduse prin „dacă”, încât impresia generală este că de fapt şi de drept avem corpusuri de excepţii, nu de reguli. Nu trebuie să fii cine ştie ce specialist ca să-ţi dai seama de tipul „moale” al legiferării, de normele de aplicare à la légère. Din păcate situaţia nu a trezit până acum decât semne de întrebare, cu toate că Parlamentul e dominat de jurişti unul şi unul, de la şeful guvernului până la ultimul avocat de succes, unii mai activi la bară şi pe ecran decât în Camere, iar căuzaşii, călcaţi de nedreptăţi, mor cu dreptatea în mână.

Privind înapoi, realizezi că această stare de fapt e una identitară: în Evul Mediu voievozii ţineau pravila străbună sau bunul plac, confiscând moşiile, averile după poftă, de-abia după Unire şi mai ales după transplantul monarhiei ia fiinţă statul de drept. Perioada coincide, e adevărat, cu avântul românităţii în Europa. Însă anii de dictatură a proletariatului au fetişizat spiritul justiţiar românesc, în faţa căruia se minunau Xenopol, Iorga ori Sadoveanu. Legile nomenclaturii afişau pe toate gardurile cinste, corectitudine, loialitate faţă de cei mulţi, dar excepţiile făceau din activişti satrapi sadea, cu ţara la picioarele lor, dedaţi la abuzuri, la orgii,  chiolhanuri prelungite în case „de oaspeţi” înconjurate de sârmă ghimpată, cu servitori ca la curţile feudale, feriţi de ochii clasei muncitoare. Brandurile româneşti le puţeau, ca şi azi, iar aprovizionarea cu produse scumpe din import se făcea prin gospodăriile anexe sau servicii secrete fără să-i coste nimic, restul populaţiei subvieţuind în lipsuri crunte. „Reprezentanţii” se bucurau de avantaje pe care niciun monarh nu şi le imagina. Nota bene: casele de oaspeţi funcţionează şi mai eficient.

„Înflorirea” postrevoluţionară a corupţiei acolo îşi are rădăcinile: poporenii suportă rigorile legii, dar conducătorii, ca mai înainte, se bucură de privilegii, sinecuri, de drepturi, pensii „speciale”, de licenţe, contracte spoliatoare ale  banului public, singurele afaceri de răsunet ale bişniţarului mioritic. De industrializare, de modernizare a serviciilor publice mai vorbim la anul. Promovarea valorilor? Avem, pe lângă fler, cumetri, mătuşi, veri, colegi, amante de încredere. Răspundere în faţa justiţiei oarbe? Să fim serioşi! Toate excepţiile din lume, inclusiv de neconstituţionalitate, sunt invocate pentru a scăpa de pedeapsă şi a rămâne cu banii furaţi ori jecmăniţi. Legile au fost în aşa fel alcătuite încât pentru o raţă poţi sta la puşcărie bine mersi, dar pentru jefuirea patriei, a bugetului cu economiile naţiunii, beneficiezi de NUP, eşti eliberat din motive procedurale diverse, de boală, de bătaie de joc, de claustrofobie, adică pe excepţii. De remarcat că în majoritatea marilor procese apărătorii sunt tocmai „părinţii” legilor înseşi, pledoariile lor fiind urmate întotdeauna de succes garantat. A auzit cineva să fi pierdut vreun „sfânt” părinte al legilor  vreun proces? Mai stă Codul penal în picioare sau vreun judecător / procuror în calea iureşului lor avocăţesc?

Raportul dintre regulă şi excepţie nu a suferit modificări radicale nici după luptele „acerbe” împotriva corupţiei şi a hoţiei. Din contra. Este drept că Hotelul Marriott a pierdut clientela marilor afaceri, a contractelor economice gras-dubioase în favoarea mai frust-portocaliului Golden Blitz, dacă ne luăm după dovezile prezentate copios de jurnaliştii de investigaţie. Deşi există organisme, agenţii bine puse la punct pentru a asigura un cadru modern, transparent tratativelor politice, economice, restaurantul rămâne locul favorit al făcăturilor lucrative.

Politicienii se simt ca peştele în apa excepţiilor: deşi toţi aleşii sunt apărători ai drepturilor şi ai nevoilor celor mulţi, unii capătă atribuţii originale: produc eficient averi de top, dar pe ecran plâng de ţi se rupe inima de greutăţile săracilor. Toate formaţiunile, inclusiv executivul, cică au programe europene, numai că e o excepţie dacă le şi aplică. La preluarea funcţiilor, noii şefi, în avânt excepţional, demolează toată „moştenirea odioasă”. Excepţia e să se pună ceva mai valoros în loc.

România a ajuns o ţară de excepţii, iar ele, se ştie, confirmă… regula.

Petru Tomegea