Deşi adoptată imediat după Război, „Declaraţia universală a drepturilor omului” a avut cu totul alte conotaţii pentru români: cică numai socialismul victorios ne putea asigura libertăţile şi drepturile cetăţeneşti, cel mai important fiind dreptul la muncă. Preferinţa pentru termenul „muncă” indică supliciu de infern, canon pentru ispăşirea păcatelor, clacă, hei-rup colectiv. Răsplata consta în retribuţii de subvieţuire, arareori în medalii, stele, seceri şi ciocane de clasa I, a II-a, a III-a, cu colan, cu eşarfă… însoţite de dreptul de a aplauda, a ovaţiona până la leşin. Mai erau şi panourile fruntaşilor pe ramură, şi statuile: mineri cu târnăcoape uriaşe, proletar şi ţărancă unindu-şi ciocanul cu secera, energeticiană cu fulgere-n mâini pe soclu cât blocul etc. Drepturile la viaţă, educaţie, sănătate, odihnă erau sută % garantate prin lege şi pe cuvânt de partid. Dar, fiindcă partidul era în toate, nu avea cuvânt, iar de calitatea lor nu răspundea nimeni. PCR-ul şi curelele sale de transmisie, sindicate, tovarăşe-femei, bravi utecişti, pionieri, şoimi ai patriei şi ODUS-ul aveau un singur ţel: fericirea comandantului suprem.
Prin multele şi desele întruniri ale oamenilor muncii, activiştii ne demonstrau cu cifre cât de bine o ducem noi, ce de blocuri „se înalţă” şi râd la soare, ce şcoală grozavă avem, ce spitale moderne… Numai că şovăielnica intelectualitate nu făcea totul, bolnavii se încăpăţânau să se mute în câmpi cu verdeaţă, tovarăşele-neveste nu-şi îndeplineau planul la prunci… Agricultura, zootehnia erau înaintate, dar vacile nici ele nu se străduiau să pască, deoarece ţăranii rămâneau veşnic retrograzi, de aceea, un cărturar băgător de seamă, mare teleast cu barbişon postdecembist le-a prescris „Şi la stânga trei ciocane”, să le mai sară fumurile proprietăţii din capete. De locuitori.
Revoluţia ne-a prins la televizor. Tocmai când ni se dădea în direct noua raţie de drepturi: suta de lei în plus pe lună, cam un dolar la negru, creşteri măreţe „în toate sectoarele…”. Din păcate, nişte tovarăşi furioşi au scos pistoalele la noi, înroşind cerul cu gloanţe deloc oarbe. Ca să ne treacă de spaimă, revoluţionarii-şefi ne-au mânat spre un tip de democraţie numai al nostru, cu drepturi şi libertăţi ca acelea: dreptul de a se însuşi agoniseala naţiei prin reprezentanţii săi, dreptul consecutiv de a răbda de foame MBA în economia de ceaţă, dreptul de a muri la uşa spitalului cu sau fără carnet de sănătate, dreptul de a nu-ţi mai câştiga dreptul la proprietate nici după 20 (douăzeci!) de ani de judecăţi aducătoare de sărăcie lucie, dreptul garantat la reforme de vorbe… Libertatea de a minţi pentru voturi, de a da mită în direct, de a manipula poporenii, de a face din negru alb… căci justiţia are o treabă cu sursele, telefonia şi „să trăiţi!”
Cele mai importante drepturi, acelea de a alege şi a fi ales. Cu primul ne-am scos: mai un purcel de lapte, mai un televizor cu alimentare la furtun, o găleată, mai o pungă de zahăr. Norocoşii sar peste nevoi cu câte un plic primit în schimbul votului cu jurământ pe cartea sfântă. Cu al doilea drept nu merge nicidecum. E nevoie de o căruţă de bani pentru afişe pe toţi stâlpii, copacii, coşurile de gunoi, gardurile, pentru emisiuni şi „publicitate” TV favorabilă, dar mascată, pentru pomeni, plimbări nu cu taraful după tine, ci cu televiziunile. Plăteşti găşti influente în cartier, mergi la crâşmă, cantină de ajutor social, fabrică, uzină, sindicate, şefi de scară, preoţi, funcţionari, moaşe comunale, poştaşi, postaci pe Net… N-ai ce căuta cu mâna goală. Însă degeaba ai căruţa de bani, dacă nu te susţine un partid greu, un baron tare-n pix, un jupân care să-ţi aranjeze circumscripţia, urna, numărătoarea voturilor, făcătorul procesului-verbal, transmiţătorul acestuia, socotitorul central, comunicatorul, născătorul exit-pollului… Altfel rămâi fără coledzi, ca Agamiţă.
Declaraţia ONU din 10.12.1948 menţiona mai întâi cerinţa ca „prin învăţătură si educaţie să se dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi”. Numai că treaba asta cu asimilarea drepturilor universale şi a libertăţilor n-a picat bine niciodată diriguitorilor noştri. Deşi secretarul general le predica în plenare, iar poeţii, scribii le ridicau în slăvi, nu te puteai apropia de ele prea mult fără să „te răcoreşti” ani buni la „facultatea de drept”. De aceea, organizaţii umanitare din ţările civilizate au sărit să ne apere „Les villages roumains”, bisericile, tradiţiile străbune, şcoala, sănătatea, sindicatele… După ’89, ne-au învăţat să ne apărăm singuri, să ne facem ONG-uri, sesiuni de comunicări – gârlă, organisme ale societăţii civile, birouri cu jurnalişti focoşi ca să lupte pentru cei mulţi şi neştiutori. Însă văzând că mai toţi ONG-iştii se aburcă în barca puterii după primele succese, bucuria guvernanţilor! Cum dau de unul mai răsărit, cum îi găsesc vreun contract bănos, o sinecură grasă. Ce-au să facă! Doar oameni sunt şi ei. Străinii ne-au mai ajutat de vreo câteva ori, dar s-au lehămeţit, abandonându-ne în cloaca noastră, unde zăcem şi acum. Se vede treaba că nu se poate schimba nimic cu drepturile astea.
Însă vezi că toţi mahării „luptă” pentru democraţie şi se folosesc de regulile ei. Dar nu e pentru căţei. Referendumul, e.g., se coace numai când şi cum îi pică bine genitorului său. Aşa-i că avem prea mulţi parlamentari? „Ba da”, chiar dacă habar n-avem cu ce se ocupă specia asta. Ne mai trebuie Senat? Se poate şi fără. Prea mulţi fură. Vreţi să trăiţi mai bine? Normal. Afară cu ţiganii, ungurii şi ce-o mai fi. Dinte pentru dinte. Vreţi mâncare, case, lucruri moca de la stat? Vreţi toţi note mari la şcoală, diplome, masterate, doctorate? Fireşte. Deci fără catalog, Parlament, Primărie, Poliţie, Parchet şi ce-o mai fi. Apoi punem de omagii şi Cântarea Eternei şi Fascinantei Land of Choice în frunte cu tătucul său iubit. Ce uşor se conduce o ţară de oameni cuminţi!
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 