Nici n-am aflat bine de eşecul reformelor puse în operă de două decenii, că lumea politică doreşte brusc iniţierea în dreptul constituţional, ascuns cu multă „măiestrie” într-o variantă mai degrabă poetică a legii fundamentale, căci fiecare interpretare „corectă” se bate cap în cap cu alta, la fel de „corectă”. Ca-n poemele ermetice. Încă nu s-au şters din memoria colectiv-auditivă răcnetele leonine ale „marilor bărbaţi de stat” când firava societate civilă şi Seniorul Coposu elogiau Constituţia din 1923, care, cu modificări minime, ar fi asigurat o bună gestionare a treburilor publice pentru mulţi ani. Cu condiţia vindecării rănilor cauzate de pumnul greu al procurorului sovietic Vîşinski trântit cu obidă mujică în capul monarhiei, deocamdată singura reprezentantă legitimă şi tradiţională a românului. Se zice că nimeni nu poate ieşi de sub blestemul regelui alungat. De remarcat că varianta actuală consfinţeşte grosolana imixtiune în viaţa / fiinţa intime ale poporului român, caz unic, forma de guvernământ republicană ceauşistă neputând fi schimbată nici măcar prin referendum, cu toată suveranitatea şi autonomia naţionale cu care ne lăudăm. Plebiscitată fără prea multă vorbă prin alergare cu urna după votanţi, Constituţia actuală ne-a costat două decenii de certuri, tergiversări, încurcături, fiind parcă menită să le servească doar nostalgicilor vechiului regim şi pescuitorilor în apele tulburi ale tranziţiei. Cosmetizată în 2003, de aceleaşi mâini, cu toate bunele intenţii, a ajuns iarăşi cuca bătăilor politice. Situaţia se va repeta…
Fără să plece ab initio de la alegerea cinstită a regimului, monarhic ori republican, fără să anuleze legitimitatea fostelor constituţii, nici să clarifice categoric raporturile între puterile statului, fără a stabili cine păstrează cheia sistemului, fără să ţină cont de resorturile lăuntrice ale poporenilor care nu au nici în clin nici în mânecă cu republica prezidenţială scornită de ceauşeşti, utopia constituţională iorgovană se dovedeşte un eşec anticipat. Rezultatele se văd: ţara se risipeşte.
Se pare că a sosit vremea unor necesare primeniri. Dacă până acum doar voci izolate mai reaminteau smintelile provocate de legea fundamentală, situaţia s-a inflamat brusc, odată cu propunerile preşedintelui de reformare a parlamentului, după neizbânda unanim recunoscută a uninominalului. Motivele au căpătat o încărcătură electorală: pe lângă renunţarea la luxul tot mai împovărător al celor două camere, se urmăreşte actualizarea formală a principalei instituţii democratice, încremenite cică în proiectul din ’90, cu bătaie mai lungă asupra asanării „clasei politice”, fluidizarea, eficientizarea întregului proces legislativ şi evitarea suprapunerilor cu Parlamentul European după integrare. Asta în vorbe. Din păcate, ca şi în ’90, 2003, ne lipsesc răbdarea şi dorinţa lucrului bine făcut, nefiind exclus ca varianta băsesciană să nu fie cu mult mai longevivă decât cele iliesciene. Constituţia trebuie să fie a tuturor, cu tot cu cei ce vin după noi.
Pe de altă parte, ea reflectă implicit un anumit stadiu de dezvoltare economico-socială şi s-ar dori un vector important, nu frână a democraţiei şi libertăţilor. De aceea, procesul de elaborare nu este neapărat unul politic, ci mai degrabă unul ştiinţific. Din dialogurile socratice ale lui Platon se ştie că nu se poate vindeca ochiul fără de trup, partea fără întreg, aşa că diagnosticul şi panaceul trebuie să vizeze în egală măsură atât legea fundamentală cât şi societatea.
Însă momentul discuţiei este unul critic. E atât de presantă „voinţa de putere” (Nietzsche) a preşedintelui? Nici n-au apucat să scape de prăpădul crizei economice şi politice, de AH1N1, că guvernanţii trebuie să facă faţă unei şi mai dure provocări în condiţiile scăderii vizibile a încrederii în instituţiile statului deoarece orice instabilitate politică poate degenera. Temele aruncate zilnic în spaţiul public, uitând că politică se face în parlament, nu în presă, vor adânci şi mai mult hăul dezmembrării instituţionale, al dezarticulării formaţiunilor politice aglutinate nu în jurul unor idealuri înălţătoare, ci al unor interese conjuncturale. Ideea că preşedintele şi partidul său s-ar situa într-un empireu, în afara jocurilor de interese, nu păcăleşte pe nimeni.
Parlamentul unicameral nu va duce cu siguranţă la legi mai bune, celeritate, eficienţă, dacă în spate vor prospera aceleaşi încrengături bântuite de tare balcanice, iar profesionalizarea nu va fi luată în serios ca la orice angajare pe post. Fără înalte studii politice, n-ar trebui să se permită accederea în cursa pentru forul legislativ. De aceea, nici uninominalul nu a rezolvat nimic în condiţiile în care la noi notorietatea, flerul, tupeul, prezenţa fizică, micii şi berea însoţite de mită electorală şi populism josnic „produc” voturi. Până la normalitatea europeană drumul e lung. El trece prin programe naţionale de educaţie politică, prin Şcoală, Universitate şi chiar prin Academie, necesitând rigoare morală alături de asumarea codului deontologic al profesiei.
Dacă se va decide revizuirea Constituţiei, ar trebui să cerem în sfârşit transparenţă totală a întregului proces, consultarea reală a voinţei populare asupra formei de guvernare şi a Constituţiei din 1923, pe care nu a anulat-o nimeni legal, căci realmente nu parlamentul bicameral e problema acum, ci lipsa stabilităţii monarhice din ecuaţia democraţiei. Isteria „imbecilizării” pe toate canalele a celor de altă părere ţine de războiul imund cu propriul popor. N-ar fi de dorit ca dreptul celui ce rage mai puternic (cf. Putin) să prevaleze din nou asupra dreptului celor fără de curaj şi nici ca noii corifei ai modificărilor să uite că trăim în Europa şi suntem, aproape toţi, urmaşii unor ţărani care şi-au amestecat sufletul şi sângele cu ţărâna.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 