De-a lungul timpului, ţăranul român a imprimat mentalului colectiv o imagine despre sine deloc favorabilă, cu toate încercările semănătoriştilor şi ale poporaniştilor de a o „corecta”. Nici mai târziu, surogatele proletcultiste menite să cimenteze alianţa „istorică” între ţărănime şi clasa muncitoare n-au prins, ba au căzut în desuetudine încă din deceniul „problematic” (VI), fiindcă folclorul nou cu stahanovişti şi tractoriştii fruntaşi nu căpăta aderenţă la mase. În schimb, panoplia identitară ţărănească încropită de istorici şi cronicari, români şi străini, dă la iveală trăsături deloc încurajatoare: viclean, făţarnic, isteţ, mişel, ipocrit, prefăcut, mincinos, pişicher, înşelător, sforar, perfid, duplicitar, şarlatan, fariseic, dibaci, hâtru, mehenghi şi marghiol, aşezate aici într-o ordine a frecvenţei. (Între timp, mişel, isteţ, dibaci, hâtru şi-au schimbat sensurile, n.a.). Odată cu comunismul, portretului i s-a adăugat caracteristica „hoţ”, slab reprezentată până atunci. Toate coexistând pe un fond de căinare mereie încă din timpul fanarioţilor. De remarcat că aceste atribute au fost transferate identităţii naţionale în lungul proces de constituire a statului naţional român. Dacă nouă ne place să ne autoflagelăm, când descoperim note defăimătoare în discursul unor ideologi naţionalişti germani, maghiari, ruşi ori ucraineni, acuzăm mânioşi nedreptatea, reaua-voinţă, duşmănia, lipsa argumentaţiei şi chiar a logicii. În alte părţi, atacurile identitare au declanşat războaie.
Preocuparea pentru mentalităţi şi tipologii rustice depăşeşte patru secole în Occident, ca dovadă culegerile cu snoave, povestioare despre vicleniile ţărăneşti, tipărite începând cu 1580: Till Eulenspiegel (Till Buhoglindă), apoi 1661, Molière, cu Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin) etc. La noi au fost Păcală şi Tăndală, cu circulaţie orală până la 1842, când snoavele se tipăresc în Albina Românească. O observaţie strict necesară: sunt mult mai multe asemănări decât deosebiri între cele trei tipuri de ţărani şi ţărănii, semn al civilizaţiei cândva comune.
Transformarea silnică a agriculturii ţărăneşti tradiţionale în agricultură socialistă, conform directivelor staliniste, avea să renască spiritul de revoltă împotriva spoliatorului, mai cu seamă, bolşevic. Până acum era menţionat în cazul marilor răscoale, de la Bobâlna la 1907. Jefuiţi de pământurile înnobilate cu sânge de strămoşi, ţăranii s-au băjenit la oraşe, angajându-se în fabrici, uzine şi şantiere. Cei împătimiţi de ogor s-au răsculat. Sute de mii au pierit de glonţ, schingiuiri, puşcării, deportări, lagăre, Siberia. Marginalizaţi neam de neamul lor în şcoli, facultăţi, armată, miliţie, cadre de partid, administraţie. La istorie nici că se învaţă astfel de evenimente. Se vorbeşte câte ceva despre opoziţia armată din munţi, lichidată de trupele de securitate abia după două decenii. Erau „instruite” la început de comisari sovietici. Un fenomen a scăpat însă: haiducia. Nu pot să nu-mi amintesc că, de fiecare dată când ne duceam la peşte cu bunicul, fie iertat, mai luam o traistă cu de-ale gurii şi pentru Lişman, nedespărţit de echipamentul cazon, mantaua ponosită, de ZB-ul său greoi şi de cartuşiera în diagonală peste umăr. Era om aspru, trăitor în codri, lunci, zăvoaie şi lanuri de păpuşoi înalt, hibridat porceşte, din care ai noştri nu voiau să facă mămăligă. N-am găsit informaţii oficiale despre el. Nu ştiu ce le făcea bolşevicilor. Cert este că activitatea de „lămurire” a ţăranilor pentru a se înscrie „la cazan” presupunea oarece riscuri. De aceea, activiştii erau dotaţi cu revolvere ruseşti, mişunau în găşti însoţite de miliţieni şi securişti.
Colhozul era simţit ca străin. Aşa că ce recoltau ziua furau cât puteau noaptea. Mai ales producţia de pe propriul teren. Mai târziu îşi dijmuiau şi rezultatele muncii prost plătite: în loc să asude depăşind norma de şuruburi, făceau cuţite, ustensile casnice, potcoave etc. Niciunul nu se socotea hoţ. Pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, tăiau viţelul, oaia de 1 Mai, 23 August şi alte sărbători cu fanfară şi defilări. Aşa s-a născut sentimentul „hoţiei” la români. Dar de holda şi acareturile aproapelui nu s-au atins, temându-se de justiţia divină. Astăzi unii sociologi grăbiţi susţin că identitatea noastră ar fi fost coruptă atunci prin adaptarea forţată la condiţii sociale precare, dar fără să studieze temeinic rolul determinărilor, al fenomenelor intruzive.
Acum când dăm iarăşi de greu, revenim la starea identitară. Mulţi susţin că ţăranii lui Coşbuc, Ilarie Chendi, Lovendal, Rebreanu, Marin Preda nu mai există. Dar tabloul identitar nu a suferit cine ştie ce modificări. Încă nelimpeziţi după ultima confruntare, politicieni perdanţi împreună cu analişti supăraţi pe soartă au descoperit noi valenţe ale identităţii: ne lăsăm păcăliţi cu promisiuni deşarte, suntem mitarnici, obţinând în schimbul votului avantaje, bunuri, ceea ce într-o ţară normală ar umple puşcăriile. Însă logica ţărănească e de fier: dacă tot mint de îngheaţă apele ca să poată mulge ţara după bunul plac, măcar să ne întoarcă şi nouă ce le prisoseşte. Suntem şi noi ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, criticii globalişti aruncă în seama „clasei politice” tarele identitare cu care ne-au procopsit neprietenii şi cărora le-am dat apă la moară noi înşine cu mare slobozenie a minţii. Se pleacă totuşi de la realitatea că modelul politic oferit de Păcală şi Tândală a fost mult mai uşor de pus în operă decât al Brătienilor, al lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu. Ceea ce nu s-a întâmplat cu Till Eulenspiegel şi Scapin.
Cititorul acestor rânduri îşi dă seama că fişa identitară realizată pe baza invariabilelor istoriografice dă la iveală un popor iubitor de libertate, însă greu de stăpânit şi guvernat fără acceptul său, motiv de gâlceavă între politicieni, istorici şi sociologi.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 