Adie iar vântul schimbării?

 

Impresionat de valul revoluţiilor din ’89, vocalistul rockerilor Scorpioni, Klaus Meine, a lansat câteva luni mai târziu celebra melodie „Wind of Change”, iar de atunci şlagărul se cântă în toate colţurile lumii. Încă de la primele audiţii, mesajul său politic a devenit imnul câtorva mişcări de eliberare naţională. Se foloseşte adesea ca vector în campanii electorale.

Unele evenimente recente sugerează că iarăşi adie un „vânt al schimbării” pe prima scenă politică. În sfârşit, s-a înţeles că aşa nu mai merge. După tot felul de improvizaţii şi încercări puerile de reinventare a roţii, iată că politica trebuie să se întoarcă la şcoală ca orice profesiune respectabilă. Slavă Domnului, crivăţul de la ruşi s-a mai potolit, iar tusea ţarului nu se mai resimte pe Podul Mogoşoaiei. De obicei, când ne copleşesc greutăţile, medităm la soarta noastră.

Prinşi în plasa vânzolelilor postdecembriste, nu ne-am putut redescoperi propria identitate, nici valorile morale. Azi politicieni care nu-şi mai încap în piele ne fac tâmpiţi, puturoşi şi milogi, ne acuză că dăm votul pe te miri ce, dar nimeni nu ne-a învăţat ce sunt democraţia, spiritul civic. Cu mici excepţii, am fost conduşi cu anasâna, cu furăciuni la urne, ipocrizie şi manipulare. Cu toate parteneriatele promovate la cel mai înalt nivel, nimeni n-a încercat să ne atragă în rezolvarea treburilor cetăţii. Din contră. Mai grav, tinerii intraţi în sistem s-au ticăloşit şi ei rapid, fiind răscroiţi după patul securist al lui Procust.

Politica la noi se face pe ascuns după principiul hoţesc: „mâna pe bani şi ochii la uşă”. Surprinşi adesea, şi-au pitit bişniţăreala în locuri retrase. Gelatinoasa secretomanie ne-a înţepenit în starea de apatie specifică societăţilor debusolate. După hăituirea mojicească a propriului rege, după cacealmaua elitelor postceauşiste şi îngroparea tuturor reformelor, dezmoşteniţii încă nu-şi găsesc drumul propăşirii, nici conducători înţelepţi care să le respecte drepturile şi opţiunile.

Aflaţi în căutare de lucru ori în vizită, românii şi-au dat seama că în Occident politica se face cu şi pentru oameni, că politicienii sunt cetăţeni obişnuiţi ca fiecare dintre ei, doar că şi-au făcut o profesiune de credinţă din slujirea intereselor legitime ale celorlalţi.

Nu şi în România. Odată ajunşi înalţi demnitari, mai toţi uită de unde au plecat, ajung aroganţi şi craidoni, îşi schimbă casele şi nevestele, agonisesc peste noapte averi de neam prost, fac pe boierii, îşi angajează pe bănuţul văduvei şi al sărmanului zeci de slugi şi maşini scumpe, se izolează de mulţimea alegătorilor prostiţi, se leapădă de promisiuni ca de haine jerpelite… De aceea au pierdut respectul poporenilor. Nimic nu-l va mai trezi.

Nemulţumiri ca acestea au atins masa critică, iar „Wind of Change” bate în rafale prin spaţiul public asupra politicaştrilor în conflict cu legea. Pentru ei reforma morală poate aştepta mult şi bine, mai importante fiind şmecheriile pentru păstrarea puterii şi a privilegiilor. Dar totul are un capăt. Protestatarii, greviştii, oamenii de pe stradă parcă au prins curaj şi spun lucrurilor pe nume. Încep să le arate obrazul şi chiar cătuşele celor ajunşi caii breji ai UE.

Din pricina lucrului făcut de mântuială şi a lăcomiei lor, mai adăstăm cine ştie cât pe frontiera Schengen. Îmbufnaţi la culme de aşa afront, dau vina pe înalţii funcţionari ai CE, ameninţă băţoşi tratatele unionale, vor să împiedice admiterea încercatei colege de lagăr socialist Croaţia, deja cu un nivel de trai mult superior nouă. Deşi au trecut prin război. La noi continuă războiul, dar cu propriul popor.

Poate că adierea va spulbera minciuna şi şarlatania, modul nenorocit de a guverna ţara. Imaginile din videoclipul Scorpionilor surprind bucuria de a redeveni liberi şi drapelul românesc cu stema decupată. Avem şi noi dreptul să sperăm la o patrie „unde copiii de mâine să viseze mai departe în vântul schimbării”.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

O stafie la Cotroceni?

 

Cu creaturile astea nu-i a glumă. Se bagă peste tot. În Franţa, pe Valea Loarei, proprietarii celor 26 castele au angajat o armată de specialişti în fantome să le alunge ca să poată dormi cât de cât omeneşte, ori să le înmulţească, pentru a atrage turişti. În cazul nostru, varianta înmulţirii pică. De când au scăpat poliţiştii javra ordinară, stafiile nu se mai pot plimba nestingherite pe aleile parcului cotrocean. Pică şi aceea cu turiştii. Nici măcar urmaşii brătienilor nu se mai încumetă să bată la uşă.

Identitatea stafiei însă a ridicat mari semne de întrebare. Să fie a reginei Maria? Fiica Ducelui Alfred de Edinburgh era o fiinţă sfioasă, cu educaţie aleasă. O fi stafia fiică-sii, Ileana? Imposibil. Devenită Măicuţa Alexandra, stareţă a mănăstirii ortodoxe-române din Elywood City, n-avea cum să ajungă fantomă româncă fără paşaport cu cip. Şi mai este o dilemă: stafiile astea de modă veche nu s-au împăcat niciodată cu cucuvelele, locatare ale palatului hăt de pe vremea Bunicuţei.

Taina a fost dezlegată parţial mai zilele trecute când chiriaşului actual i-a scăpat un porumbel. Nu acela pictat peste tot de Sabin Bălaşa ca simbol al păcii, ci unul prevestitor de bucluc: cică statul social de pe vremea lui Ceaşcă ar fi murit asasinat, n-am înţeles bine de cine, iar toţi ăştia care mor violent ajung stafii. Asta mai lipsea. Ne-am mai revenit când am aflat că a pierit doar jumătatea statului care dă, cealaltă care ia e mai vie ca oricând. Nu-i ajung 16 ore pe zi cât are de luat. N-a zis Regele Soare că „statul sunt eu”? Apoi dacă statul e el înseamnă că n-are nicio treabă cu cei „sans cullots”.

Aşadar nimic nou. S-a mai întâmplat şi în 2006, zice hronicul cotrocean, când a murit înăduşit în arhive însuşi comunismul, dar, internaţionalist şi uman cum a fost, acum bântuie numai prin mintea celor ce-l visează zi şi noapte. Cică se întoarce la Cotroceni numai când se stinge candela de cristal roşu de Murano uitată de dl Iliescu. Dacă ne luăm după „Le mythe de l’eternel retur” al lui Mircea Eliade, cel mai doct în materie, şi după dl Tismăneanu, stalinismul a fost croit pentru eternitate. Însă, jelită zilnic, fantoma sa ia minţile înalţilor dregători.

Partea proastă e că nălucile astea nu se dau duse cu una, cu două. Nu le alungi nici cu pucioasă, nici cu usturoi ca pe strigoi, pricolici sau moroi. Nici cu crucea de argint ori cu ţăruşul bătut în inimă ca pe vampirii lui Dracula. Iar urmările deja se văd: Zeus nu mai atrage uralele mulţimilor ca în celebrele bătălii cu ticăloşii, găozarii, ţigăncile împuţite, puturoşii, asistaţii, şomerii, bugetarii, pensionarii, ciuruiţi mintenaş ca la un semn, vorba poetului. Nu a contat nici măcar că a făcut câte-o mănăstire după fiecare izbândă, cum era obiceiul moştenit de la înaintaşi. Războiul de uzură cu mogulii şi „mijloacele mass-media”(!) iată că trenează, cu toate că a cerut ajutor fercheşilor unguri, credincerilor regelui Bela I de HarCov. Din cauza celor ce se lasă prostiţi de scornelile moguleşti, bietul Vodă n-a făcut faţă cu arcaşii, fustaşii şi suliţaşii cumpăraţi de la inamic pe nestematele coroanei, chiar dacă au spart împreună cândva flancurile mândrei opoziţii. Degeaba i-a sărit în dreapta logofătul cu oastea de ţară, cu coase, bărdoaie şi ţăpoaie, biruinţa nu i se arată nicicum, faima de odinioară scade în sondaje, iar vistieria s-a golit.

Neavând pe unde să scoată cămaşa, căpeteniile au dat-o pe şiretlic. Au trecut la tactica străbună a pământului pârjolit. Nu lasă nimic în urmă decât pavele şi borduri incomestibile. De frica scheleţilor din dulap, caută cărările codrului. Înainte de a se retrage în munţi cu căţel şi purcel, vor neapărat să le fure duşmanilor merindele până-i leşină de foame.

Ca să-şi poată îndeplini planul, au lansat zvonuri ba că armata opoziţiei e demoralizată şi fleşcăită, ba că e numai în mintea mogulilor, iar adevăratul inamic al diriguitorilor ar fi televizorul… Numai stafiile erau în stare să pricinuiască aşa neroade necazuri şi sminteli.

 

Petru Tomegea

Crai Nou

 

Eşuarea unei guvernări – live

 

 

Ceea ce se întâmplă sub ochii noştri după declanşarea crizei economico-financiare ne arată ca la şcoală cum poate fi eşuată o guvernare. Politologii, sociologii nici nu mai trebuie să-şi ţină cursurile, căci studenţii lor îşi însuşesc live o lecţie plină de patimi şi învăţăminte.

Fenomenul a debutat cu accederea la guvernare a unei formaţiuni politice complet nepregătite pentru lupta împotriva crizei, fără o strategie ştiinţifică, fără specialişti în abordarea fenomenelor economico-sociale depresive, ca în Polonia, Bulgaria. Mass-media anticipaseră scăderea vertiginoasă a încrederii în partidul aflat la putere şi în principalii săi lideri. În stadiu incipient, criza putea fi ţinută sub control, dar s-a declanşat haos în momentul în care Preşedintele a luat frâiele guvernului, anunţând cu de la sine putere împrumuturi înrobitoare de la FMI, iar, la scurt timp, măsuri de austeritate de neconceput în lumea civilizată. Fără mofturi constituţionale, fără vreo urmă de protest, fie şi formal, Premierul s-a trezit în plus, cu fişa postului golită de sens, iar competenţa, expertiza, coerenţa necesare unei bune guvernări, în interior şi exterior, au lipsit cu desăvârşire. Guvernarea se menţine printr-o majoritate cinică, iar urmările devin tragice.

Pentru că legitimitatea diriguitorilor a început să fie contestată atât instituţional cât şi în spaţiul public, a doua putere în stat, cea juridică, de la judecătoria locală până la Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Constituţională, se implică direct în gestionarea treburilor publice: CC hotărăşte în numele Legislativului, deşi rolul său se referă strict la constituţionalitatea legilor, magistraţii îşi restabilesc singuri grila salarială, judecătorii anulează legile tranşate prin angajarea răspunderii Executivului. Cauza? Conţinutul confuz, amatoristic al legislaţiei în vigoare. Sunt semne evidente ale unei crize a leadership-ului, ale instabilităţii climatului politic şi ale incompetenţei deciziilor la vârf, lucru fără corespondent în ţările democratice.

Înşişi diriguitorii recunosc cu seninătate şi chiar jovialitate, la cel mai înalt nivel, că statul nu-şi mai poate respecta prerogativele constituţionale! Ca în vreme de război ori calamitate. Deşi art. 47 (1) zice că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”, preşedintele ne anunţă zâmbind că statul social a decedat. Deşi art. 76 alin. 2 spune că „principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sunt respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale”, iar interesele naţionale sunt „creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei”, fondurile pentru educaţie, cultură, cercetare, sănătate şi asistenţă socială sunt continuu amputate, întregi categorii sociale fiind ameninţate de spectrul sărăciei şi al subalimentaţiei.

Fireşte, pe plan internaţional se vorbeşte de „basic needs”, de standarde minimale de securitate nutriţională şi locativă pentru neaplicarea cărora puterea poate fi trasă la răspundere. După Hobbes, nerespectarea contractului social aduce după sine ilegitimarea Executivului, iar schimbarea acestuia devine o obligaţie elementară. Nu şi în România, unde lipsa de reacţie a societăţii e proverbială, de aceea, la curţile apusene suntem consideraţi „plantele agăţătoare ale Comunităţii Europene”. Samuel Huntington explică neimplicarea civică prin îndepărtarea elitelor deznaţionalizate de mase şi prin narcotizarea mediatică.

Astfel, în discursul oficial, poporul e găsit mereu vinovat pentru nerealizările guvernului şi înapoierea culturală, e puturos, milog, tâmpit… Ni se cultivă complexe de inferioritate şi inutilitate, suntem îndemnaţi să emigrăm, ni se batjocoresc valorile, speranţele, în timp ce geniile conducătoare trebuie să ne ducă de mână prin deşertul crizei. Ca la grădiniţă.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce s-a schimbat în politică de la Eminescu încoace?

 

Istoria fenomenelor sociale nu mai trezeşte pasiuni, iar analizele periodice sau tematice nu au căutare în mass-media ori pe rafturile librarilor.

Cine se hazardează însă a cerceta presa veche rămâne cu o cumplită deziluzie. N-au prea evoluat comportamentul politicienilor, nici modul lor de gândire, iar subiectele, terminologia sunt cam aceleaşi. Multe din aserţiunile jurnalistului Eminescu sunt valabile şi azi: „găgăuţia generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beţie de cuvinte, care a ameţit clasele noastre de mijloc şi le-a făcut a confunda formele goale şi pospăirea pe deasupra a civilizaţiei cu fondul acesteia” (5.02.1882). „Faţă cu un demagog, oricât de inteligent ar fi, se iveşte totdeauna un altul care-l întrece în exagerări şi făgăduinţe şi pe care patimele vrăjmaşe îl suie numai pentru a fi răsturnat şi el la rândul său de un al treilea. Cine s-a servit o singură dată de arma demagogiei… să ştie că… demagogia care-a semănat vânt a început să culeagă furtună” (17.01.1882); „Pentru popularitate şi menţinere la putere sacrifică interesele vitale” ale naţiei. (16.03.1882). Judece fiecare rândurile de mai sus, dar să nu uite că pe atunci aristocraţia mai impunea oarece reguli şi moralitate. Profitorii de azi le-au coborât la limita de jos, iar senzaţia multor analişti oneşti este că am atins pragul critic.

O. Paler avea dreptate să fie pesimist. Lupta jurnalismului autohton e cu morile de vânt, nu produce vreo îmbunătăţire, iar această stare de fapt ar trebui să îngrijoreze nu doar elitele politice, culturale. Din păcate, înregimentate cu arme şi bagaje într-o bătălie politicianistă, s-au înnămolit între bine şi rău, între stânga şi dreapta, între idolatrie şi ură. Pierzându-şi statutul şi rolul de altădată, boierii minţii nu mai au puterea să ne adune în jurul unor proiecte de ţară, pe care, de altfel, nici nu le au. Şi chiar dacă le-ar avea, cine le-ar mai urma?

S. Tănase vorbeşte de două Românii, una mică, dar puternică şi hrăpăreaţă a conducătorilor, şi alta a plugului tras de cal sau chiar de om. Dar România ar trebui să fie numele Patriei comune a tuturor românilor, ceea ce nu este. Avem doar o ţară la bocancul unei clici de profitori. Între cele două lumi e „o prăpastie şi nicăieri un pod. Este o structură socială tipică pentru o ţară înapoiată”.

Nici cu electoratul nu s-a întâmplat mai nimic. A rămas o masă eterogenă, cu evoluţie incertă, uşor de manevrat, în stare să-şi dea votul celor ce promit marea cu sarea, chiar dacă de fiecare dată s-a ales praful de gogoşile lor. De aici slaba participare la treburile cetăţii, nivelul extrem de jos al discuţiilor politico-cetăţeneşti, numărul mic al cititorilor de gazete. De asta bruma de cultură civic-politică nu dă semne de emancipare. Din contra. Violenţa răpănoasă a limbajului taie elanul tinerilor valoroşi, dar şi al ziariştilor dornici a-şi înnobila meseria.

În toate ţările libere se cultivă cu sfinţenie dreptul la opinie, dar la noi se adună voturi din jeg moral şi batjocură, inclusiv din mocirla forumurilor controlate de jupâni. Ca şi banii nemunciţi, voturile nu au miros. „Plebe şi gunoi”, zicea poetul.

Cum în timpul războaielor şcolile îşi închid porţile, nimeni nu se aşteaptă ca luptătorii cauzelor deşarte să se îngrijească de învăţătura poporenilor, nici să înceteze confruntarea de la sine şi să se apropie de cei mulţi spre a le asculta păsurile. Decepţionat de politicienii vremii, veştejind negrija faţă de populaţie şi aceleaşi furăciuni ca şi azi în alegeri, Eminescu nu „crede că prin reforme s-ar putea aduce vreun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă ştiinţă, o mai îngrijită educaţie, o accesibilitate mai reglementată la demnităţile publice, după măsura meritului şi [a] învăţăturii, ar da rezultate mai bune… căci corupţiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor”. Asta era miza pe legea educaţiei.

 

 

Petru Tomegea
Ziare.com

Frică, resemnare şi guvern de lupi

 

 

Tentaţia recurgerii la frică şi ameninţare n-a dispărut căci ţinerea în frâu a unei populaţii debusolate şi sărăcite nu necesită eforturi de concepţie, ci doar forţă coercitivă. Procesul (re)instaurării fricii e însă unul complex.

Cu excepţia republicilor antice Atena şi Roma, bazate pe dreptul celor puternici (potentes viri), abia Căderea Bastiliei (1789) pune problema guvernării democratice, iar revoluţiile din 1848 instaurează republici ori monarhii constituţionale după principiul „Regele domneşte, nu guvernează” în toate ţările occidentale. Teama, frica faţă de stat şi dregători au fost înlocuite treptat prin participarea cetăţenilor la rezolvarea treburilor publice.

Ca şi celelalte popoare, românii au parcurs acelaşi drum, dar cu două sincope: Carol al II-lea – generalul Ion Antonescu şi republica populară Dej-Ceauşescu. România reîntregită se trezise în ajunul conflagraţiei mondiale fără un sistem de alianţe sigure, cu o politică de dictat a Suveranului, nevoit să stăpânească populaţia prin frică şi crime ale Gărzii de Fier. Generalul i-a adăugat dimensiunea forţei militare, încercând să păstreze statu-quoul obţinut la Trianon. Dar, aventurându-se pe front dincolo de Nistru, fără a lua în calcul riscurile majore, şi-a adus ţara într-o situaţie-limită.

Instaurarea puterii bolşevice a urmat modelul dictaturii antebelice. Frica s-a impus cu tancul sovietic, cu ajutorul legionarilor şi al ofiţerilor siguranţei integraţi în PCR, prin foamete, rechiziţia bunurilor şi alungarea Regelui. În fruntea comunităţilor au fost puşi, conform doctrinei leniniste, membri compromişi ai clasei muncitoare şi ţărăneşti, guvernarea asigurând-o comisarii sovietici prin cozi de topor. S-au folosit de slăbiciunile noastre tradiţionale: neputinţa asocierii pentru înlăturarea pericolului, uşurinţa coruperii liderilor formali, teama de forţa oarbă a adversarului, acţiunile sale barbare fiind de neînţeles de moment ce nu i s-a făcut nici un rău, resemnarea în faţa abuzurilor, perceperea străinului ca superior. De remarcat că toate ţin de educaţie.

Însă lipsa reacţiei de nesupunere civică, ploconirea în faţa forţei cotropitoare şi chiar justificarea trecerii de partea acesteia au fost în avantajul uzurpatorilor. Istoria şi tradiţiile reţin fapte hilare: romanii ne-au supus, ne-au jefuit averile, aurul, comorile dacice şi cele mai frumoase fete, dar noi i-am nemurit în balade, legende şi colinde, apoi ne-am dat cu ei şi le-am imitat comportamentul. Întotdeauna forţa brutală a duşmanului ne-a paralizat voinţa. În schimb, căpeteniile noastre s-au asociat la pradă cu puterile suzerane turcă şi chesaro-crăiască.

Ne-au scos din această stare paşoptiştii iubitori de ţară şi de neam. Le datorăm 8 decenii înălţătoare, singurele care ne-au demonstrat că prin voinţă, educaţie şi unire românii pot alcătui o naţiune europeană. Din păcate, experienţa am uitat-o repede şi ne-am plecat grumazul sub bocancul sovietic, ratând încă o jumătate de secol. Fără frică şi trădare, ne-am fi păstrat monarhia.

Azi, conducători autoritari se folosesc de aceleaşi tare ca să ne stăpânească, coborându-ne la stadiul de populaţie gregară, sărăcită şi înfometată. După câţiva ani de speranţe, bătrânii şi săracii se îngrămădesc din nou la pomana praznicelor şi a votului, de nu, îşi caută funie şi săpun, ori se aruncă de la balcon. Pentru un blid de fasole şi trei sarmale se calcă în picioare. Frica şi-a făcut efectul: ne prostituăm în faţa puterii discreţionare, valorile ni se expatriază, statul nu ne mai aparţine, agricultura e lăsată de izbelişte, sănătate şi educaţie la pământ…

Avem în schimb diriguitori de neclintit. Siguri pe ei înşişi. La adăpost de mânia populară, au luat în stăpânire statul slăbit, mereu (majori)tari prin procedeele enunţate mai sus, îşi arată muşchii în faţa naţiei, fac ce vor cu un popor răbduriu, nu mai pot de bună dispoziţie, de trai bun şi încredere în viitor. Discrepanţa între ei şi noi înspăimântă.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Interesul naţional poartă fesul politic

 

 

Când Puterea invocă interesul naţional, ori e în ultima fază, ori chiar ne paşte vreun mare pericol. Dacă Preşedintele cere moratoriu Parlamentului ca să legifereze pentru salvarea ţării, e clar că cineva atentează la suveranitate, independenţă, unitate naţională, conform art. 1 din Constituţie. Te pomeneşti c-o fi intenţionând cineva să anexeze niscaiva teritorii apărate cu sânge de strămoşi, tocmai când noi le lăsarăm de izbelişte. Ameninţările trebuie că sunt iminente, dovedite. Nu se poate ca vreo autoritate publică să se joace cu asemenea afirmaţii.

A nu se uita: comunismul s-a instaurat, ne-a învins şi a repauzat făcând trafic cu interesul naţional. Într-atât s-a uzat de el, încât a devenit monedă calpă. Nici Revoluţia, nici răzmeriţa cu iz securist din 14-15 martie ’90 n-au reuşit să-l resusciteze. Patriotismul românesc, abandonat şi de şcoală şi de poporeni, nu mai vinde niciun fel de marfă. Doamne fereşte să fie nevoie de el.

Când Preşedintele cheamă politicienii să apere interesul naţional înseamnă că Domnia Sa singur nu poate. Şi e drept. Dar să-l invoci la 6 ani de mandat şi să sperii lumea miroase a politicianism sadea. Ori idealurile cotrocene nu coincideau până acum cu cele populare, ori nu şi-a bătut capul cu ele. Dovezi ar fi destule: când a torpilat Coaliţia ADA, când, scoţând partidul prezidenţial din executiv, a tras din toate poziţiile în propria guvernare pentru a o demola, când a alcătuit majorităţi din soluţii imorale prin achiziţii „de zoaie” şi multiple trădări, de la Stolojan la Oprea, a servit interesul naţional? Când se împart partide, medii publice şi cetăţeni în buni şi răi, când oastea de strânsură a puterii e în serviciul poporului, iar cea a opoziţiei e ticăloasă, vândută mogulilor, duşmană de ţară şi de neam, când dezbinarea produce crize dureroase, iar principiul unităţii e călcat în picioare, a invoca sentimentul patriotic înseamnă blasfemie.

O scurtă privire asupra situaţiei actuale e edificatoare. Adoptarea legilor bugetului, a salarizării unitare, a pensiilor, a educaţiei arată pe lângă limitele guvernării, şi tactica greşită a majorităţii parlamentare. Conform Constituţiei şi cutumelor democratice, legile privesc întreaga suflare a patriei, iar Parlamentul o reprezintă. Or legile respective ascund sub exprimări stufoase capcane precum: salarii, pensii micşorate, dări la stat sporite, eternizarea partidului de guvernământ la putere şi alte şmecherii. Legile ies tot mai strâmbe, iar încrederea în instituţiile democraţiei scade fiindcă reprezentativitatea Opoziţiei a fost desfiinţată, cu tot votul uninominal. În nicio altă ţară europeană nu se mai întâmplă aşa ceva. Tocmai încercările repetate de a păcăli vigilenţa şi a trece fraudulos prin Legislativ hotărâri importante pentru noi toţi a provocat blocajul actual. Într-un stat de drept, o asemenea majoritate e calificată ca autarhică, anarhică, iar cetăţenii ies în stradă pentru a-şi apăra drepturile uzurpate. Aici s-a ajuns.

Apelul prezidenţial la conştiinţă şi dragoste de ţară a parlamentarilor după ce cu numai o săptămână în urmă erau declaraţi „ostili României” arată însă nivelul jalnic al relaţiilor între principalele instituţii ale statului. În loc de colaborare în clamatul interes naţional şi al ieşirii din deşertul crizei, primii actanţi politici vor să-şi refacă imaginea deteriorată şi credibilitatea pe spatele oricui le pică în mână, fie personaj, fie instituţie. Chiar de-ar pieri ţara. Nu altceva vrea să fie moratoriul. Ameninţarea cu eşuarea acordului FMI când executivul risipeşte bugetul de austeritate pe patinoare, maşini de lux şi salarii de sute de ori mai mari ca ale profesorilor nu ţine. Deşi disponibilitatea la dialog cinstit, cu cărţile pe faţă, dar fără păcăleli şi fanfaronade politicianiste, nu a lipsit niciodată, Puterea forţează mereu nota, dorind singură victoria. Împotriva Opoziţiei şi a propriului popor. Ceea ce într-o democraţie nu e posibil.

 

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

Ce ştiu M. Sarkozy & Frau Merkel şi uităm noi

 

Vetoul franco-german la intrarea în spaţiul Schengen era previzibil. Demult apăreau în presa occidentală informaţii despre fundătura în care a intrat România din cauza unor lideri bolnavi de putere. Ca pe vremuri, propagandişti cinici fac din negru alb, mimează austeritatea prin „atât ne putem permite”, dar pe din dos bugetul public e risipit discreţionar pe clientelă, bunuri de lux şi huzur. Politică de pradă fără oprelişti.

Ca francez, german, englez nu e nevoie decât să cauţi pe Net ca să afli ce se întâmplă cu românul că „înapoi tot dă ca racul”, vorba poetului. Pentru că spaţiul public cu greu mai poate fi controlat, iată ce pot ei afla:

– oricine putea număra votanţii intraţi la secţia ambasadei din Paris ori în alte locaţii şi să afle apoi numărul buletinelor pro Băsescu, iar concluzia ar fi demolatoare pentru cariera actualului ministru de externe, dar şi a celorlalţi organizatori, răsplătiţi apoi cu sinecure grase;

– în nicio altă ţară nu s-a dat cetăţenie contra voturi ca în cazul moldovenilor – ambele situaţii anulând legitimitatea celui de-al doilea mandat prezidenţial; niciunde în civilizaţie nu se câştigă voturi contra plic, mici, bere, ulei, purcei… Cetăţeni străini şi români au văzut, au făcut filme, poze postate ici-colo. Sunt însoţite de mărturii, declaraţii, dosare în instanţă. Fără vreun efect. Obişnuiţi cu legile, nici francezii, nici germanii, nici înalţii comisari europeni nu pot numi un asemenea regim ca democratic;

– despre corupţia fără corupţi sunt cele mai multe date: principalele rute pentru emigranţi clandestini, droguri, export de carne vie tranzitează România, tiruri întregi cu ţigări şi alcool de contrabandă conduse la destinaţie cu girofarul, containere cu asemenea produse păzite în porturi de organul legii, mita cerută firmelor intrate pe piaţa investiţiilor (Vinci-Comarnic), contracte fără licitaţii ori cu licitaţii trucate, favorizarea firmelor ALRO, ArcelorMittal la preţul energiei etc., tolerarea neplăţii dărilor la stat a clientelei de partid, ceea ce a băgat ţara în sărăcie lucie, acuzaţii grave asupra implicării în exportul ilegal de arme spre zone conflictuale. Din cauza lor au pierit 9 căşti albastre franceze pentru menţinerea păcii în Africa…

– atacuri permanente la instituţiile democraţiei, încălcarea Constituţiei şi a legilor la cel mai înalt nivel, alcătuirea unei majorităţi parlamentare prin achiziţia ca la piaţă de deputaţi şi senatori ai opoziţiei, momiţi cu bani (pentru colegii!), posturi, funcţii şi grade de generali, fraude clare la numărătoarea voturilor în Camera Deputaţilor, conturbarea dreptului parlamentar de a vota o lege, sau votarea la indicaţia superiorului, ocolirea discuţiilor în plen asupra legilor prin asumarea răspunderii guvernamentale, control politic asupra actului de justiţie…

– CV-ul insultător al unor înalţi demnitari: foşti tâmplari, tinichigii auto, fochişti, chelneri, dresori de câini, înalt şcoliţi de la distanţă după accederea în funcţii, bişniţari, interlopi, mulţi cu dosare penale. Îşi dau arama pe faţă la televizor, unde nu sunt în stare să lege două vorbe, având nevoie de sufleuri, SMS-uri, promptere. Incompetenţa crasă se vede în actul de guvernare. La noi va fi mergând descurcăreala, dar la ei nu.

– politizarea funcţiilor, a posturilor, mai dihai ca înainte de ’89, promovarea doar a valorilor partidului conducător, nicidecum a meritelor, a competenţelor, principalul motiv al crizei româneşti;

Întrucât autorităţile statului n-au catadicsit să demonstreze contrariul informaţiilor de mai sus, cei doi lideri nu vor ca tentaculele corupţiei româneşti să se întindă şi asupra UE. Nimeni nu le poate garanta că şmecheria noastră tipică nu le va infesta viaţa politică şi economică. Au avut deja o mostră chiar în PE când răspunsul negativ la petiţia jurnaliştilor români încondeiaţi ca vulnerabilităţi în Strategia naţională de apărare a obţinut 16 voturi, deşi comisia avea doar 12 membri!

 

 

Petru Tomegea

Ziare com.

 

 

 

 

 

Calul lui Caligula şi buna guvernare

 

 

Cineva zicea că istoria se repetă, însă, neaoşi cum suntem, la noi nu doar se repetă, ci continuă. De la origini până în prezent. Astfel, cu unele excepţii notabile datorate lui Carol I şi Întregitorului Ferdinand, am avut parte de guvernări fără vertebre şi pricepere. Câţiva istorici, mai cu seamă protocronişti, dau vina pe aşezarea geografică la răscruce de mari imperii şi nu pe calitatea slabă a conducătorilor, ca şi cum poziţia Elveţiei, de pildă, n-ar fi fost asemănătoare. În lipsă de perspectivă şi înţelepciune, energiile populare au fost risipite aiurea, iar înapoierea, fărâmiţarea şi orgoliile i-au ajutat pe vecinii mai puternici. Noroc de Carpaţi şi ape.

Şi alţi europeni au avut guvernări proaste, dar pentru perioade mai scurte. Astfel Caius Iulius Caesar Germanicus, supranumit Caligula (Cizmuliţă), a reuşit după 4 ani de orgii şi destrăbălare să irosească tot ce agonisiseră înaintaşii săi. Îşi făcuse calul (Incitatus) consul, îi crease o curte proprie, iar oaspeţii beau vin din găleata-i de aur.

Ca locuitor al acestui scump meleag, nu pot să nu observ că dobitocul-consul ar fi fost de preferat multor situaţii de la noi deoarece nu şi-a căsăpit fraţii pentru ciolan, nu i-a pus să voteze împotriva celorlalţi la un semn în sus cu copita, nu le-a dijmuit furajele, nici n-a delapidat trezoreria… Neştiind decât vorbele ni-ha-ha, nu i-a putut minţi zi şi noapte pe ai săi. De tain, zăbală, iapa mândră şi focoasă a aproapelui nu se cade într-o discuţie serioasă.

Împăratul Cizmuliţă a rămas de poveste tocmai prin calul său. De nu-l avea, nu-l regăseam în Anale. Pe cal l-a agreat şi dl Coposu, căci citează o epigramă: „Caligula imperator/ şi-a făcut din cal senator/ Groza, mai sinistru,/ şi-a făcut din bou ministru”. E vorba de celebrul Zăroni, ministru al agriculturii în guvernul Groza. Însă reaua intenţie a epigramistului a fost imediat dată în vileag: omul „a făcut patru clase gimnaziale la un liceu german, vorbea şi citea fluent în această limbă”. Văzând cât de bine se descurcă Zăroni cu minime investiţii în şcolarizare, comuniştii au purces la înlocuirea cadrelor burghezo-moşiereşti decăzute cu tovarăşi muncitori şi ţărani de nădejde, toţi devotaţi trup şi suflet conducătorului iubit. Pentru că aruncarea la lada istoriei a dat roade nesperate, experienţa s-a reimplementat în sfârşit acum câţiva ani. Cu aceleaşi măreţe succese.

Şi cum pe noi ne ia valul revoluţionar o dată la 50 de ani, dacă ne aprinde altcineva fitilul, nişte jurnalişti obraznici de la mai multe ziare atentatoare la siguranţa naţională au iscodit alta: „Caligula imperator/ Şi-a făcut calul senator,/ Dar Băsescu mai sinistru/ Şi-a făcut iapa ministru”. Plagiat curat! Au înlocuit „Groza” cu „Băsescu”, de parcă nu s-ar fi schimbat nimic. Au orbul găinii: PCR e oale şi ulcele, iar azi ne conduce glorios spre înalte culmi PDL. Efectele guvernării portocalii vor fi glorificate multe decenii. Miniştrii ceauşişti erau nişte încurcă-lume, nişte încuiaţi. I-aţi auzit vreodată vorbind de pixelul violet? Era vreunul în stare să obţină aritmetic 170 din 80? Sau să construiască stadioane de 4 milioane de euro? De-abia le făceau de câteva mii de lei pârliţi ori prin muncă patriotică hei-rup. În plus, habar n-aveau de comision, CAS, forfetar… Nici nu înţelegi cum pot românii să-i regrete.

Or asta înseamnă că a intrat în obişnuinţă ca marii noştri bărbaţi de stat să-şi pună fiinţele adorate să se sacrifice muncind pentru poporeni. Păstrând proporţiile însă. Mădularele de azi   n-au nici un fel de necazuri cu găleata de aur, nici cu fluenţa unei limbi pretenţioase ca germana, ci „reformează” abraş graiul învăţat de la mama. Inclusiv cei 7 ani de acasă. De aceea vin la televizor care cu prompterul, care cu fiţuica, ori mai bine îşi iau şoptitoarea de la birou să vadă lumea producţia de savanţi şi actori politici la hectar.

Din păcate nu ştiu să explic pasiunea asta pentru cai, boi, iepe… a epigramiştilor.

 

Petru Tomegea

Ziare.com.

 

 

 

 

 

 

 

 

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

A helper monkey made this abstract painting, inspired by your stats.

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 7,500 times in 2010. That’s about 18 full 747s.

In 2010, there were 98 new posts, growing the total archive of this blog to 197 posts. There were 26 pictures uploaded, taking up a total of 7mb. That’s about 2 pictures per month.

The busiest day of the year was January 18th with 92 views. The most popular post that day was Hidra roşie – ritual de împerechere.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were ro.wordpress.com, verronica.wordpress.com, facebook.com, search.conduit.com, and google.ro.

Some visitors came searching, mostly for nume vechi romanesti, petru tomegea, nume romanesti vechi, argoul, and argoul elevilor.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Hidra roşie – ritual de împerechere February 2009
1 comment

2

VECHI NUME ROMÂNEŞTI, de Ion Popescu-Sireteanu February 2009
3 comments

3

Argoul elevilor January 2010
2 comments

4

SINTAXA LIMBII ROMÂNE, de Maria Popescu, Ilie Romaniuc, Sextilia Crăciun, Elena Halip, Editura CARMINIS, May 2010

5

Despre mine December 2009
11 comments