Ion I. Solcanu, Un erou din Războiul de Întregire a României: Regimentul 9 Vânători

Editura Junimea ne-a făcut o mare bucurie de Centenar, nouă și istoricilor, editând în condiții academice, materiale și grafice, cartea dlui prof. Ion I. Solcanu. Meritul autorului și al Junimii trebuie, însă, împărțit cu tehnoredactorul Cezar Baciu, capabil de performanțe mai mult decât lăudabile în materie de editare a unor texte și cărți dificile.
Autor al multor studii importante pentru istoria și cultura românească precum: Petru Rareș (Ed. Academiei, București, 1977), Artă și societate românească în sec. XIV – XVIII (Ed. Enciclopedică, București, 2002), O istorie a artei… parlamentare, Tipo Moldova, Iași, 2003), Romanian art and society (14-18th century) (Ed. Enciclopedică, București, 2004), Ioan Hudiță. Istoric, om politic și autor de jurnal, 2015, unele recenzate (sumar) și de noi, cartea vine în completarea recentului volum de documente (694 pagini) „Operațiile și Istoricul Regimentului 9 Vânători în Războiul pentru Întregirea «Neamului Românesc 1916 – 1918»”, apărut la Editura Enciclopedică, București, 2018, care face public jurnalul de război al celebrei unități militare. După parcurgerea sa înțelegem de ce comuniștii români, la comanda liderilor sovietici și a GRU au desființat unitățile de vânători de munte. Așa că susținătorii de azi ai teoriei independenței și a suveranismului dejist-ceaușist să ne mai scutească.
Opera de față aparține în mod firesc istoricului modern al secolului al XXI-lea, căci, iată, omul de știință prezintă și comentează, în prima parte, cu argumente actualizate activitatea armatei românești pe fronturile din Dobrogea (1916), participarea la bătălia pentru București (nov.1916), apoi pe frontul de la Mărășești, inclusiv în operațiunile de curățire de rămășițele armatei rusești dedate la jafuri în județele Botoșani și Dorohoi. Evenimente pe care istoria noastră aproape le-a uitat.
În partea a doua a lucrării îi vedem pe vânătorii Regimentului 9 în apărarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 pe fronturile din Ardeal și Ungaria unde s-au încărcat de glorie. Nu lipsesc listele cu eroi și răniți, pentru care autorul merită toate aprecierile: cu adevărat Centenarul i-a uitat, concentrându-se numai și numai pe aspecte politicianiste. Pe politicieni nu i-a impresionat nici faptul istoric, nici omagierea făcută prin discursuri patriotice și depuneri de coroane, nici măcar cea mai reușită paradă militară de la revoluție încoace.
Ce l-a determinat pe autor să alcătuiască acest amplu studiu (380 de pagini)? O spune el însuși: „Vitejia și sacrificiile de vieți și de sânge ale acestui regiment erou au presupus eforturi, suferințe și privațiuni la limita insuportabilului, greu de înțeles pentru cititorul de azi, dar care creionează imaginea ofițerului și soldatului român pe durata celor trei ani de război” (pag. 10).
Cartea e cu atât mai valoroasă cu cât recuperează înscrisuri, acte, artefacte… păstrate cu mai multă sau mai puțină grijă și luminează cu ajutorul acestora perioade complicate ale istoriei care ne-au marcat existența ca națiune și patrie. Și e cu atât mai valoroasă cu cât apare într-o vreme câinească, în care cultura românească și științele zac în uitare și sărăcie.

Petru Tomegea

Bătălia pentru privilegii

De ce politica românească a ratat Centenarul și a irosit aproape 3 (trei) decenii în loc să le dedice emancipării, apropierii de nivelul de civilizație și bunăstare al Occidentului? Deoarece chiar din zilele revoluției din 1989 principalul țel al emanaților, după ce au înțeles că nimeni nu atentează la independența și suveranitatea României, a fost menținerea privilegiilor date de PCR și a dreptului la o viață de huzur pe spatele mulțimilor îndobitocite de propagandă. Nu altul este sensul salariilor și al pensiilor speciale de acum, mereu mărite, mai mari de zeci de ori decât acelea ale muritorilor de rând, la fel cum nu altul este sensul adaptării legilor penale pentru aleșii cu dosare penale și al neridicării imunității parlamentare a acestora.
De ce vorbesc mereu de tovarăși: pentru că, prin abuzuri imaginabile, inclusiv crime, deportări, liderii comuniști, a se înțelege, comuniști doar de fațadă, au confiscat vilele elitei antebelice și s-au mutat în ele, ei și urmașii lor, apoi s-au instalat cu tot cu copii, nepoți în funcții importante, din care nu i-a mai dat jos nimeni până azi. După 1989, au jefuit averea întregului popor, a întreprinderilor de stat, inclusiv a PCR și a Sindicatelor, și s-au făcut unii mari politicieni, alții investitori strategici, iar azi aleșii sunt puși să le legalizeze raptul în vederea însușirii nesimțite a uzufructului. Toți aceia cu musca pe căciulă își închipuie că poporenii nu-și dau seama de escrocherie și șmecherie.
Pentru realizarea obiectivelor au la dispoziție o majoritate parlamentară ascultătoare, câștigată cum-necum prin ultimele alegeri și un Guvern care nu-i iese din cuvânt liderului de facto al României, baronul național Liviu Dragnea. Le lipsește însă cea de-a treia putere a statului, Justiția, pe cale de a fi îngenuncheată în aceste zile.
La ce au nevoie de Justiție? Îi deranjează separația puterilor specifică statului de drept și socot că Parlamentul e puterea supremă în stat și nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea acestuia. De aceea și susțin cu agresivitate suveranitatea nu numai a României, ci și a Parlamentului, și a Guvernului, care cică nu pot fi anchetate de Justiție în caz de abuzuri, asta după ce l-au lăsat pe președinte, și el parte a puterii executive, fără majoritatea atribuțiilor.
Așadar, au nevoie de justiție obedientă care să se conformeze, ca pe vremuri, deciziei partidului. Ceea ce intră în conflict cu democrația, cu Constituția, cu legile actuale și cu tratatele semnate de România la admiterea în UE și NATO.
În aceste condiții, au trecut la o manipulare fără precedent: cică sentințele date până azi sunt nedrepte, așa că vor să elibereze Justiția de sub comanda politică, ceea ce e greu de înțeles de moment cei ei sunt la putere, de sub tutela serviciilor secrete, deși acestea au comisii parlamentare de control deasupra, și, mai ales de sub supravegherea UE, CE, PE, MCV, al Comisiei de la Veneția, GRECO, al ambasadelor țărilor prietene… Pentru ei alte „realități” sunt evidente: cică în România nu este mare corupție ca în Olanda, Germania, Austria…, așa că Occidentul să ne mai lase în pace cu anticorupția.
Acum, după Rezoluția Europarlamentului și după apariția unui MCV catastrofal pentru România, situația privilegiilor și a privilegiaților a devenit acută: parlamentul și guvernul nu mai pot face abstracție de cererea expresă de continuare a luptei anticorupție și de întărire a statului de drept, iar procesul legislativ prin care se instituie controlul asupra justiției nu mai poate fi dus la capăt fără consecințe grave legate de apartenența noastră la UE.
Așa că puterea actuală are de rezolvat dilema: continuă să-i ocrotească pe privilegiații regimului, să absolutizeze imunitățile, consecința firească fiind îndepărtarea de UE, sau se hotărăște să accepte rezoluția PE și MCV, să continue drumul integrării europene, așa cum dorește o foarte mare majoritate a cetățenilor români, una de peste 91%. Terțium non datur. Cu atât mai mult cu cât alegerea ar putea să coste electoral partidul de guvernământ.

Petru Tomegea

Soluția finală

Din 2016 încoace, politicienii majorității de guvernământ sunt în căutarea unei soluții finale în conflictul lor cu Opoziția, cu amenințarea străzii, a diasporei și cu justiția, apoi și cu MCV, și cu Rezoluția PE, iar această soluție n-a putut fi aplicată fiindcă nu coincide cu dorința celei mai mari părți a cetățenilor și nici cu legile în vigoare. Poporenii, sătui de atâta bătălie oarbă cu justiția, au și ei o variantă a soluției finale, alta decât a PSD.
Imediat după instalarea la Palatul Victoria s-a considerat că soluția finală este OUG 13 prin care o serie de lideri ar fi scăpat de dosare penale, ar fi îngenuncheat astfel justiția și guvernarea ar fi decurs fără a mai ține cont de legi, de corupție și hoție, într-o devălmășie totală a oamenilor cinstiți și onorabili cu delincvenții. S-a dorit atunci, se dorește și acum, ca societatea să nu mai poată controla și sancționa corupția atotcuprinzătoare, afacerile necinstite cu statul și jecmănirea bugetelor publice, iar actuala majoritate să se eternizeze la guvernare.
Această soluție finală, însă, a intrat în conflict cu tratatele de aderare la UE și cu aliații noștri, cu toții apărători ai statului de drept, ai domniei legii, de aceea pentru prima dată puterea politică a considerat că locul României nu mai este în UE și s-a pronunțat cuvântul Roexit. Inițiativa ieșirii din UE a apărut ca o consecință firească a lipsei unor programe economice și sociale serioase, a lipsei interesului pentru reformarea justiției în favoarea tuturor cetățenilor. S-a adăugat și presingul uriaș determinat de exodul forței de muncă spre țările dezvoltate ale UE și de depopularea României, aflată într-o stare critică. De aici recrudescența suveranismului și a naționalismelor.
Pentru că primele două guverne nu și-au asumat această evoluție spre politizarea completă a justiției și revenirea la un regim discreționar, au fost demise, stârnind oprobriul cetățenilor și stupoarea mediilor internaționale, dar căutările pentru soluția finală au devenit și mai asidue. Simțind pericolul, diaspora și partea conștientă a societății românești au declanșat proteste pe 10 august, iar puterea le-a dat o lecție descurajatoare: gaze, tunuri cu apă și, ce e foarte grav, maltratarea oamenilor pașnici, cu mâinile sus, a bătrânilor și a copiilor. A fost semnalul că nu e de glumă cu voința spre autarhie, spre un regim de mână forte a actualei puteri politice.
Ba chiar au descoperit o ideologie numai bună pentru soluția finală, permițându-le și o oarecare legitimare publică: iliberalismul, fondat din aceleași motive de premierul Ungariei, Viktor Orban, cu patru ani în urmă și, culmea! tot în România. Pe scurt, semnificația iliberalismului este că, odată alegerile câștigate, majoritatea are dreptul să facă ce vrea la guvernare, fără a ține cont de Opoziție și populație, de legi și cutume. Or asta nu mai înseamnă democrație, ci abuz de putere, nicidecum aristocrație, cum pretind oficialii maghiari și polonezi. Ai noștri nu au curajul, însă, să vorbească de aristocrație, din pricina apartenenței formale la social-democrație.
Așadar, nici la stânga, nici la dreapta PSD n-a găsit înțelegere pentru ca statul de drept să facă abstracție de faptele de corupție ale marilor și bogaților lideri luați în vizor de DNA și atunci nu le-a mai rămas decât o altă ordonanță de urgență. Riscurile însă sunt la fel de mari: majoritate ca s-o impună nu prea mai este, responsabilitatea e una copleșitoare, iar ministrul de justiție și prim-ministrul au devenit ceva mai precauți. Simt amenințarea pierderii libertății după pierderea guvernării.
Soluția finală a actualei majorități are deja efecte, unele de competența CSAT și a Parlamentului României: 1. dimensiunile fenomenului de părăsire a patriei au devenit critice, depășind un sfert din populația înregistrată în scripte, iar șanse ca imigrația să scadă nu se întrevăd; 2. Banatul și Transilvania dau semne că se unesc într-o construcție politic-administrativă proprie, pentru a evita inactivitatea unui guvern incompetent, că tot am sărbătorit noi cu fast Centenarul Unirii la Arcul de Triumf și la Alba Iulia. Nu cumva soluția finală este și fatală democrației?

Petru Tomegea

Ofensiva incompetenților

Cred că sintagma din titlu va denumi în istoria Românească perioada celor doi ani de guvernare a PSDragnea. Și pe bună dreptate. Nicicând n-au apărut în spațiul public mai multe dovezi de nepricepere, de neînțelegere a cursului vremii, mai multe și mai grave greșeli de guvernare și de legiferare parlamentară, mai multe și mai grave abuzuri ale legii, mai multă ipocrizie, perfidie, manipulare și bătaie de joc la adresa poporenilor. E adevărat că în spațiul public circulă sintagme cu mult mai dure, dar bunul simț m-a îndemnat să folosesc un eufemism.
Imediat după alegeri, s-a alcătuit un guvern cu oamenii de încredere ai măriei sale, Liviu Dragnea, dar după 6 luni, jupânul s-a întors și l-a demis dintr-o suflare a oastei PSD. Motivul s-a aflat târziu – guvernul se hainise și nu mai executa punctual comenzile jupânului. A mai alcătuit un guvern, dar și acesta a căzut la fel și din aceleași motive tot după 6 luni. Deși ambele au fost prezentate la instalare ca ceva extraordinar, ceva de care România nu mai avusese parte. Ultimul guvern, al treilea, are în frunte un personaj greu de încadrat într-o tipologie anume: dezorientare, gafe, greșeli de exprimare, hazul presei la aproape fiecare apariție, iar miniștrii, cei mai mulți, nu dovedesc nicio competență. În schimb, fac ce li se spune.
De aceea, zestrea electorală a PSD aproape s-a înjumătățit în nici doi ani, iar acum partidul este pe cale să piardă majoritatea în parlament. Chestiune de zile sau, cel mult, de săptămâni. Nu Soros, nu statul paralel, nu spionii internaționali care îi vor gâtul lui Dragnea sunt cauza, ci proasta guvernare. Pe ce se bazează constatarea?
Pe creșterea salariilor pe datorie și imposibilitatea colectării taxelor la buget. Pe faptul că mai toate noile legi ale justiției, toate schimbările Codurilor Penale au fost declarate greșite de Curtea Constituțională și, în loc ca majoritatea să-i trimită la plimbare pe lawmaker-i, adică pe făcătorii de legi, cei ce în țările democratice sunt considerați somități juridice, în afară de orice dubiu, aceștia continuă că măcelărească legi, să croiască ordonanțe, nicidecum în favoarea tuturor cetățenilor, ci în avantajul câtorva mahări care s-au făcut stăpâni peste guvern, țară și parlament. Cel puțin așa susține președintele și, din ce se vede, are dreptate.
Și nu o spune doar președintele, o spun și comisarii europeni, o spune și Parlamentul European o spun și MCV, Comisia de la Veneția, ne-o spun și țările prietene, o strigă protestatarii în stradă cu sutele de mii de aproape doi ani, este analizată zilnic în media internațională, dar ofensiva incompetenților continuă fără opreliști.
Liderii lor au alte percepții și încearcă să ni le inducă și nouă prin purtătorii de mesaj, prin politicieni cu sau fără mitralieră, prin mercenari de presă și televiziuni, așa numiții influenceri: reforma asupra justiției e motivată cică prin „zecile de mii de victime ale procurorilor și ale judecătorilor” condamnate pe nedrept de o justiție politică împreună cu serviciile secrete. Or România are la ora actuală în jur de 24 000 de deținuți, dintre care peste 90% condamnați pentru delicte comune precum furturi, bătăi, violuri, înșelăciuni, delapidări… în care factorul politic nu are ce căuta. Așadar de unde le-a ieșit estimarea de „zeci de mii”?
În schimb, secretarul general al PSD ne spune de-a dreptul că este vorba de majoritatea liderilor de partid cu dosare penale, în cauze legate corupție și abuzuri, peste 120, „pentru că putem”. Dacă e așa, ei bine, înțeleg de ce PSD îi ține în frunte: ca să scadă în sondaje. Pentru că poate!
Dar nu acesta a fost scopul câștigării alegerilor, ci buna guvernare, creșterea avuției naționale, bunăstarea tuturor cetățenilor, construcția autostrăzilor, modernizarea învățământului, a sănătății și a administrației publice, despre care nici nu mai discută. Singurele preocupări sunt legate de păstrarea puterii politice, prin orice mijloace, și dosarele lui Dragnea și ale celor dimpreună cu dânsul. Numai că timpul nu mai are răbdare.

Petru Tomegea

S-a întâlnit scârba cu obida

De Centenar, destui cetățeni ai națiunii noastre au trăit, ca și mine, sentimente contradictorii: defilarea trupelor și a tehnicii de război ne-a reamintit că România e membră NATO și e conștientă că trebuie să fie pregătită în orice moment să-și apere integritatea teritorială, poporul și independența, după principiul verificat „Pe aici nu se trece!”. Parada tehnicii de luptă și marșul „Treceți, batalioane române, Carpații!”, din păcate, au fost singurele aspecte înălțătoare, de aceea entuziasmul popular nu a putut fi trezit nici de aburii clasicei fasole cu ciolan, nici de prezența primilor oameni de stat în raglane negre de gală, nici de vocile stridente ale speaker-ilor.
De unde entuziasm dacă de doi ani partidul de la putere a legat guvernarea de gard și și-a căutat de lucru ascuțind săbiile împotriva unor dușmani odioși precum statul paralel, Soros, binomul Merkel-Iohannis, România – colonie…. În același timp arunca ocheade lui Putin, Erdogan și lui Viktor Orban. În plus, rând pe rând, au fost puse la pământ integrarea în UE, relațiile cu partenerii externi, Justiția, autostrăzile, Educația, Sănătatea… Așa că era normal să se lase peste țară o scârbă imensă și fără leac.
Iar viitorul sună cum nu se poate mai sumbru: după datele oficiale, în acești doi ani România a mai pierdut cel puțin o jumătate de milion de cetățeni care au luat drumul pribegiei în Europa civilizată. Ceea ce, pe lângă scârba neputinței politice, aduce după sine obida, ciuda, invidia că alții, inclusiv tovarășa de coadă, Bulgaria, pot face ceva pentru semenii lor, iar statul român a intrat pe mâna unor politicieni corupți și a unor guvernanți plini de sine, egoiști, inconștienți, incapabili și incompetenți, lipsiți de dragoste de țară și chef de lucru. Ceea ce miroase mai degrabă a doliu național, nicidecum a bucurie de Centenar.
O mențiune specială pentru istorici, etnologi, etnografi și formațiuni folclorice: noroc de ei, că altfel atmosfera de doliu devenea sufocantă pentru ultima zvâcnire a Secolului I de România. Da, e adevărat, aveam și ce sărbători. Da, mai avem o țară cu mulți eroi care și-au pus oasele, tenacitatea și inteligența temelie unei construcții naționale, să sperăm, durabile. Da, am mai fost și norocul fiindcă i-am avut pe regina Maria, pe regele Ferdinand, pe Brătieni, pe intelectualii ardeleni și bucovineni și pe… președintele american Woodrow Wilson.
Dar n-am înțeles de ce poporenii trebuie să-i omagieze de Centenar pe politicienii care li s-au așezat cu de la ei putere în frunte, la locul de cinste și onoare? Care cinste? Care onoare? Pe mâna cui a ajuns astăzi România Mare (Dodoloață)? Cum să nu te ajungă din urmă scârba și obida? Cred că fără picior de politician al puterii mereu feseniste de trei decenii, România ar fi astăzi alături de Franța și Germania, iar ideea prezidențială a trilateralei Germania – Franța – România, idee despre care niciun politruc nu bleștește, îmi trezește speranța. Puterea actuală rămâne, însă, să mai aștepte mult la poarta celeilalte trilaterale, aceea de la Visegrád, cu Ungaria lui Viktor Orban.
Așadar politicienii ne-au stricat spectacolul, care trebuia să aparțină poporenilor de toate vârstele, gradele, treptele și etniile. A lor era sărbătoarea, fiindcă ei sunt sarea pământului. Ei îi țin în cârcă pe politruci și diriguitori. Cu tot cu cei corupți, incapabili și incompetenți.
M-aș fi așteptat la un bilanț, în cinstea Centenarului, al celor doi ani de guvernare pesedistă. Dar n-au avut cu ce se lăuda. Singurele lor „succese” sunt demiterea procurorului-șef al DNA, Laura-Codruța Kovesi, demiterea prim-miniștrilor Grindeanu și Tudose, deci a două guverne, și alte demiteri, înflorirea corupției, dar amânarea condamnării liderilor corupți, favorizarea infractorilor și a condamnaților penali, pași importanți în sugrumarea independenței Justiției, încălcarea rezoluției Parlamentului European și a MCV-ului.
Simțind slăbiciunile actualei puteri politice, nu se putea ca Ungaria lui Viktor Orban împreună cu UDMR să nu dea o mână de ajutor, sărind din nou pârleazul cu autonomia Harcov în mână! Politică de scârbă și obidă.

Petru Tomegea

Discursul urii

Imediat după declanșarea manifestațiilor și a protestelor împotriva ciuntirii legislației anticorupție și a exonerării de pedepse penale a liderilor PSD în frunte cu Liviu Dragnea, a apărut în spațiul public ideea că anumite forțe antinaționale, dușmănoase alimentează un discurs al urii, al dezbinării poporului român. Forțele acestea ar fi grupate cică în jurul Opoziției și al lui Iohannis. Se sugerează implicit că prin acest discurs al urii se urmărește distrugerea sentimentului național al dragostei de țară, al patriotismului.
Urmărind, însă, mai atent așa-numitul discurs antiromânesc despre „încremenirea în ură”, despre „ura (care) a îmbolnăvit grav simțul patriotismului românesc”, observ cu claritate manipularea groasă: în fapt nu este vorba de un discurs antipatriotic, ci de „persistența unei părți a populației în ura față de PSD”, este vorba de „motoarele urii” care generează proteste împotriva Guvernului României. O spun jurnaliștii încartiruiți în tabăra puterii, care, împreună cu mercenari din presă, au început o campanie mediatică pentru ca poporul să-și întoarcă din nou(?) fața către Guvern și PSD, să-i îndrăgească iarăși(?) pe liderii săi naționali!
Recunosc din capul locului că este înduioșător ca un partid să militeze pentru câștigarea simpatiei, de ce nu, a dragostei poporenilor, însă în acest scop nu era nevoie de manipulare joasă, bătătoare la ochi, de declarații împotriva neiubitorilor, ci de fapte din care să rezulte dorința de a se pune în slujba intereselor celor mulți, așa cum cere explicit doctrina sa social-democrată.
Or necazurile legate de lipsa atașamentului popular față de PSD de aici încep: partidul a câștigat voturile cu un program ultrapopulist, plin de gogoși electorale, dar de aplicat nu și-a propus să-l aplice în totalitate decât la televizor și în campanii mediatice sforăitoare. E adevărat că au fost creșteri de pensii și salarii, dar ele au fost repede înghițite de inflație, prețuri mai mari, taxe și impozite.
Au sperat măreții lideri naționali că plusul la salarii le va da răgazul și liniștea necesare punerii în lucru a agendei lor ascunse: trecerea Justiției sub control de partid, ca pe vremea tovarășilor, modificarea legislației în așa fel ca bogații lideri ai partidului să beneficieze de privilegii și imunități, iar Liviu Dragnea & co să scape de pedepse și dosare penale, ceea ce a scos în stradă câteva sute de mii de de protestatari. Și de atunci protestele se țin lanț, iar măreții lideri se ascund de furia maselor, nemaiavând curaj să iasă în public.
Din momentul acela PSD și majoritatea de guvernământ au pierdut suportul popular. În schimb, bătălia cu Justiția au continuat-o. Numai că a existat și există aici o nucă tare, greu de spart: judecătorii și procurorii, în marea lor majoritate, s-au simțit înșelați de puterea politică fiindcă nu au fost consultați, nici nu s-a ținut cont de părerea, experiența și expertiza lor, așa cum prevede legea, în privința noilor reforme. Încurajați de protestele din stradă, de rezoluția PE, de ultimul MCV, de ambasadele țărilor prietene, n-au acceptat și nici nu vor accepta să-și piardă independența față de factorul politic.
Dacă activiștii și jurnaliștii înregimentați politic vor să facă din PSD un partid frecventabil în Europa, dacă tot se străduiesc ei, deocamdată cu rezultate perverse, ca să vedem noi de câtă dragoste beneficiază românii în ochii liderilor PSD, ei, bine, partidului nici că-i pasă. Există decizii ale Curții Constituționale precum că MCV e obligatoriu, însă, neacceptând verdictul judecătorilor CC, majoritatea actuală își continuă marșul spre scoaterea țării din Europa civilizată. Și asta în condițiile în care majoritatea populației dorește apartenența la UE. Și atunci, de unde suport popular?
Nu cred că va reuși cineva să scoată România din Uniunea Europeană împotriva voinței populare, dar dacă actuala tendință către RoExit va continua, de suferit vor suferi mai întâi poporenii nevinovați și abia apoi partidele implicate în actul guvernării cu tot cu măreții lideri… Atunci să vezi ură împotriva PSD și dezbinare la vârful formațiunii!

Petru Tomegea

Orlando și gura păcătosului

În mod obișnuit, ministrul Finanțelor publice își măsoară cuvintele, numai că în ultima declarație l-a luat gura pe dinainte, permițându-ne să pătrundem în universul său interior. Fără a-și dea seama. Iar universul său interior e bucșit de idei la fel de abisale precum limitarea dreptului cetățenilor români de a munci și trăi în Europa bunăstării și a civilizației. Ideea aceasta atrage după sine două constatări:
1. România este într-o criză (numai?) economică foarte gravă și primul care o simte în toată duritatea ei este reprezentantul finanțelor publice, cel ce trebuie să facă rost de bani pentru salarii și pensii. Iar percepția neputinței sale e cu atât mai dură întrucât nu vede căi normale, democratice de rezolvare, căi învățate la școală.
2. În schimb, deși revoluția l-a prins la 18 ani, vârstă la care îndoctrinarea ceaușistă nu prea a dat rezultate, dl Orlando Teodorovici dovedește contrariul: Ceaușescu vorbea mereu despre principala bogăție a României, care este omul, omul nou, făuritorul societății socialiste multilateral dezvoltate, și finanțistul nostru se conformează. Pentru că omul este cel mai important capital, e cel ce duce acum în spate statul, administrația superstufoasă, lefurile speciale și demnitățile.
Or, în condițiile în care un sfert din populația României și aproape o jumătate din aceea muncitoare nu se află la pixul dlui Teodorovici, visteria rămâne goală. Și, zice domnia sa, milioanele de români plecați produc bogăție, bunăstare, dezvoltare, beneficii țărilor de destinație. Tocmai de asta erau atât de draconic păzite fruntariile țării înainte de 1989. Nu de asta preferau securiștii ca toți transfugii să fie lichidați cu un glonte la trecerea frauduloasă a țării? Nu vrea dl Teodorovici să viziteze cimitirele din apropierea Dunării iugoslave și a graniței cu Ungaria ca să vadă „binefacerile” epocii de aur? Mai crede cineva că legarea de glie a cetățenilor liberi este o soluție sau se teme efectiv că țara ne va deveni pustie după un număr de ani de înțeleaptă conducere pesedistă?
Peste toate, ar trebui să ia în considerație și evoluția demografică, una de-a dreptul catastrofală, și fenomenul îngrijorător al depopulării masive a României: mii de români cu joburi profitabile și situații materiale de invidiat se întorc acasă, își lichidează tot ce au agonisit o viață aici, întorcându-se la noile destinații nu numai cu copiii, ci și cu părinții și chiar bunicii. În acest caz, ce mai e de făcut?
Din păcate, dl Teodorovici nu se dă în lături de la manipulare, ba mătrășește și adevărul fiindcă beneficiari sunt în primul rând românii harnici și muncitori, cei ce cu banii câștigați cinstit, în țări unde hoția și corupția nu fac casă bună cu guvernarea, își întrețin în România familiile abandonate de guvernul al cărui angajat este. Oare cum s-ar descurca România fără acești bani? Și apoi, este dreptul statelor respective, așa cum este și dreptul statului român, să impoziteze activitatea firmelor și a angajaților.
Însă ministrul român și guvernul său ar trebui să se ocupe de cu totul altceva: să creeze condiții ca lucrătorii să nu plece și cei plecați să se poată întoarce, idee de care politicienii fac mare tevatură în campanii electorale, dar de care o uită imediat ce ajung la putere. Și după atâția ani de promisiuni deșarte, nu-i mai crede nimeni, așa cum nu-l crede nici pe ministrul de azi al finanțelor publice.
Da, îi este greu să adune bani la buget, dar nu cetățenii sunt cauza principală, ei își plătesc regulat datoriile la stat, ci clientela politică. Ați avut curiozitatea să vă uitați pe lista marilor datornici și a răilor platnici? Toți cei înglodați în datorii sunt oamenii lor și așteaptă pomeni de la guvern și iertări, și compensări, și falimente mascate…
Și mai este un aspect mult mai mârșav: creierele, profesioniștii, oamenii supercalificați… nu pleacă doar după un salariu mai bun, ci și după un climat de muncă mai acătării. Nu mai acceptă ca în posturi înalte să fie politruci (semi)analfabeți, nici ca incompetenții să obțină posturi și onoruri în schimbul pilelor, relațiilor și al plocoanelor, iar apoi să li se râdă în nas. Sau Orlando Teodorovici se face că nu vede!

Petru Tomegea