ARGOUL ( Arie lingvistică; definiţie)

I

Necesitatea abordării acestei teme a devenit stringentă în ultimul deceniu. Şcoala, instituţiile de cercetare lingvistică fac încă prea puţin pentru limbă şi comunicare. Apare teama că româna va suferi mutaţii imprevizibile. Rândurile de faţă nu se vor un semnal de alarmă în plus, ci o invitaţie la cunoaştere. Pentru că a cunoaşte înseamnă deja „a stăpâni”. Însă, cu o floare, „Argoul românesc”, ed. Corint, nu se face primăvară.

Că românii îşi doresc o limbă frumoasă, cu multiple posibilităţi de exprimare a celor mai complexe şi subtile simţăminte e de la sine înţeles.

Că lingviştii cu funcţii de răspundere din învăţământ au ţinut ca în ariile curriculare să se insiste asupra unor calităţi ale exprimării ca: proprietate, coerenţă, latinitate etc. se poate înţelege.

Dar nu se poate accepta, dintr-un exces de pudibonderie, restricţia lexicală, cu atât mai mult în cazul unei limbi ce şi-a dovedit o poftă pantagruelică pentru asimilarea neologismelor, ajungând să concureze ca număr franceza, engleza, germana – peste 150000 de cuvinte.

Lipsa legăturilor fireşti cu marile centre filologice apusene, penuria de resurse financiare au dus la pierderea din vedere a unor necesare şi temeinice studii asupra evoluţiei actuale a componentelor principale ale lexicului. Dacă neologismul literar, „cuvintele recente”, au beneficiat de eforturile unor lexicologi valoroşi şi harnici, nu acelaşi lucru se poate afirma despre calea informală de îmbogăţire a vocabularului, aceea a contactului direct între români şi străini, inclusiv cu filmele, muzica şi mass media lor, tinerii, şi nu numai, fiind atraşi de fenomenul underground al societăţilor occidentale. Astfel, lexeme ca: blugi, adidaşi, egări, oteri, bişniţă ori gagiu, mişto, nasol, cu toată opoziţia presei, a şcolii, a oamenilor de cultură, şi-au făcut loc până la urmă în dicţionare.

La o primă estimare, volumul unor asemenea termeni pare să atingă proporţii îngrijorătoare, la noi, însă, s-a încercat o marginalizare a fenomenului, vizând diminuarea influenţei asupra vorbitorilor. Fără a se ţine seama de experienţa apuseană unde argoul, slang-ul, cant-ul sunt permanent în atenţie prin studii şi dicţionare actualizate continuu, evoluţia va scăpa de sub control, dacă nu cumva lucrul acesta s-a şi întâmplat. Lipsa de aplecare a specialiştilor români pentru argou ar putea fi o consecinţă tardivă a unor vechi „directive” de partid şi de stat, referitoare la „sarcina de cultivare” a limbii, metafora sugerând însămânţarea, încolţirea, plivirea limbii de lemn, alături de alte culturi agricole.

Şcoala românească studiază argoul de mai mult timp, cu rezultate incerte, acesta fiind, în general, definit ca „limbaj convenţional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii” DEX, indicându-se etimologia din fr. argot. Comparând cu definiţiile din Petit Robert şi Larousse sau Chambers, Oxford etc., se observă că lexicologii noştri au a rămas la stadiul engl. „cant” (Ch.), lipsind componente importante ca: „ansamblu oral de cuvinte… care plac unui grup social” (P.R.), „vocabular specific unei profesii, unui grup, unei clase sociale” (L.) şi „limbaj colocvial cu cuvinte şi sensuri neacceptate de uzul demn” (Ch.)

În schimb, DEX aduce o completare redundantă, referitoare la „cod”, valabilă doar parţial: „pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii”, în care ultimul termen este implicat nefericit.

Întrucât toate aceste componente relevă entităţi şi / sau realităţi lingvistice existente şi în limba română, ele ar putea concura la definirea argoului nostru, termen a cărui extensie semantică încearcă să încorporeze caracteristici aidoma altor limbi.

Aşadar argoul românesc poate fi definit ca: limbaj colocvial, convenţional, preferat de anumite grupuri sociale, profesii, medii interlope, cu cuvinte şi sensuri neacceptate într-o exprimare onorabilă.

Selectarea acestor caracteristici definitorii are la bază evoluţia limbajului actual, multitudinea ariilor de răspândire, dezvoltarea rapidă a vocabularului argotic. Având surse diferite, elementele de argou contaminează mai întâi exprimarea orală. Sensurile lor sunt acceptate şi folosite, cu plăcere, de mulţi vorbitori. Caracterul „convenţional”, cu excepţia mediilor penetrate de hoţi, şuţi unde e lege, devine marcă, emblemă a grupului la fel ca şi vestimentaţia.

Caracteristică definitorie a argoului, „codul” este acceptat prin convenţie tacită între membrii găştii. El atrage, individualizează, particularizează, asigurând coeziunea grupului şi a limbajului. Însuşirea codului înseamnă, de fapt, iniţierea. Lipsa termenilor „cod”, „codat” din definiţie este suplinită acceptabil de „convenţional”, pentru că orice cod presupune o convenţie, o cădere de acord în prealabil.

În ceea ce priveşte „exprimarea onorabilă” se observă că tocmai aceasta diferenţiază sensul argotic de cel curent al aceluiaşi cuvânt. Toţi ştiu ce înseamnă „beton”, dar numai cei onorabili evită sintagme ca: „rochie beton”, „muzică beton” etc.

Definiţia ţine cont şi de evoluţia spre globalizare. Românii călătoresc deja în toată lumea, lucrează în medii dintre cele mai diverse, îşi dezvoltă aptitudinile de comunicare, iar străinii cu treburi pe la noi se vor înmulţi. Prin aceasta limba va avea de câştigat. Cu condiţia ca Academia şi şcoala să-şi facă datoria alcătuind dicţionare actualizate cât mai des şi printr-o acţiune de cunoaştere mai bună a folosirii limbii.

Aşadar problematica argoului românesc nu este una originală, singulară. La fel s-au desfăşurat lucrurile şi în cazul celorlalte limbi europene, cu excepţia valurilor succesive de imigranţi cu obiceiurile şi idiomurile  lor lingvistice abătute asupra lor.

II

Plecând de la definiţia de mai sus, se observă că argoul românesc a invadat sectoare ale vieţii publice dintre cele mai importante: şcoala, cazarma, serviciile medicale, marile aglomerări muncitoreşti, având ca centru de iradiere limbajul colorat al unor grupuri izolate: vagabonzi, hoţi, lume interlopă, puşcăriaşi. Termenii şi sensurile sunt imprevizibile, fără perdea, grosolane, elementele etimologice dominante fiind cele ţigăneşti, turceşti, balcanice. Au constituit doar punctul de plecare, pentru că inventivitatea argovorbitorilor nu cunoaşte limite, atât la noi cât şi aiurea (cf. The Oxford Dictionary of Modern Slang, 1992, Dicţionar de argou al limbii engleze, Nemira etc.)

Se impun câteva informaţii strict necesare pentru fiecare tip.

În privinţa argoului şcolar se pot individualiza trei mari arii: gimnaziile, liceele şi şcolile profesionale, influenţate în special de „guţeri” (fii de ţărani), „cartierişti”, de textele hip-hop, de filme, muzică şi, paradoxal, chiar de activitatea de instruire-educare. Are o mare diversitate şi mobilitate.

Argoul studenţesc e mai vechi decât cel şcolar, pe care însă îl continuă şi îl îmbogăţeşte la un nivel „superior”. Sunt mari deosebiri între exprimarea „mediciniştilor” şi a „filologilor”, de exemplu.

Argoul militar-cazon, cunoscut încă din secolul al XIX-lea, ale cărui reminiscenţe se regăsesc în operele unor scriitori celebri ca Tony Bacalbaşa, cu al său nemuritor „Moş Teacă”, Gh. Brăescu etc. exprimă ca şi cel şcolar sau studenţesc o permanentă confruntare între vechi şi nou, între tineri şi vârstnici, cu semnificative diferenţieri între ariile: infanterie, marină, poliţie etc.

Argoul marinăresc este important deoarece constituie poarta de intrare a multor termeni, dar impactul său asupra limbii estre redus. Cuprinde numeroase cuvinte cunoscute în toate porturile lumii, pentru a se înţelege fără cunoaşterea în profunzime a limbii locale: „vira”, „maina” etc. sunt comenzi specifice activităţii portuare de pretutindeni. E mai degrabă un soi de limbaj profesional, ca şi cel medical.

Argoul muncitoresc se apropie cel mai mult de „mahala” şi de limbajul grupurilor auto-excluse datorită, în esenţă, instruirii precare şi lipsei unei educaţii serioase, general vorbind.   Din păcate, studiul, atât de actual şi de necesar a rămas la stadiul de intenţie.

Enumerarea se încheie, evident, cu limbajul argotic cel mai răspândit, observat la francezi începând cu poezia lui Villon, termenul „argot” fiind atestat în franceză la 1628, iar la noi cu mai bine de două secole mai târziu. Este vorba de argoul grupurilor izolate, excluse de societate din varii motive sau autoexcluse, între care se pot distinge numeroase arii de iradiere: tineri de cartier, boschetari, vagabonzi, hoţi, borfaşi, puşcăriaşi, peşti, prostituate, lume interlopă, ai cărei reprezentanţi au penetrat societatea „gulerelor albe”, unii lăfăindu-se sfidător cu exprimarea lor bolovănoasă pe mai toate canalele media. Atractivitatea sa i-a determinat pe unii scriitori ca E. Barbu, F. Neagu etc. să-şi coloreze balcanic exprimarea literară. Fiind scrieri importante, studiate în şcoală, influenţa lor asupra tinerilor a fost formidabilă, generând o dezvoltare fără precedent a argoului.

Codarea exprimării este lege, mijloc de apărare şi de acţiune: „mortul e la cald în strana dreaptă” (portmoneul e în buzunarul interior din dreapta), „Valencia!” (Valea! Vine Poliţia!). Ca procedeu specific de obţinere a noilor termeni este alunecarea semantică: „gargară”, de la binecunoscuta semnificaţie, la „gălăgie”, „vorbărie”: „meseriaş”, „costum meseriaş” – foarte bun, frumos etc.

În ceea ce priveşte evoluţia rapidă a limbajului argotic, se observă de departe că răspândirea masivă are loc datorită scăderii aderenţei la cultură şi civilizaţie, mai exact datorită unei subculturi insidioase şi fudule existente în multiplele canale de transmitere spre tineri şi nu numai. Argovorbitorii simt plăcerea de a se exprima altfel decât înaintaşii, discontinuitatea şi anti-tradiţia înlocuind astăzi conceptele preferate cândva de intelectuali de vază. Cauza este generată de lipsa comunicării între grupuri, de absenţa unor alternative şi de imposibilitatea  unei opţiuni clare.

Unii acuză uriaşa discrepanţă între elite şi nonelite, diminuarea rolului instructiv-educativ al familiei şi al şcolii.

Din moment ce sociologia nu oferă explicaţii convingătoare, ar fi interesant de remarcat tipul individului argovorbitor: superficial, educat în grabă, trăitor din expediente, acultural, spirit gregar, se raportează la altă scară de valori, uneori comportamentul său constituind un semn de revoltă împotriva limbii de lemn, a generaţiilor care nu se pot despărţi de trecutul recent. Exprimarea argotică devine un fel de eliberare de constrângeri, aşadar o formă de libertate şi poate chiar una de protest. Aceasta nu este neapărat o regulă, fiindcă la noi personalităţile, mai ales politice, vizibile mediatic, abdică adesea de la uzul demn al lexicului.

Întrucât, înafara Şcolii, nu există nicio strategie serioasă de cultivare a limbii, toate canalele media anulând practic aceste spaţii „nelucrative”, se poate spune pe drept cuvânt că românii au limba pe care o merită şi o promovează.

III

Încercările de a izola argoul, de a-l interzice sau, şi mai grav, de a-l demoniza vor avea cu siguranţă efecte contrare. Va trebui ca eforturile să se convertească în studii şi dicţionare la îndemâna publicului larg, accesibile ca preţ, iar toate canalele media să aloce timp şi spaţiu pentru limba română, cu profesionalism, Şcolii revenindu-i însă cel mai important rol: de a pune bazele unei însuşiri corecte, de a sădi în sufletele elevilor, studenţilor dragoste faţă de limba română.

Petru Tomegea