„Incompatibilitățile” președintelui Traian Băsescu

În ultimii ani, s-a creat o adevărată psihoză în rândul politicienilor, al funcționarilor publici și al șefilor de instituții. Sursa psihozei? Fie campanie electorală, fie perioadă de activitate sau vacanță, curg acuzațiile de incompatibilitate din partea ANI, iar sute de împricinați își văd amenințate posturile, cariera. De aceea, în opinia mea, atât cei vizați cât și partidele lor privesc cu ochi crânceni la funcționarii respectivei agenții, acuzându-i de nedreptate, abuz și partizanat.

Efectul legii asupra președintelui

Nu este singurul front împotriva „incompatibilităților”. DNA, DIICOT… scot și ele la suprafață dosare grele cu incompatibilități ale aleșilor: afaceri cu statul, traficarea funcției publice… Despre „incompatibilitățile” președintelui se află numai din presă, nicio instituție nepronunțându-se. Va fi fiind datorită imunității de care se bucură cea mai înaltă funcție în stat sau e vorba de altceva?
Conform art.84 din Constituție, „în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru de partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată”. Așadar este incompatibil cu calitatea de membru de partid, inclusiv cu aceea de lider al unei formațiuni politice, sau cu funcții publice și private. Pe cale de consecință: dacă nu i se permit calitatea de membru de partid, funcții publice și private, evident că nu i se permit nici activismul de partid, nici partizanatul și nici afacerile.

Ce este mai nociv?

Veți spune că legile de funcționare ale DNA, DIICOT… nu fac referință expresă la speța de mai sus, acuzându-mă pe bună dreptate de lipsa pregătirii juridice, numai că abordarea de față este una strict jurnalistică. Iar ca jurnalist și cetățean plătitor de impozite și taxe, am dreptul să-mi exprim nedumeririle și opiniile.
Or din punctul meu de vedere, nerespectarea art. 84 din Constituție este la fel de nocivă ca și a celorlalte legi referitoare la incompatibilitățile altor demnitari și funcționari, de nu cumva chiar mai nocivă decât acestea. Și iată de ce.

Care mediere?

Mai întâi, faptele: ori de câte ori are ocazia, iar Traian Băsescu, dacă nu are ocazia, și-o provoacă, președintele în funcție face campanie electorală Partidului Mișcării Populare, o elogiază pe lidera acestuia, Elena Udrea, candidată la alegerile prezidențiale, se comportă ca un membru de partid al PMP și chiar ca lider al acestuia, participând la numeroase acțiuni cu caracter politic.
Ca să aibă o scuză sau un pretext, s-a înscris din timp în Fundația Mișcarea Populară, ajutând la construirea noului partid, pe motiv că are nevoie de un vehicul politic după încheierea mandatului. Prin asta, consider că și-a abandonat fățiș una din îndatoririle constituționale prevăzute la art. 80: „Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, căci nu-și mai poate asuma calitatea de mediator între stat și partide de moment ce a optat doar pentru unul dintre le.

Cum rămâne cu clasa politică?

Ca urmare, în ultimii ani, formațiunile politice n-au mai fost chemate la consultări, Parlamentul și-a tot diminuat activitatea, iar starea de neîncredere, fricțiunile între politicienii de alte culori politice și președinte cunoaște o escaladare deloc propice bunei guvernări. Firește, aceste motive au dat apă la moară celor ce au organizat referendumurile de suspendare din 2007 și 2012, contestate de o bună parte a societății civile și de mulți lideri occidentali.
Nefiind prevăzute de Legea Supremă, Curtea Constituțională nu a validat motivele de impeachment, dar incompatibilitatea între funcția prezidențială și activitatea de partid, reținută de art. 84 nu poate fi negată. Oricât ne-am strădui. De aici înverșunarea politicienilor și a demnitarilor acuzați de ANI: ei își pierd funcții, își distrug cariere, că mulți nu le meritau e o altă discuție, iar Traian Băsescu își continuă nestingherit partizanatul. Până în ultima zi de mandat.
Speculează președintele lacunele legislative sau se ascunde după imunitate? Probabil și una, și alta. În timp ce specularea legilor a devenit un fel de sport național, ce e drept același lucru întâmplându-se și la case mai mari, cred că Traian Băsescu se integrează perfect în rândul clasei politice pe care o critică de 10 ani. Imunitatea? I-a prins și lui de minune.

Petru Tomegea

Capitala cu afacerile, provincia cu sărăcia

Televiziunile și presa ne-au șocat zilele trecute cu o informație: majoritatea investițiilor străine, mare parte a fondurilor de stat și europene rămân în București și Ilfov, iar în provinciile sărace ajunge doar ce le scapă printre degete investitorilor și decidenților politici. În 25 ani de libertate, în loc de dezvoltare echilibrată a zonelor țării, avem discrepanțe uriașe între o zonă și alta.

De la contradicții la rezolvare, drumul e lung

Pe vremuri se învăța la filosofie, (prin filosofie înțelegându-se „Marxism dialectic și istoric” la liceu iar la facultate ”Socialism științific”), despre „contradicțiile societății socialiste multilateral dezvoltate” între care erau pomenite contradicția între orașe și sate, între centru și periferie, între clasa muncitoare și țărănimea cooperativizată, între teorie și practică. Unele contradicții erau antagonice, altele, nu.
După Revoluție, fostul președinte, Ion Iliescu, și atotcuprinzătorul său FSN au mai continuat discuția despre contradicțiile „noii societăți” până la pierderea puterii politice în 1996. Ceea ce nu a reușit PCR și „cea mai umană dintre societăți” în 45 ani, evident că nu a putut(?) rezolva în doar 6 ani moștenitorii „socialismului cu față umană”. Li se prăbușise cu totul credibilitatea, iar social-democrația românească nu reușea să se despartă de fantomele trecutului.
De atunci și până azi, arareori s-a mai amintit de contradicții social-economice, mai ales prin campaniile electorale, dar de schimbat nimeni n-a reușit să schimbe starea de lucruri, iar contradicțiile s-au tot accentuat, ajungându-se la realitățile monstruoase de azi.

Om bogat, om sărac

Pentru că dezechilibre nu sunt doar în România, corectarea lor este și obiectivul unor proiecte ale Uniunii Europene pentru dezvoltarea zonelor defavorizate, așa numitele poluri ale sărăciei endemice, între care se află și majoritatea provinciilor românești, cu excepția Ardealului, nu în întregul său, și a Banatului.
Iar consecințele acestor inechități se văd: nivelul de trai al bucureștenilor este de 3-4 ori mai mare decât al provincialilor, dacă ne luăm după aportul la PIB: 27.100 de euro – București-Ilfov, numai 7000 de euro în regiunea N-E, și 12.900 de euro – regiunea Vest. Situația investițiilor din sănătate este emblematică: 53% pentru 2.000.000 de locuitori ai Capitalei, iar restul, pentru cele 18.000.000 ale provinciei! Lucrurile desfășurându-se întocmai și în alte multe domenii.

Nici măcar intenții…

Se va schimba ceva în viitorul apropiat? Deocamdată nu există vreo intenție, nici măcar declarativă. În continuare, capitalul și investițiile străine preferă Capitala, dacă luăm de bune cifrele publicate de Ziarul Financiar: astfel, în „14 judeţe… activează mai puţin de 1.000 de companii cu capital străin”. „Din 192.000 de companii străine active la nivel naţional, în aceste judeţe sunt active doar 9.394 de companii, reprezentând 5% din totalul naţional”.
Urmărind cu atenție discursurile de campanie electorală pentru alegerile prezidențiale și discuțiile din Parlamentul României din ultimii ani, decalajele în creștere între diferite regiuni ale țării, contradicțiile între Capitală și provincie, între zonele dezvoltate și cele defavorizate… nu constituie o preocupare cu rezultate vizibile.

De la ateul Iliescu, la ofițeri acoperiți

Și ca să vă convingeți că nu aceste teme îi vor diferenția pe candidați, vă reamintesc itemii hotărâtori pentru alegerea președinților: 1992: regele și moșierii – dușmanii poporului, în 1996: „Credeți în Dumnezeu, dle Iliescu?”; 2000: Vestul sau Estul? Până și Doina Cornea îl votase pe Ion Iliescu de frica lui Corneliu Vadim Tudor; 2004: „La Țepe, în Piața Victoriei!”; 2009: Spa-ul lui Vântu!
Acum, în anul de grație 2014, va trebui să alegem din nou nu în funcție de programe politice, de eficacitatea guvernării și profesionalism, ci în funcție de ofițeri acoperiți și dosarele unor fruntași politici. Semn că ori nu există nicio „gândire strategică” despre dezvoltare economică armonioasă a tuturor regiunilor și județelor, ori nu prezintă interes.
Încât îți vine să le dai dreptate celor ce acuză otova guvernele postdecembriste că zonele sărace sunt mereu izvor de voturi. Ca drept dovadă, spre acele zone nu sunt dirijate investiții, ci ajutoare sociale, creându-se astfel dependența de stat.

Petru Tomegea

Fantomele securității reînvie

În 1989, începând din dimineața lui 22 decembrie, toți(?) ofițerii serviciilor secrete românești și-au depus armele la rastel și s-au retras din prim-planul vieții social-politice. Așa a sunat ordinul. Știau ce au făcut în cei 45 ani de activitate, știau ce va urma și au dorit să lase impresia că ce a fost a trecut? Au păstrat însă legătura cu foștii comandanți, cum o dovedesc documentele revoluției, participând adesea la acțiuni specifice.

O continuitate discutabilă

În opinia mea, faptele de mai sus au nevoie de câteva explicații: cu toată brutalitatea schimbărilor din 1989, foștii ofițeri de informații, general vorbind, nu au manifestat încredere în noii conducători și lideri de partide, bănuindu-i fie că sunt agenți ai unor forțe străine sau vânduți acestora, fie că nu-s în stare să apere țara de pericole așa cum au făcut-o ele atâția ani.
Întrucât noile servicii secrete nu au putut renunța la toate fostele cadre, nici în România, nici în celelalte state scăpate din lagărul socialist, vechile strategii și mijloace au continuat și continuă să fie de actualitate. Și apoi, nu puține dintre acestea fuseseră învățate nu doar de la sovietici, ci și de la serviciile secrete celebre.

Sub oblăduirea NATO și a UE

În aceste condiții, sunt convins că, după revoluție, vechii-noii ofițeri și-au reactivat punctele de interes, informatorii, agenții acoperiți și de influență nedeconspirați. În plus, generația tânără, tăcută și eficientă, a venit cu metode noi în activitatea de control a societății, mult mai greu de reperat în spațiul public.
Cum se explică întărirea serviciilor secrete mai cu seamă în interiorul propriilor granițe? A crescut subit numărul dușmanilor interiori sau a slăbit încrederea în loialitatea cetățenilor? Eu cred că, după disiparea războiului rece și a confruntării EST-VEST, a apărut oportunitatea să se dezvolte în noile cadre oferite de admiterea în NATO și UE.
Pare nefiresc, dar prima grijă, pe lângă aceea a supravegherii vigilente a organelor de decizie, Guvern, Parlament, Justiție, Consilii Locale, șefi de mari instituții și întreprinderi de stat, a fost infiltrarea puternică a partidelor și a sindicatelor, motiv pentru care din 1989 și până azi aproape nimeni nu s-a opus înmulțirii serviciilor secrete și a membrilor acestora, nici creșterii în proporție geometrică a bugetelor alocate de guvern, ca să nu mai vorbim de inițiativele economice proprii la care au primit dreptul prin lege.

Gând la gând

Majoritățile de guvernământ au simțit că puterea serviciilor e în creștere și atunci au încercat să și le apropie prin numirea unor activiști de încredere în posturi de decizie sau prin fidelizarea celor existenți. Așadar, în opinia mea, s-a creat un mediu propice bunei colaborări între servicii și factorul politic, o colaborare, evident, la limita spiritului legii și a Constituției.
În aceste împrejurări a izbucnit scandalul ofițerului acoperit. Având în vedere coabitarea, pentru unii suspectă, între servicii secrete și diriguitori, nu e nicio surpriză că bănuiala președintelui cade întâi pe prim-ministrul României. În fond, este vorba de devoalarea unei metode de conducere a treburilor publice cu ajutorul serviciilor secrete. Fiindcă pretutindeni serviciile de informații năzuiesc spre putere, iar în 2000, fostul președinte Emil Constantinescu a spus-o cu voce tare. Și vedem că a avut dreptate.

Cine pe cine controlează?

Pentru că în 2000-2004 Ion Iliescu și Adrian Năstase au refăcut ce a „stricat țapul”, „sistemul” a lucrat fără sincope încă 4 ani, iar lui Traian Băsescu i-au trebuit ceva vreme să înțeleagă cum funcționează. Apoi a reușit să le crească exponențial puterea prin CSAT, încât acum să fie nevoie de întărirea controlului parlamentar. Deconspirarea lui Victor Ponta demonstrează încercarea sa de a le pune la punct.
Din păcate, deși președintele vorbește de creșterea extraordinară a puterii serviciilor de informații în dauna celor trei puteri ale statului de drept, întinderea ca o pecingine a corupției și a furăciunilor nu demonstrează nicidecum că puterea serviciilor a crescut și se află în beneficiu public. Din contra.
Petru Tomegea

Din gafă în gafă

Gafele politicienilor nu sunt ceva nou, nici în spațiul public românesc, nici în al altor țări, oricât de performante le-ar fi sistemele democratice. La noi, din păcate, sunt prea multe gafe și de o condiție prea joasă, iar campania are de suferit din pricina lor: monopolizează discursul electoral, abătând atenția de la dezbaterea unor chestiuni realmente importante. De demonstrat.
Ce sunt gafele? Sunt gesturi, atitudini sau vorbe nepotrivite, care pot constitui o indelicatețe sau o jignire neintenționată adusă cuiva (DEX). Firește, conform acestei definiții, orice afirmație scăpată la năduf și grabă poate constitui o gafă. Și cum adesea politica se desfășoară în direct pe platourile TV, apar foarte frecvent gafe, greșeli de exprimare și gesturi regretabile. Deoarece cu astfel de lucruri ne-am obișnuit, ceea ce numim noi gafe diferă prin gravitate de ceea ce numesc alții.

Gafe în locul dezbaterilor

Ca pretutindeni, presa vânează gafele și incidentele deoarece constituie sarea și piperul campaniilor electorale și ale jurnalisticii, mai cu seamă a celei tabloidizate. Uneori comice, alteori naive ori de-a dreptul neroade, gafele sunt atractive pentru cititori/spectatori. Chiar dacă ne așteptam la oferte electorale și la dezbaterea lor, inclusiv de către candidați, în spațiul public se preferă spectaculosul, accidentalul, anormalul.
În dorința de a-și depăși adversarii, staffurile de campanie ale candidaților apelează adesea la lovituri de imagine pornind de la gafele și greșelile adversarilor. A se observa că beneficiază de maximă atenție gafele primilor candidați și mai puțin ale ultimilor.

Gafa cu referendumul

De pildă, candidatul PSD, Victor Ponta, anunță un referendum pentru stabilirea formei de guvernământ, în speranța că își va mai adăuga și voturile monarhiștilor. Gafă? E bine că cineva se gândește la soarta noastră, după 25 ani de nemulțumiri populare.
Numai că în România se pot schimba multe lucruri, dar nu și „caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială” (Constituție, art.152, alin.1). Să nu fi știut prim-ministrul, deși nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legilor, că forma de guvernământ fusese bătută în cuie încă din 1991? Iar dacă a știut de ce a făcut-o în condițiile în care toate actele, deciziile sale trebuie să respecte Constituția?

Gafa cu casele

„Iohannis – 6-7 case” este o gafă dublă. 1. Dacă luăm de bune informațiile că acuzația a fost lansată de mediile PSD, candidatul acestui partid nu a câștigat niciun avantaj fiindcă nici el nu stă mai prost la capitolul case și proprietăți, așa cum a dezvăluit imediat presa. 2. La rândul său, Klaus Iohannis n-a reușit să fie convingător în explicații: ca și în cazul lui Victor Ponta, e vorba de averea familiei, soț și soție. În plus, la ardeleni și în comunitățile vechi, e greu de precizat istoricul veniturilor.
Nenorocirea a fost continuarea gafei prin celebrul „ghinion”, dar scuzele și explicațiile ulterioare ne-au lămurit: nefiind prea vorbăreț din fire, nu a explicat până la capăt ce-a vrut să spună. E ghinion pe bieții dascăli deoarece, de când se știu, guvernul nu s-a aplecat cu atenție asupra stării lor materiale, salariile fiindu-le foarte mici în comparație cu ale altor categorii sociale cu aceeași pregătire. Și apoi nu s-au apucat de afaceri cu case. Gafa însă rămâne.

Atât putem
Unii introduc în categoria gafelor o mulțime de afirmații și gesturi de campanie, dar e bine să discernem: una este greșeala și alta gestul făcut cu intenție. De aceea, în opinia mea, motocicleta cu care își face apariția Monica Macovei, cartușul (fără glonte) oferit moderatoarei și motanul împreună cu care citește ziarul nu sunt gafe. Candidata a vrut să transmită 3 mesaje: 1. Tineri, mă gândesc la voi! 2. Îi voi veni de hac corupției! 3. Sunt un om asemeni vouă!
Spuneam la început că gafele abat atenția de la dezbaterea electorală spre defectele și greșelile candidaților. Din păcate, discursul despre programe și proiecte nu trezește cine știe ce interes. De vină sunt consilierii de campanie care nu reușesc să găsească forme atractive de prezentare, închipuindu-și că hazul, ironia și bășcălia pot suplini dezbaterile publice.

Petru Tomegea

Politica și sindromul rezolvărilor miraculoase

Politica și sindromul rezolvărilor miraculoase

Mai toți politicienii români, indiferent de partid ori de orientare ideologică, s-au adaptat perfect felului nostru de a fi. Ridicați dintre noi, nici nu le-a fost greu. Credem noi în miracole? Ei bine, politicienii ne oferă miracole după poftă, iar noi le dăm votul pe veresie.

A supraviețui…

De mai bine de două secole ni se tot repetă că românul nu moare. „Are șapte vieți în pieptu-i de aramă”, zice Vasile Alecsandri. Și e adevărat: general vorbind, Românul, adică poporul românesc, nu moare. Supraviețuiește. Ce înseamnă a supraviețui? A rămâne în viață după o boală, o catastrofă, un cataclism…
Așadar supraviețuim, din nefericire, nu suntem singurii, în timp ce națiunile dezvoltate ale Europei și ale lumii își văd de drumul lor. Cum ne-am putea vindeca de acest sindrom? Prin programe politice, proiecte inteligente și îndrăznețe, prin multă muncă, dar pentru asta e nevoie de politicieni adevărați, nu de vânzători de iluzii. De demonstrat.

Între credințe populare și știință

Ca să înțelegem mai bine fenomenul, vom pleca în demonstrația noastră de la leacuri. Pentru români, și pentru alții, fiecare boală are un leac. Numai că, în timp ce occidentalii se duc pentru orice fleac la medic, noi ne luăm după povești, iar revistele, televiziunile ni le oferă din belșug.
Astfel am aflat că sucul de castraveți vindecă în proporție de 90% cancerul, rezultate asemănătoare obținându-se cu suc de sfeclă roșie, cu mierea de albine, cu rășina de brad, cu usturoi, ceapă, grâu încolțit, fasole neagră-roșie, mazăre dulce, conopidă, varză verde și murată, semințe diferite, țelină, morcov, brocoli, măr, ouă de prepeliță, iar zerul (lichidul rămas după închegarea cașului) face adevărate minuni. Totodată, cele de mai sus și altele (nu-mi ajunge spațiul pentru toate), aflate la îndemâna tuturora, pot vindeca orice boală. Fără hapuri, fără cine știe ce eforturi și cheltuieli.

Leacuri multe, vindecări puține

Dacă ne-am lua după astfel de rețete miraculoase, ar însemna că „românii” trebuie să fie o națiune privilegiată, cu cea mai mică mortalitate din lume. Or lucrurile stau tocmai pe dos: suntem „campioni” la mortalitate infantilă, avem media de vârstă cea mai mică din UE, murim de cancer, de TBC, de boli cardiace… mai abitir decât toți europenii…
La fel stau lucrurile și în politică. Chiar dacă „românul are șapte vieți”, ar fi nevoie ca politicienii să se aplece mai întâi asupra uneia dintre ele, să o facă mai ușoară. Nu prin miracole, căci autostrăzile, industria, școlile și spitalele nu se construiesc prin minuni decât în basme. Iar dacă nu le putem construi pe moment, măcar să ne ajute să schimbăm verbul „a supraviețui” cu „a trăi”, pur și simplu.

Politicienii trăiesc din promisiuni

Din păcate, ce zic eu nu coincide cu ce cred ei. Priviți-i cu atenție pe candidații prezidențiali: odată ajunși președinți, cică vor schimba cursul politicii, iar în scurt timp vor relansa economia și vor moderniza statul, justiția, educația, sănătatea, vor ridica nivelul de trai, pe care îl tot ridică din 1989 încoace, vor stârpi hoția, … ca să ajungem din urmă țările hiperdezvoltate. Când să ne explice cum vor proceda, trec la alte promisiuni.
O simplă întrebare i-ar de gol: dar până acum de ce nu le-au făcut? Dau vina pe vremi, pe dezastruoasa moștenire. La o scurtă privire înapoi, însă, descoperim că toate partidele și formațiunile actuale au mai fost la Guvernare sau în Parlament, iar promisiunile de mai sus au mai fost făcute… Probabil că mai multe voturi ar fi obținut cerându-și iertare.

Cândva aveam mai mult noroc

Chestiunea cu miracolele politice nu este una nouă. Un Președinte al Consiliului de Miniștri de pe vremea Marii Uniri, P. P. Carp, spunea: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. Da, dar „norocul”, adică miracolul de la 1 Decembrie 1918, a fost pregătit de cea mai vizionară clasă politică pe care avut-o România vreodată, cea pașoptistă, iar eforturile n-au durat doar o legislatură, ci mai bine de jumătate de secol.
Din păcate, acum norocul ne e pe cale de dispariție, iar politicienii trebuie să se lepede de iluzii și să reia lucrarea de unde au lăsat-o înaintașii. Căci istoria se repetă, iar timpul se pare că nu mai are multă răbdare cu noi.

Petru Tomegea

Limba română de campanie

Nu m-am așteptat ca această campanie să aducă cine știe ce înnoiri radicale de comportament, de strategii și mijloace, dar nici să asistăm la degradarea limbii românești și a moralității actului de comunicare. Și nu este vorba de o degradare prin uzură, ci de una intenționată, menită a maximiza profitul electoral al câtorva candidați.

Voturile și limba română

Cum s-a ajuns aici? Prin două căi: serviciile de consultanță și PR de campanie au observat că butadele, grosolăniile de limbaj, acuzațiile de maidan prind bine în mass-media, fiind preluate adesea fără discernământ și multiplicate în spațiul public. Este adevărat, avem CNA, avem și alte servicii de monitorizare a presei, a audiovizualului, dar în condițiile dezvoltării fără precedent a rețelelor de socializare, a site-urilor pe NET, a televiziunilor, a telefoniei mobile, mai pas de prinde vinovați.
A doua cale ține de anumite (in)compatibilități, de instruire și educație ale activiștilor implicați în campanie, ale candidaților înșiși. Ei bine, cei educați și instruiți corespunzător știu să-și aleagă cuvintele pe care să (nu) le rostească în fașa alegătorilor, dar ceilalți consideră că naturalețea și frustețea exprimării sunt calități care dau bine. De multe ori, cele două căi se combină.

De la gângav, la încet la minte

Or naturalețe nu înseamnă doar a vorbi buruienos, ci și a păstra valorile tradiționale ale exprimării (populare). Se contează pe impactul de moment al unei etichete, porecle, supranume sau glume, de prea multe ori sărind calul, numai că portretul creat astfel candidatului la cea mai înaltă funcție în stat nu prea are legătură cu principalele trăsături general acceptate.
Și mai grav este atunci când nu cunoaștem sensurile exacte ale cuvintelor cu impact, de obicei vocabule neaoșe. Iată o mostră: „Eu nu cred că ardelenii… pot vota un gângav în fruntea țării. Nu cred că pot vota un om încet la minte”. Dându-și seama că a greșit, încearcă s-o dreagă: „Gângav, în sensul că atunci când vorbești puțin, ori ești filosof, ori nu te duce capul. Gângav înseamnă atunci când ești încet la minte”.
Ne ducem la dicționare și, surpriză! Sensul „încet la minte”, dat de comunicator, lipsește din toate cele consultate. Iată semnificația: care vorbește greu, nedeslușit și împiedicat, repetând silabele; gângăvit, bâlbâit. Cuvântul „gângav” se explică (Scriban) prin repetarea sunetelor „ng”. Or de aici și până la deducția „nu-l duce capul” sau „e încet la minte” drumul e lung, cât de la glumă, la injurie.

Nici măcar scuze

M-aș fi așteptat ca beneficiarul unui asemenea demers comunicațional să reacționeze, cerându-și imediat scuze și recunoscându-și cavalerește greșeala, deși insulta e mai mult decât greșeală. Dar nu am descoperit niciunde păreri de rău sau scuze, iar exprimarea joasă nu a stârnit cine știe ce proteste publice.
Din păcate, înșiși candidații coboară uneori ștacheta comunicării civilizate și elegante, cu toate că față de alții au pretenția să fie respectați. Iată, în același context al campaniei electorale, unul dintre ei folosește aceleași cuvinte: „nu-l duce prea mult capul”.
De remarcat că, în majoritate, candidații și susținătorii lor cer celorlalți candidați și promit la rândul lor „o campanie civilizată, și decentă, și cu bun-simț și să nu vorbim de ce rău e adversarul, ci de ce putem noi să facem pentru România”. Însă, luați de vâltoarea declarațiilor politice, își fac uitate promisiunile, antrenându-se în dispute lexicale precum cele de mai sus.

Nu mai bine…?
Vorbeam la început despre (in)compatibilități între poziția de candidat la funcția supremă în stat și competențele celor înscriși în cursa electorală. Ei bine, n-am descoperit la niciun candidat competențe în evaluarea posibilităților intelectuale ale celorlalți competitori, așa cum n-am descoperit competențe extraordinare pentru activitatea de conducere a unui popor, a unei republici parlamentar-prezidențiale.
Unii se bazează doar pe experiență, dar plusul de valoare nu îl dă niciodată doar experiența politică proprie, ci apelul la studii și experiențe notorii ale înaintașilor noștri și ale celor ce au reușit prin alte părți. Din păcate, nu știu câți dintre politicieni își bazează activitatea pe astfel de valori. Nu mai bine ne spuneau simplu „ce pot să facă ei ca viitori președinți pentru România” și pe ce resurse se bazează?

Petru Tomegea

Candidații noștri sau candidații televiziunilor?

Ineditul acestei campanii electorale constă în aceea că obiectivele televiziunilor implicate trup și suflet în susținerea unui candidat sau a altuia nu mai coincid decât în mică măsură cu ale noastre. Astfel că redacțiile lor preferă abordările justițiare și atacurile la persoană la adresa candidaților, în timp ce pe noi ne interesează ce planuri are viitorul președinte și ce garanții ne oferă că le poate pune în practică.

Pentru o campanie transparentă

Astfel că televiziunile își urmăresc mai întâi interesul lor, abandonându-și independența și echidistanța pentru a promova cu orice preț anumiți candidați. În plus, această promovare nu e deloc transparentă. Nu ni se spune dacă se face pentru bani sau contraservicii după eventuala alegere. Ne întrebăm, însă, ce le-ar putea oferi un viitor președinte că i se susține candidatura cu atâta ardoare și interes?
Concomitent, nimic nu se precupețește pentru desfigurarea imaginii, denigrarea, jignirea altor candidați simțiți ca pericole. În acest scop se lansează etichete, diatribe, zvonuri și procese de intenție, cu toate că există o lege electorală și instituții plătite din ban public să supravegheze corectitudinea campaniei și a procesului de votare.

Laude și promisiuni

Ce am dori noi de la candidați? Nicidecum să-și aroge merite imaginare, ci să ne spună clar ce au de gând să facă și ce garanții ne oferă că se vor ține de cuvânt. Or, prin aparițiile lor la televizor, moderatorii nu îi incita la dezbateri, nici să-și dezvăluie intențiile, ci să-și atace concurenții pentru a crește ratingul propriului post, astfel că în loc să avem discuții despre programe și proiecte politice asistăm la încurajarea bătăliei între persoane.
O altă față discutabilă a prezentei campanii o constituie promisiunile. Înainte de apariția legii votului uninominal, candidații nu-și puteau permite să promită ceva decât după aprobarea programului electoral de către forurile de conducere ale partidului, pe atunci promisiunile având măcar girul formațiunii politice. Să nu vă închipuiți cumva că această garanție depășea stadiul formal, însă alegătorul știa că poate pedepsi prin vot partidul, nu doar persoana care-și uită angajamentele.

Votul nominal aduce și necazuri

În condițiile votului uninominal, candidații devin mai importanți decât partidele, iar subordonarea față de lideri slăbește. Orice încercare de a-i responsabiliza poate duce la traseism, la părăsirea formațiunii, la alcătuirea unor grupuri de presiune sau bisericuțe în interior, acesta fiind adevăratul motiv al pierderii autorității de partid.
Așa că iată-i pe candidați liberi să promită orice, iar promisiunile, gogoșile electorale, cum li se spune, curg gârlă: un candidat va face Justiția să funcționeze, dar în Constituție scrie că a treia putere în statul de drept e independentă, aflându-se pe picior de egalitate cu Legislativul și Executivul; alt candidat promite că ne aduce înapoi petrolul și bogățiile patriei vândute pe doi bani de dușmanii poporului, deși președintele nu are astfel de atribuții.

Populism, gogoși…

Nu lipsesc mesaje populiste referitoare la creșteri de pensii și salarii, la dublarea peste noapte a kilometrilor de autostradă, la îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai, la creșterea PIB-ului și a natalității…, toate ținând de Parlament, de Guvern, de Consilii Locale. Deși nu ne spun cum vor demara viitorii președinți programele, lasă să se înțeleagă că dispun ei de niște puteri speciale cu care pot rezolva orice neajuns.
Unii candidați au trecut inclusiv la amenințări cu organele de justiție și de forță ale statului, iar punerea în practică a propriilor proiecte o vor face prin coerciție sau impunere. Se laudă că-i vor chema pe șefii Parlamentului și ai Guvernului la ordine pentru a le pune în față programele. Și dacă nu vor veni la Cotroceni? Fiindcă niciunde nu se legiferează așa ceva.

Cu televizorul/ Ați mințit poporul

Toate cele de mai sus vin asupra noastră prin intermediul televiziunilor și al presei, fiindcă nu întotdeauna se manifestă profesionalism și grijă față de cinste și adevăr, uitându-se că într-o democrație adevărată, mediile reprezintă întotdeauna punctul de vedere al consumatorului, al publicului spectator și cititor, nu al candidaților.

Petru Tomegea

Radu Beligan față în față cu politica

Scandalul stârnit de declarația maestrului Radu Beligan îmi dă ghes să intervin, nu pentru a pune lucrurile la punct, așa cum deja au făcut-o destui, ci pentru a încerca să înțeleg un fenomen care ține de civilizația noastră. Cititorii să nu se aștepte la o abordare pro- sau antielitistă, nici la vreun parti-pris, fiindcă discuția nu va depăși punctul de vedere al unui cetățean oarecare.

Artiști și cetățeni

Din fericire, avem artiști, scriitori, poeți, pictori și sculptori, actori, cântăreți și dansatori, sportivi de renume și, de ce nu, jurnaliști de succes, pe care noi, muritorii de rând, i-am așezat într-un fel de templu spre a fi venerați, chiar dacă în zilele obișnuite dăm nas în nas cu ei la piață, pe stradă… Și pentru că i-am pus în templu, le-am refuzat, iar unii încă le mai refuză dreptul de a fi cetățeni ca și noi.
Deoarece în mentalul colectiv ei apar ca modele, ne întoarcem mereu fața către ei, așteptând sfat și vorbă bună. Așa e altoit neamul nostru. Poate și al altora. Și, de cele mai multe ori, povețele au venit la timp și ne-au prins bine. Dar nu trebuie să așteptăm de la un sportiv să ne rezolve ecuația dezvoltării economice și nici de la un poet să ne explice corect regulile de la bursă, de exemplu.

Au aceleași drepturi și obligații

E bine să vedem și cum se integrează în societățile democratice așezate astfel de personalități. Scene în care Madona Louise Ciccone, „regina muzicii pop”, Sir James Paul McCartney, celebrul component al trupei Beatles, David Beckham, fotbalistul îndrăgit, Umberto Eco, scriitorul preferat… trec printre oamenii obișnuiți fără a atrage atenția, au loc zilnic în locurile lor de baștină. E adevărat că uneori sunt apreciați sau criticați în presă pentru ținută ori pentru diverse vorbe aruncate la întâmplare, dar nu stârnesc războaie mediatice, ca declarația venerabilului actor român, Radu Beligan.
În Occident, artiștii sunt artiști doar pe scenă, la televizor, în cărți… În rest, se comportă ca niște cetățeni obișnuiți. În literatura românească, George Călinescu și alții au elucidat raportul între scriitor și omul din spatele său: de foarte multe ori între operă și om nu poate fi dovedită o relație ca de la cauză la efect, iar atunci când influența e manifestă, mai cu seamă în operele autobiografice, ea nu impietează asupra valorii artistice. Așa că artistul e una, iar omul, alta.

Modele de civism?

În literatura străină, nu cred că s-a găsit cineva să facă din François Villon, din poeții absintului sau din autorii de teatru al absurdului… modele umane demne de urmat, nici surse de înțelepciune, chiar dacă arta lor e genială. Faptul că Jean Paul Sartre s-a apropiat de comunism și URSS, poate din convingere, poate din alte rațiuni, nu cred că îi determină pe francezi să-l treacă la index.
Iată de ce a-i cere actorului Radu Beligan să-și asume ca om doar ceea ce dorește o majoritate sau o anume elită intelectuală spre a beneficia de aprecierea cât mai multora mi se pare un lucru politically incorrect. Era dreptul cetățeanului Radu Beligan să se declare fan al lui Victor Ponta, așa cum era dreptul cetățeanului Victor Rebengiuc să fie fan al lui Klaus Iohannis.

Și artiștii merg la vot

Că artiștii s-au amestecat în jocurile de putere, la fel cum au făcut-o și alți intelectuali de elită, nu e o noutate. De la Homer încoace, nu e poet să n-o facă. Și la alții, și la noi. Chiar dacă, privind înapoi (cu mânie!), istoria i-a reținut preponderent pe cei aflați în tabăra învinșilor.
Este adevărat că la noi există precedentul de a-i scoate din templu pe Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Radu Gyr…, la fel cum, și mai rușinos, există precedentul proletcultist de a-l contrapune pe Dumitru Teodor Neculuță lui Mihai Eminescu, dar rătăcirile au trecut. Să sperăm.
Că politica noastră capătă accente dramatice, ca în cazul Beligan, nu e nimic nou. Atâta doar că poziționarea marilor personalități din artă și cultură de partea unor politicieni a fost un fapt obișnuit în campaniile electorale ale lui Obama, Sarkozy, Hollande… și nu au trezit resentimente, nici militantism proletar. Nu cumva aceasta e normalitatea după care tânjim?
Petru Tomegea

Campanie electorală sau marketing?

Am urmărit la fața locului campanii electorale în două state europene de la care, zice-se, am fi învățat noi democrația. În niciuna însă imaginea unui candidat nu devenea vector principal, iar programele politice, secundar, la fel cum niciunde imaginea unui candidat nu o excludea pe a altuia. Fiindcă într-o țară civilizată oamenii se respectă, iar modestia și profesionalismul contează.

Publicitate mascată

Modelul campaniei noastre pare împrumutat de la agenții de publicitate și advertising care, pentru a vinde un produs nou, trebuie mai întâi să-l desființeze pe cel vechi, așadar să lichideze concurența. Valoarea nici nu mai contează în condițiile în care imaginea produsului nou apare în culori edulcorat-atractive, iar a celui vechi, în culori sumbre și cu defecte.
M-aș fi așteptat ca stadiul acesta al copilăriei unei democrații să fi trecut mai repede, dar, iată, 25 ani nu au fost suficienți. Încă n-am învățat că o democrație autentică înseamnă o relație corectă între candidat și alegător, înseamnă participare / implicare a tuturor cetățenilor la rezolvarea treburilor publice, căci oamenii conștienți și activi sunt principala garanție a statului de drept și a bunăstării.

Mai putem vorbi de egalitatea de șanse?

Pe candidați, însă, nu-i prea interesează principiul civic-participativ, iar ideologiile, programele de reforme nu prea mai aduc voturi. Și atunci, eforturile lor vor fi îndreptate, după mine, în primul rând, spre câștigarea încrederii electoratului, iar pentru asta au pregătite strategii și mijloace dintre cele mai sofisticate / costisitoare. Acestea se bazează aproape exclusiv pe imagine și notorietate, semn că alegerile au devenit un fel de afacere de marketing cu publicitate și advertising. Nu sunt singurul care o spune.
În al doilea rând, staffurile de campanie ale candidaților și activiștii lor din mass-media au consumat deja resurse imense spre a-și desfigura concurenții, uneori chiar pentru a-i scoate din cursă. În acest sens, în 25 ani de politică s-a câștigat o experiență, demnă de o cauză mai bună, mult mai edificatoare decât aceea de a construi politici publice.

Falsificarea imaginii

De ce nu mai aduc voturi ideile și programele? Ei bine, răspunsul vine de la sine: destule proiecte lansate în campanii au fost simple încropeli, fără studii serioase de impact și fezabilitate, și cu atât mai puține șanse de a fi puse în operă, iar reformele, cele mai multe gândite în pripă și cu scop electoral, au fost uitate prin sertare de partid. Unele mai sunt vânturate cu diferite alte ocazii, dar de crezut nu mai crede aproape nimeni că vreun politician vrea cu adevărat să le ducă la bun sfârșit.
Nu știu dacă diriguitorii noștri s-au așteptat la asemenea evoluție, cert este că din această pricină populația s-a îndepărtat și încă se îndepărtează de urne. De aceea fiecare vot este important, iar strategii electorali pun la bătaie mijloace și procedee tot mai performante împrumutate din diverse sectoare economice și sociale. În plus, sunt reactivate tehnici de manipulare prin imagini, zvonuri și procese de intenție care au dat rezultate extraordinare imediat după revoluție.

Campania televizată și neajunsurile ei

În aceste zile bătălia se dă pentru aparițiile la televizor, fiindcă de mulți ani, candidații, cu mici excepții, refuză contactul cu satele și cartierele sărace ale orașelor. Preferă, în schimb, mitinguri și băi de mulțime cu alegători cărați cu autocarele. Ei bine, transmisiile directe și imaginile de la astfel de evenimente, participarea directă a candidaților la dezbaterile publice din studiouri sunt acum cele mai obișnuite manifestări electorale.
Din păcate, în ultima perioadă asistăm la un fenomen, cred eu, unic în analele mass-media: cele mai multe posturi TV și radio au intrat cu arme și bagaje în bătălia electorală de partea unei anumite formațiuni, renunțând cu prea mare ușurință la echidistanță și profesionalism.

Valoare sau nonvaloare?

Ca urmare, descoperim aceleași fapte prezentate în chei diferite în funcție de orientarea politică a postului: ce e de apreciat pentru unii e de condamnat pentru alții. Chiar dacă sunt posturi private, ele au totuși obligația de a informa corect și imparțial populația, așa cum se menționează în Constituție la art. 31 (4). Dar nicio instituție nu se sesizează.
În aceste condiții se produce debusolarea electoratului care nu mai discerne între bine și rău, aceiași candidați fiind ridicați în slăvi la unele posturi și denigrați la altele, fără vreo legătură cu valoarea intrinsecă. Așa că nu e exclus să ne trezim cu cine știe ce surprize.

Petru Tomegea

Pentru ce se bat candidații?

O întrebare retorică a ajuns să acapareze spațiul public: ce fel de campanie electorală va urma, una în care se întâmplă de toate numai ceea ce trebuie nu? Întrebare retorică deoarece fiecare știe răspunsul: ar trebui să se discute programe politice și proiecte naționale pentru a-i convinge pe alegători să le susțină. Altfel, ce fel de democrație construim dacă nu se încurajează participarea cetățenilor la treburile cetății?

Campania electorală – exercițiu de marketing

Pe candidați, însă, nu-i prea interesează principiul civic-participativ al democrației, iar ideologiile, programele de reforme nu prea mai aduc voturi. Și atunci, eforturile lor vor fi îndreptate, după mine, în primul rând, spre câștigarea încrederii electoratului, iar pentru asta sunt pregătite strategii și mijloace dintre cele mai sofisticate / costisitoare. Ele amintesc de lansarea pe piață a unui produs sau a unui serviciu nou, semn că alegerile au devenit simplă afacere de marketing cu publicitate și advertising.
În al doilea rând, staffurile de campanie ale candidaților și activiștii lor din mass-media au consumat deja resurse imense spre a-și desfigura concurenții, uneori chiar pentru a-i scoate din cursă. În acest sens, în 25 ani de politică s-a câștigat o experiență, demnă de o cauză mai bună, mult mai edificatoare decât aceea de a construi politici publice.

Imagine de candidat

De ce nu mai aduc voturi ideile și programele? Ei bine, răspunsul vine de la sine: foarte multe proiecte lansate în campanii au fost simple încropeli, fără studii serioase de impact și fezabilitate, și cu atât mai puține șanse de a fi puse în operă, iar reformele, cele mai multe gândite în pripă și cu scop electoral, au fost uitate prin sertare de partid. Unele mai sunt vânturate cu diferite alte ocazii, dar de crezut nu mai crede aproape nimeni că vreun politician vrea cu adevărat să le ducă la bun sfârșit.
Nu știu dacă diriguitorii noștri s-au așteptat la asemenea evoluție, cert este că din această pricină populația s-a îndepărtat și încă se îndepărtează de urne. În consecință, mai toți candidații se concentrează pe acțiuni concrete de strângere a voturilor pe bază de imagine, carismă, încredere, manipulare și mituire. Însă cel mai important mijloc pentru câștigarea încrederii a fost și rămâne bătălia pentru imagine și notorietate. De aceea, descoperim gesturi surprinzătoare, aparent fără legătură cu alegerile, la mai toți candidații. Despre câteva dintre ele va fi vorba mai departe.

Poze cu regina

Cele mai multe astfel de gesturi cred că îi aparțin lui Traian Băsescu și au început cu mult înainte de campania propriu-zisă: poze cu Elena Udrea și laude adresate acesteia concomitent cu critici dure pentru ceilalți candidați, mincinoși, corupți, jalnici și ticăloși, întâlniri cu candidata sa preferată la o terasă ori cu un fantomatic Club politic chiar la Cotroceni…
La rândul ei, candidata PMP pronunță, zic eu, sfidelnic cuvântul „regină” în asociere cu „președinte” spre a-i rămâne îndrăzneala în mentalul electorilor, apoi cumpără cărți și ghiozdane copiilor din zonele sărace, în loc să-și lanseze cu acei bani propria candidatură… Intenție clară de a le bate obrazul lui Victor Ponta și lui Klaus Iohannis pentru lansările cu mulți participanți. Proiecte politice? Deocamdată, promisiunea de a-l continua pe mentorul său, Traian Băsescu, și de a fi un președinte mai bun decât toți ceilalți.

Turcescu – un deschizător de drum?

Nu altceva decât exerciții de potențare a imaginii observ la Teodor Meleșcanu a cărei candidatură a apărut într-un mod cu totul original: întâi a explodat în presă bomba ofițerilor acoperiți, ca îndată să aflăm că o schijă l-a și trântit la pământ pe unul dintre cei mai în vogă jurnaliști. Iată cum candidatura unui șef al serviciilor secrete apare ca una de strictă necesitate. Chiar dacă nu ne-a spus aproape nimic din ce vrea să facă pe jilțul de președinte.
Despre Dan Diaconescu și emisiunile sale nocturne fără sfârșit, despre periplul celorlalți candidați prin platourile televiziunilor nu mai amintesc întrucât în România, dacă ceva nu se vede la televizor înseamnă că nu există.

Petru Tomegea