Prozelitismul a fost conceput încă din antichitate de către propovăduitorii religiilor în expansiune. Înseamnă subjugare spirituală, „zel, râvnă, strădanie de a face prozeliţi, devotament fierbinte faţă de o doctrină de curând adoptată”; presupune racolaj nu doar spiritual al indivizilor fie necunoscători, nehotărâţi, fie nemulţumiţi, opozanţi din alte culte, secte, congregaţii; metodele sunt imorale, coercitive adesea, forţând adeziunea prin ameninţări cu pedepse divine, profeţii apocaliptice, interpretări sibilinice ale dogmelor, încurajări interesate, daruri în natură ori spirituale şi chiar corupere sentimentală. Odată intrat în „turmă”, trebuia să accepţi necondiţionat existenţa unui singur „păstor” omnipotent, omniscient, omniprezent: „Credeţi şi faceţi fără tăgadă ce zicem noi şi veţi fi fericiţi”. Relaţiile aveau la bază disjuncţia: ori – ori. De aici şi-au inspirat comunismul, organizaţiile secrete şi ezoterice modelul social-politic şi strategiile.
Fiind un ansamblu de precepte funcţionale şi tactici îndelung exersate, reluate la cursurile defunctului învăţământ politic prin lecţii ca deviaţionismul de stânga ori de dreapta, menşevismul, bolşevismul, intelectualitatea şovăielnică etc., sub imperiul acestora s-au (re)constituit primele formaţiuni postdecembriste. Normal ar fi fost ca doritorii să adere conştient la o anumită doctrină, o ideologie consacrată, un program de modernizare a ţării secătuite de comunism, ceea ce nu s-a întâmplat decât parţial, în cazul partidelor istorice, singurele care moşteniseră blazonul identităţii. De aceea, împotriva lor s-a promovat insidios ideea romantică târzie a personajului carismatic, mesianic, salvator, unica speranţă a mulţimilor sărăcite, însetate de libertate şi democraţie, încercându-se reluarea cultului primitiv al personalităţii, cu tot cu mizeria proletcultistă a jumătăţii de veac stalinist-ceauşist. Implicarea partizană a unor oficine mediatice, după tipicul Scânteii dejiste, a fost decisivă în menţinerea relaţiilor cvasifeudale, în articularea discursului politic dependent de liderul atotputinte, creator de avantaje materiale de nerefuzat. Cifra de afaceri a marilor trusturi, imperii media indică gradul lor de „independenţă”, întotdeauna invers proporţional cu cifra de afaceri.
Nu se poate vorbi încă de eşecul partidelor încropite de sus în jos, constituite din „adepţi”, „ucenici”, adică din prozeliţi, deoarece tipul vetust de aglutinare personalizată, generatoare de oportunism, hainire, migraţionism, superficializare, inaderenţă la agenda publică stă la baza fiinţării lor în aretul unor personaje cu notorietate, carismă şi fler hiperdezvoltat. Plăcerile, voinţa, deciziile acestora trebuie respectate cu sfinţenie. Electoratul? Doar o masă amorfă, agitată şi înşelată din 4 în 4 ani, gâdilată în amorul propriu cu pomeni şi laude groase. Succesiunile la vârf s-au făcut mai cu seamă prin uzurpare, dar şi prin moştenire nu neapărat genetică. Loialitatea, servilismul trebuie demonstrate jupânului prin osanale ori de câte ori se deschide gura. Se investesc sume fabuloase în imagine şi notorietate. Votul credincerilor stă în chimirul „liderului tare”, asigurându-i fala şi averea, iar dreptul la opinie, la cuvânt în forurile de conducere ori în public e permis numai cu acordul acestuia. Libertatea de opţiune / mişcare a fost înlocuită cu „ascultarea” ca în cinurile monahale. Demnitate înseamnă acum „bună-credinţă”, supuşenie ori slugărnicie, iar posibilitatea inovaţiei, a reformării, e demult exclusă. Politică de slugi şi argaţi. Astfel că mişcările cică de stânga ori de dreapta, cu mici excepţii, au rămas captive unui timp istoric revolut-involut, determinat de atotputernicia lidership-ului. Încercările de înnoire n-au avut sorţi de izbândă. Uzufructul stăpânirii nu e de lepădat. Numai revoluţiile mai pot schimba statu quo-ul atât de bine înrădăcinat.
Dacă se condamnă in corpore metehnele „experimentaţilor” politicieni trecuţi prin sită şi prin dârmon, evoluţia tinerilor intraţi în sistem ar fi fost normal să miroase a carte, a Occident, dar nimeni n-a avut tăria să renunţe la prozeliţi, la înfeudarea încrederii, de frica pierderii avantajelor, a puterii asupra celorlalţi. Recentele alegeri au demonstrat că elitele politice nu vor fi dispuse vreodată la sacrificii, iar încrengăturile vasal-gentilice nu se apropie nicidecum de dispariţie. Se (re)acţionează în continuare haiduceşte, la poruncă, în frunte cu vătaful de grup / gaşcă, de aceea instituţiile statului destinate negocierilor, înţelegerilor ca Parlament, consilii, comisii sunt ocolite cu bună ştiinţă în favoarea coteriilor de gang. Situaţi în afara evoluţiei ideologico-programatice, ca „oameni de casă”, zeloşii aroganţi ai jupânilor abdică de la rangul lor înalt, evită activitatea politică normată, preferând înţelegerile ascunse, pe şest ca la primele tunuri bişniţăreşti postdecembriste.
Ameninţarea asupra viitorului nu e exclus ca alegătorii s-o fi simţit înaintea elitelor politice: au reuşit să izgonească din ţarcul confruntărilor sterile luptători ai unor cauze pierdute, triste figuri năucite de amocul puterii, gata să se pună în slujba oricui dă, promite mai mult şi să vicieze eşichierul după conjuncturi şi pofte. Lecţia e bună pentru făuritorii de destine din presă care n-ar mai trebui să asculte altădată cântecul de sirenă al sforarilor fie dintre politicieni, fie din serviciile secrete, pentru a croi din mitomani şi veleitari lideri de mucava şi să lase măcar bunul simţ popular, selecţia naturală să decidă, în caz că ideea unui program naţional de educaţie pentru adulţi nu e dorită.
Asanarea excrescenţelor peremiste, penegiste etc. demonstrează totuşi maturizarea electoratului românesc la nici un an de la intrarea în Uniunea Europeană.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 