Argoul elevilor

Dacă francezii au catalogat devreme argoul (1690), reacţia elitelor româneşti a fost pe cât de categorică, pe atât de inutilă. De aproape două secole se interzice folosirea unor cuvinte „alintate” cu epitete ca „buruienoase”, „bolovănoase” sau, mai nou, „de mahala”, „de cartier” culminând cu „de ţărani”, „guţereşti” etc. Şi, ca orice lucru interzis, acest tip de exprimare a găsit un câmp fertil, lăsat brusc viran de limbajul ideologizant a cărui sursă a secat de curând. Încercări modeste, eforturile şcolii nu au avut urmări. Din contra. Argoul elevilor, al studenţilor cunoaşte efervescenţă fără seamă, un fel de subcultură sau „cultură de cartier”, numită „underground”. La fel stau lucrurile şi în subprodusele media, în muzică etc.

Cauzele expansiunii sunt multiple: o puternică tendinţă a celor şcoliţi recent de a epata, a persifla exprimarea încorsetată; argoul a devenit o formă juvenilă de protest, cu dorinţa de a părea şmecher şi a-i obliga pe ceilalţi să constate „nobleţea” de răufăcători, de „borfaşi”, intenţia de a se da mare, grande, etc. Aşadar, ţin de modificarea axiologiei morale şi nu numai.

Cu intenţia mascată de a escamota realitatea, lingviştii noştri au redus argoul la „limbaj convenţional”, ceea ce nu se întâmplă aiurea, iar aria sa de răspândire a fost privită doar marginal, „vagabonzi”, „răufăcători”, pierzând din vedere aspectul de „fenomen”, mai ales al oralităţii, care nu lasă necontaminat niciun grup social, din mai înalta sau mai joasa societate.

Dacă atributul „convenţional” nu mai este general, în schimb aspectul conotativ pare trăsătura de bază a argoului, după cum se va vedea în cele ce urmează.

Încercarea noastră are la bază materialul adunat de la cursanţii gimnazişti şi liceeni pe parcursul ultimelor două decenii.

După înţelegerea clară a noţiunii, fără deconspirarea identităţii, elevii-surse au fost rugaţi să inventarieze termenii care pot fi consideraţi argotici, cu tot cu semnificaţii, pe cât posibil. Materialul fiind impresionant, se vor reţine pentru discuţii doar câteva teme ca:

1. materii de studiu: mate(scârţă), geóme, grama, písică (fizică), pisicologie, romanţă (română), franca, diriclanţia (dirigenţie), geogra, isto, cap (capacitate);

2. note: lebădă (2), scăunel (4), seceră, labă (5), coasă (7);

3. profesori: prof, profă, (var. proafă), profan(ă), dirig(ă), moléculă, (de biologie), libelula, betovína (de muzică), direct(ă) (director), moş Pendulă, pendulă (de fizică), şcalat (prof „al naibii”), masa de operaţie (catedra);

4. lucruri şcolăreşti: colivie, coteţ (clasă, cabinet, birou de lucru), aragaz, biţoacle, binoacle (ochelari), copniţă (fiţuică), lovéle, biştari (dim. biştărei), dinari, creiţari, hroşi, material (bani), ţoaşcă (gumă de mestecat), ţoale, cârpe (haine), mergători de asfalt (pantofi de oraş), pălăbască (comanac), drojdie (băutură), marfă (droguri, ţigări, gagici), tărăboanţă (ghiozdan), clobanţi (dinţi), bostan, cutiuţă, etaj (cap), piloni, catalige, bulane (picioare), faruri, becuri (ochi), balcoane, înaintaşi (sâni);

5. mediul şcolar: tămâie, botă, tufă, butuc, lemn, clei(os), paralel, îl supără (doare) talentul (prost), tocilar (peiorativ), meseriaş, doxat, bazat, meridian, parametru (deştept), a o uşchi, a o tăia, a o sări, a o rări (de pe vremea lui Creangă), a o chişca, a o tunde, a o rade (de la ore), corist (corigent), a avea una sau mai multe boabe (examene picate), botanist, care pune botul (nu se prinde de figură), a fi în pom, plop (plopist), a fi paralel (a nu şti nimic), a i se fâlfâi, a i se rupe în paişpe (a nu-i păsa), abureală, a aburi (mai mult decât „a minţi”), a pune clanţa (a certa), a pune placa (a repeta aceleaşi lucruri, a spune lecţia pe de rost), a se sparge-n figuri (a face imposibilul), papagal, libelulă, meliţă, moară, pupătoare (gură), ca lumea, naşpa (ironic), de comă, şmecheresc, beton, bestial, bengos, fútere (extraordinar). Expresii imposibile logic precum  „haine de comă”, „muzică beton” sunt triste realităţi.

6. mediul borfaşilor: mişto, cu toată pletora lexicală şi semantică: miştol, miştoală, miştocuţ, miştocar, a miştocări, miştocăreală etc., caşto (frumos), năsol (rău şi urât), bărzău, naşparliu (rău, urât), gagiu (cu toată familia lexicală se află în regres, ca şi mişto), meclă, meglă, bidon, moacă, muie, muian (faţă), borş (sânge), lipeală (ocazie, cunoştinţă), ţăran, guţer (sinonime), a produce, a ciordi, a palma, a rătăci, a şuti, a mardi, a trage un şmen, a pune laba (a fura);

7. relaţii interumane: a se da mare la (a curta pe), a da cu biul, a i-o pune, a i-o da, a i-o trage, a regula, la propriu şi la figurat, a se da rotund, grande, măreţ, dodoloţ, baştan, şmé(cher), ciumeg, băiat de băiat (a se lăuda), a se da naşpa (a ameninţa), a mozoli, mozol, mozolodrom (aleile parcului), a linge (a săruta, a bea), a îmbârliga (a convinge), a se îmbârliga, a se combina (a se împrieteni), şmen (minciună, înşelătorie), a bulangi, bulangiu (gagicar), şúcăr (supărare, ceartă), a şucări, a lua cu stânga şi a da cu dreapta (combinaţii necinstite).

De menţionat că s-a evitat, pe cât posibil, transcrierea termenilor care bântuie masiv mass-media.

Prima impresie a acestei prea lungi enumerări, copleşitoare, este creativitatea lexicală, bogăţia şi varietatea extraordinare de sensuri şi posibilităţi combinatorii ale limbii române, caracteristici oportune la unii scriitori, prozatori dar şi poeţi.

Resursele argoului e necesar să fie reevaluate. Cea mai vizibilă este adaptarea fondului lexical comun la alte coordonate semantice decât cele normate, de tip DEX. Calea, cel mai adesea, e metaforizarea: simplă, primară ca în lebădă, scăunel, seceră, coasă, tămâie, tufă, botă, clei, tocilar etc. sau complexă, imprevizibilă: a aburi, bidon (prin renunţare la epitetul „turtit”), labă (5 degete), libelulă (bâzâie), pendulă (material didactic la fizică), a pune botul (a înghiţi momeala), colivie, coteţ, tărăboanţă (roabă), aragaz etc.

Denaturarea, deturnarea sensurilor uzuale alimentează şi ele copios argoul: meseriaş, bazat, parametru, paralel, material, de comă, beton, bestial, ca lumea, toate fiind superlative.

Multe se obţin prin abreviere: şme(cher), mate, grama, isto, cap; prin derivare, inclusiv regresivă sau diminutivală: scăunel, copniţă, drojdier, cutiuţă, meseriaş, corist, botanist, şmecheresc etc. (v. Dilema, VIII, 404, p.8), bestial, bengos, miştocuţ, muian, lipeală, ţoaşcă, a ţoşcăi (a suge, a bea). Uneori sufixarea surprinde: plopist, miştoală.

Interesantă este şi compunerea. Prin contopire: pălăbască, sau alăturare: masă de operaţie, Moş Pendulă, băiat de băiat, un fel de calc lingvistic după fr. „garçon de garçon” sau engleză. E o construcţie aproape universală de superlativ înlocuind mai vechea formulă „fraierul fraierilor”, „guţerul guţerilor”, obţinută flexionar.

Cu noile sensuri, cuvintele româneşti pot intra în sintagme multiple, cele mai multe fiind locuţiuni, care surprind prin prospeţime, ironie, uneori caustică, printr-un iz balcanic greu de suportat: a pune botul, a se sparge, rupe-n figuri, în paişpe, a se da ciumeg, a i se fâlfâi, a pune placa, a-şi trage o gagică, o puicuţă (a-şi găsi), a-l supăra, durea talentul, mintea, a trage clapa, a pune laba, a lua cu stânga şi a da cu dreapta, a-l pune benga, a da în şucăr.

O altă sursă, cândva mult mai bine reprezentată este împrumutul lexical, dominant în argoul borfaşilor, al hoţilor de buzunare, prostituatelor, din limba ţigănească: mişto, nasúl, antonime, semnificând atât „bine” cât şi „frumos”, „rău” cât şi „urât” ca şi în alte limbi necultivate ori primitive; apoi lovele, naşparliu, mai frecvent în varianta prescurtată, naşpa, şucăr, sau chiar în germană: guţer (cf. Gutsarbeit), arhicunoscut „fraier” şi, foarte discutabil, şmecher, prescurtat şmé, cu acelaşi sens rom. teşmecher, din rom teşmec (v. Tiktin, Şăineanu), din cauza lipsei suportului semantic. Dar, în argoul românesc, nimic nu este imposibil. Nesigure sunt: baştan, benga, ciumeg care aparţin arealului balcanic şi caşto, poate ţigănesc.

Percepţia despre şcoală, categoric negativă, reliefează aceleaşi tare pe care, parcă, nici o reformă nu le veştejeşte: matescârţă, din „matematică” şi „a scârţâi”, a nu merge, písică, explicabil prin paronimie, pisicologie, geogravarză, (a tăia) ca-n varză, diriclanţie (dirigul pune „clanţa” pe elevi), veşnicul război între profesor şi elev de la domnul Vucea încoace, masă de operaţie, frica de note, de consecinţele acestora, colivie, coteţ, care spun totul despre condiţiile materiale. Ghiozdanul devine tărăboanţă (roabă), iar profesorii care înghit aburelile elevilor pun botul în timp ce lor li se fâlfâie de efortul dascălului. Pe cei ce pun suflet, dovedesc sârguinţă, fie elevi, profesori sau părinţi îi supără talentul. Literatura devine, pe drept cuvânt „romanţă”, pentru niciunde nu apar ca teme atâtea omoruri, răzbunări, răscoale sângeroase ca în aceea din programele preuniversitare: Mai am un singur dor, Mioriţa, Baltagul, Neamul Şoimăreştilor, Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor şi chiar M. Cărtărescu cu „Florin scrie un roman”, încât e foarte greu de descoperit câteva în care să nu fie lacrimi, nefericire, sărăcie.

Ceea ce supără la argou este aerul de superioritate juvenilă şi obraznică emanat de vorbitori.

Câteva concluzii. Marea creativitate şi inteligenţa, desigur, nativă a acestor componente lexicale este de netăgăduit. În fantastica ei diversitate, frumoasă şi plină de nuanţe, limba română trăieşte, se adaptează mai rapid ca niciodată. Nu trebuie să sperie că ea coboară în stradă, între tineri, de pe soclul purităţii unde a fost izolată ca într-un turn de fildeş. Fenomenul se produce din cauza lipsei de modele acceptate de nonelite, a neaderenţei la oferta şcolii contemporane şi se vindecă prin apelul permanent la valoare, la autentic, făcut cu profesionalism prin şcoală dar şi prin canalele media.

(apărut în Crai Nou)

Prof. Petru Tomegea