Umilinţele dlor Tăriceanu şi Chiliman

Dacă dl Tăriceanu se consideră umilit de „atitudinea unor colegi”, îşi rezervă „dreptul să reacţioneze”. Dacă dl Chiliman se consideră pe deasupra şi marginalizat în partid, funcţia sa din PNL-ul bucureştean dispărând după ce opiniile sale nu s-au mai potrivit cu ale colegilor, îşi rezervă dreptul de a ne arăta a nu ştiu câta oară limitele unor politicieni ajunşi în frunte. Limite care generează o impresie nu prea grozavă nici despre clasa politică, nici despre România.
Dacă dl Tăriceanu se consideră umilit de colegi, iar dl Chiliman se arată nedreptăţit de către propriul lider şi de staff-ul liberal ales democratic, oare cetăţenii care au beneficiat de politica lor de-a lungul celor 23 ani se simt mai puţin umiliţi? Ce s-ar întâmpla dacă şi ei ar reacţiona cine ştie cum?

Despre a cui umilire e vorba?

Pentru că, până la urmă, sociologic vorbind, umilinţele Domniilor Lor sunt doar două, în timp ce ale noastre, ale celor ce le-am dat mereu votul, sunt multiplicate în zeci de mii, ajungând să molipsească întreaga societate. Îşi închipuie dl Chiliman că cetăţenii sectorului I care i-au dat votul ca membru al PNL şi în baza programului USL vor deborda de fericire dacă se va duce să construiască altă dreaptă politică în afara PNL? Una care nu reuşeşte să se coaguleze, deşi dnii Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan au lucrat „ca la carte” din 2006 încoace? În condiţiile în care, în afara creaţiei PP-DD apărute din mantaua PRM, nicio altă formaţiune nou înfiinţată nu s-a putut impune de un deceniu şi mai bine?
Pentru că umilinţele dlor Tăriceanu şi Chiliman sunt nimic pe lângă ale populaţiei. Mai întâi că după 5 ani lucrurile se văd cu mai multă claritate, iar leadership-ul celor doi nu a diferit cu aproape nimic de al acuzatului de azi, Crin Antonescu. Aşa cum actele altor conducători de partide româneşti seamănă ca două picături de apă: aceleaşi încălcări statutare, aceleaşi abuzuri, aceleaşi lucrături pe sub mese. Fireşte, rămâne ca exemplu guvernarea performantă de 4 ani a dlui Tăriceanu şi a colegilor săi liberali, pentru care binemerită de la naţiune.

Apusul lideriadei

Partea cea mai dureroasă e că din această ecuaţie a dumnealor lipseşte întotdeauna „beneficiarul” politicilor, cetăţeanul care şi-a pus speranţele într-un singur coş, girând cu încrederea sa două sau mai multe cariere politice.
Ceea ce nu înţeleg nici dl Tăriceanu, nici dl Chiliman, nici atâţia alţii e că Domniile Lor au semnat un fel de contract cu electorii în baza căruia s-au obligat să le reprezinte interesele, iar activitatea de punere în practică a programului cu care au câştigat alegerile va constitui cartea lor de vizită în alegerile viitoare. Căci în România nu se va mai vota niciodată cu ochii atât de închişi ca până acum.
În plus, în partidele democratice, inclusiv în PNL, deciziile s-au luat cu majoritate sau prin consens, iar odată validată, decizia trebuie asumată de către fiecare membru. Nimeni nu se mai poate înscrie într-un partid ca să fie mereu lider. Atunci când cineva se simte nedreptăţit, discută cu cărţile pe faţă cu colegii săi, iar dacă nu primeşte satisfacţie şi modalitatea de lucru sau ideologia nu-l mai reprezintă, se retrage onorabil la momentul potrivit.

Dacă încredere nu e, nimic nu e

Dacă dl Tăriceanu se pare că înţelege cum stau lucrurile, dl Chiliman face figură separată, dând apă la moară unor speculaţii despre „trădare”, cuvânt care în istoria românească are conotaţii cu totul înjositoare de la Vezina şi Bastos, la Farfuridi al lui Caragiale, cel ce „iubeşte trădarea, dar îi urăşte pe trădători”. Aşadar nu de nepotrivire e vorba aici, ci de faptul că se pune la cale din interior(?) o lucrătură împotriva USL şi mai ales a PNL, una chitită dinainte sau în timpul referendumului.
De aceea clamează la posturile TV care-i dau importanţă, alături de Adriana Săftoiu, dreptul la opinie pe care nu li l-a luat nimeni. Dar fapt este că opiniile dumnealor nu mai au credit în PNL, ceea ce înseamnă că încrederea colegilor e pe cale de dispariţie, iar motivele vor fi cunoscute în scurt timp.
Din păcate, e tot mai greu de înţeles de ce o anumită generaţie de politicieni în vârstă de peste 45 ani nu pune preţ pe lucrul în echipă, singurul care dă putere unei formaţiuni politice, epoca voievozilor şi a haiduciei politice fiind pe cale de extincţie.

Petru Tomegea

Umilinţele dlor Tăriceanu şi Chiliman

Dacă dl Tăriceanu se consideră umilit de „atitudinea unor colegi”, îşi rezervă „dreptul să reacţioneze”. Dacă dl Chiliman se consideră pe deasupra şi marginalizat în partid, funcţia sa din PNL-ul bucureştean dispărând după ce opiniile sale nu s-au mai potrivit cu ale colegilor, îşi rezervă dreptul de a ne arăta a nu ştiu câta oară limitele unor politicieni ajunşi în frunte. Limite care generează o impresie nu prea grozavă nici despre clasa politică, nici despre România.
Dacă dl Tăriceanu se consideră umilit de colegi, iar dl Chiliman se arată nedreptăţit de către propriul lider şi de staff-ul liberal ales democratic, oare cetăţenii care au beneficiat de politica lor de-a lungul celor 23 ani se simt mai puţin umiliţi? Ce s-ar întâmpla dacă şi ei ar reacţiona cine ştie cum?

Despre a cui umilire e vorba?

Pentru că, până la urmă, sociologic vorbind, umilinţele Domniilor Lor sunt doar două, în timp ce ale noastre, ale celor ce le-am dat mereu votul, sunt multiplicate în zeci de mii, ajungând să molipsească întreaga societate. Îşi închipuie dl Chiliman că cetăţenii sectorului I care i-au dat votul ca membru al PNL şi în baza programului USL vor deborda de fericire dacă se va duce să construiască altă dreaptă politică în afara PNL? Una care nu reuşeşte să se coaguleze, deşi dnii Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan au lucrat „ca la carte” din 2006 încoace? În condiţiile în care, în afara creaţiei PP-DD apărute din mantaua PRM, nicio altă formaţiune nou înfiinţată nu s-a putut impune de un deceniu şi mai bine?
Pentru că umilinţele dlor Tăriceanu şi Chiliman sunt nimic pe lângă ale populaţiei. Mai întâi că după 5 ani lucrurile se văd cu mai multă claritate, iar leadership-ul celor doi nu a diferit cu aproape nimic de al acuzatului de azi, Crin Antonescu. Aşa cum actele altor conducători de partide româneşti seamănă ca două picături de apă: aceleaşi încălcări statutare, aceleaşi abuzuri, aceleaşi lucrături pe sub mese. Fireşte, rămâne ca exemplu guvernarea performantă de 4 ani a dlui Tăriceanu şi a colegilor săi liberali, pentru care binemerită de la naţiune.

Apusul lideriadei

Partea cea mai dureroasă e că din această ecuaţie a dumnealor lipseşte întotdeauna „beneficiarul” politicilor, cetăţeanul care şi-a pus speranţele într-un singur coş, girând cu încrederea sa două sau mai multe cariere politice.
Ceea ce nu înţeleg nici dl Tăriceanu, nici dl Chiliman, nici atâţia alţii e că Domniile Lor au semnat un fel de contract cu electorii în baza căruia s-au obligat să le reprezinte interesele, iar activitatea de punere în practică a programului cu care au câştigat alegerile va constitui cartea lor de vizită în alegerile viitoare. Căci în România nu se va mai vota niciodată cu ochii atât de închişi ca până acum.
În plus, în partidele democratice, inclusiv în PNL, deciziile s-au luat cu majoritate sau prin consens, iar odată validată, decizia trebuie asumată de către fiecare membru. Nimeni nu se mai poate înscrie într-un partid ca să fie mereu lider. Atunci când cineva se simte nedreptăţit, discută cu cărţile pe faţă cu colegii săi, iar dacă nu primeşte satisfacţie şi modalitatea de lucru sau ideologia nu-l mai reprezintă, se retrage onorabil la momentul potrivit.

Dacă încredere nu e, nimic nu e

Dacă dl Tăriceanu se pare că înţelege cum stau lucrurile, dl Chiliman face figură separată, dând apă la moară unor speculaţii despre „trădare”, cuvânt care în istoria românească are conotaţii cu totul înjositoare de la Vezina şi Bastos, la Farfuridi al lui Caragiale, cel ce „iubeşte trădarea, dar îi urăşte pe trădători”. Aşadar nu de nepotrivire e vorba aici, ci de faptul că se pune la cale din interior(?) o lucrătură împotriva USL şi mai ales a PNL, una chitită dinainte sau în timpul referendumului.
De aceea clamează la posturile TV care-i dau importanţă, alături de Adriana Săftoiu, dreptul la opinie pe care nu li l-a luat nimeni. Dar fapt este că opiniile dumnealor nu mai au credit în PNL, ceea ce înseamnă că încrederea colegilor e pe cale de dispariţie, iar motivele vor fi cunoscute în scurt timp.
Din păcate, e tot mai greu de înţeles de ce o anumită generaţie de politicieni în vârstă de peste 45 ani nu pune preţ pe lucrul în echipă, singurul care dă putere unei formaţiuni politice, epoca voievozilor şi a haiduciei politice fiind pe cale de extincţie.

Petru Tomegea