Spaţiul public românesc încă nu se raportează la UE ca la o comunitate a noastră. Tony Judt vorbea de complexul marginalităţii. După integrare, în mediile occidentale erau la modă reportaje, informaţii, comentarii despre români. Pe noi nu ne preocupă viaţa apusenilor. Plini de speranţe, am devenit cetăţenii unui teritoriu comun, dar e nevoie de însuşirea aceluiaşi set de valori. Dacă vrem să reuşim.
Regatul Unit se află şi el la margine, însă metropola londoneză rămâne Centrum Mundi, inima civilizaţiei cultural-economice, idee întemeietoare a Commonwealthului.
Când baţi cu piciorul drumurile insulei, stârneşti curiozitatea localnicilor, căci nimeni nu circulă pe jos decât pe cărările munţilor, sau pe străzile forfotind de turişti veniţi din toate colţurile lumii. Englezul de rând e la serviciu. Îl vezi doar în week-end când îşi face cumpărăturile, când se duce la biserică sau iese cu familia la plimbare pe multele faleze, alei, fie vară, fie iarnă.
Marile aglomerări urbane sunt altfel alcătuite. Dispun de pieţe centrale imense, loc de taifas, agora, multe cu celebrul gazon. Ai impresia de libertate când simţi sub tălpi moliciunea, prospeţimea covorului de iarbă. Locuinţele se află departe de centru, în adevărate parcuri şi grădini înflorite, nu depăşesc două etaje, iar blocuri sunt doar pentru hoteluri, asistaţi, spitale… Cele mai multe case, însă, se găsesc la câteva mile distanţă, ascunse printre arbori în cochete villages cu absolut toate utilităţile. Dihotomia urban-rural a dispărut demult.
Nicăieri n-am văzut atâţia copii în cărucioare, în braţe, de mână, ori zbenguindu-se lângă părinţi. Populaţia regatului creşte anual cu câte un milion. Nicăieri n-am văzut atâţia vârstnici făcându-şi piaţa, unii în nişte minimobile electrice, alţii în propriile maşini, ţipător de elegante. Sunt activi, nu întind mâna, n-au ajuns o povară a nimănui. Pensionarea se face nu la o vârstă, ci atunci când e cazul. Nu şchioapătă, nu au Parkinson, nu cad pe caldarâm. Sunt bătrâni drepţi, frumoşi şi demni. Nu prea apelează la serviciile de asistenţă socială, deşi guvernul alocă sume uriaşe, care i-ar înspăimânta pe guvernanţii noştri.
Nu vezi gunoaie. Nu sunt câini vagabonzi. Iepurii, veveriţele circulă nestingherit. O vulpe cerşind a ajuns la televizor. Nimeni n-are în curte găini, nici straturi cu legume. Lebedele populează orice baltă. Peştii, de asemenea. Fără stres.
Statul are un comportament atipic. Aparent sever, aplicând legea până la detaliu. Se bazează pe cetăţenii care vor să facă ceva: o fabrică, un magazin, o casă, unul, doi, trei, patru copii etc. Imediat ce-i dibuiesc, o mulţime de agenţi, bănci, organizaţii le sare în ajutor cu oferte, consultaţii, credite ieftine. Nu e nevoie de umblătură, de ani, de rugăminţi, de pile, de mită, ci de un simplu accept după care se declanşează un întreg mecanism. Demersul poate fi făcut prin E-mail. Eliberaţi de grijile cotidiene, se pot concentra asupra jobului. Accesaţi de curiozitate site-urile firmelor Solicitors (avocaţi), ale organizaţiilor umanitare, al oricărei Christian Parish (parohie), care pun în operă programe de milioane de lire. Veţi vedea că există mii de activişti voluntari. Nici vorbă de recompense. Nici de mila statului. Pe lângă acestea, ospitalitatea românească e vorbă degeaba.
Sistemul social e unul integraţionist, iar sângele albastru se manifestă altfel decât credeam. Vecinii se respectă, se ajută între ei ca niciunde. Nu aşteaptă să li se ceară. Îşi dau bineţe ca la noi în satele cu ţărani adevăraţi. Poate e meritul monarhiei asupra căreia s-au lămurit acum 400 de ani. Aflată în fruntea statului, Regina asigură continuitatea relationship-ului tradiţional, un climat de onoare şi responsabilitate, respectul pentru valori, muncă şi proprietate, încurajând spiritul întreprinzător. Urmăriţi-i discursurile la redeschiderea sesiunilor parlamentale ca să înţelegeţi că politica adevărată nu are legătură cu ce se întâmplă pe malul Dâmboviţei.
Petru Tomegea
Ipswich
Petru Tomegea - ePolitica 