Legitimarea răului

Întrebată de un reporter cum a putut să voteze un candidat cu trecut „pătat”, o bătrână a răspuns vizibil încurcată: „E rău, maică, dar n-avem altul”. Simptomele fatalismului bântuie periodic spaţiul nostru public, iar alegerile scot la iveală mai mult ca oricând desolidarizarea maselor de propunerile şi proiectele partidelor. Dihotomia bine – rău aplicată îndeobşte în selecţia candidaţilor n-a prea dat rezultate, de aceea şefii de campanie au recurs la coruprea atitudinii / bunăvoinţei. Firesc era ca electoratul să poată discerne calitatea celor propuşi după matura cântărire a ofertelor odată cu competenţele absolut necesare, toate dublate de voinţă politică de a sluji cetăţeanului, de seriozitate, onestitate etc. Deşi au trecut aproape două decenii, destule relicve ale ciumei roşii nu s-au retras în istorie. Cauza? Nu s-a găsit vreo forţă politică  să pună în operă legea lustraţiei şi oarece program de educaţie pentru maturi. De aceea, grila viitorilor diriguitori s-a colmatat, iar personajele propuse sufragiului  nu stârnesc interes major alegătorilor. Dovadă, prezenţa nesemnificativă la urne.

Previziunile unor sociologi integri s-au adeverit: votul uninominal n-a schimbat aproape nimic din comportamentul civic. Politicieni cu putere de decizie din cvasitotalitatea formaţiunilor, cu cinică iresponsabilitate, au procedat în consecinţă: şi-au recondiţionat vechile trucuri de procurat mandate. Au perorat ani buni despre ticăloşirea politicii la vârf, însă indivizi implicaţi în tot felul de malversaţiuni au fost relegitimaţi prin nonşalantă susţinere partizană, dându-li-se posibilitatea să-şi recucerească electoratul cu pomeni şi mită. Nu s-a văzut lider de partid protestând împotriva unor mârşăvenii ale propriilor activişti, ci doar ale celorlalţi. Astfel s-au legitimat cumpărarea voturilor, mituirea pomanagiilor, prostirea pe faţă a poporenilor şi chiar coerciţii strident contondente. Pe deasupra, organele statului de drept au chibiţat de pe margine ca la meciul dintre ai noştri şi ai lor fără a lua măsurile prescrise de lege.

Se găsesc destule voci afirmând că nu putem avea decât conducătorii pe care-i merităm, ceea ce este adevărat. Însă n-am văzut politicieni, analişti, formatori de opinii, intelectuali de renume să meargă din casă în casă pentru a ne explica ce înseamnă guvernare de stânga ori de dreapta, ci doar milogi disperaţi după voturi. Înspăimântă nu atât faptul în sine, cât absenţa evoluţiei fireşti către naţiunile civilizate. Până şi optimismul sănătos a devenit ridicol prin accederea nonvalorilor în posturi de mare responsabilitate. Am aşteptat cu interes legitim ca serviciile PR să ne liniştească asupra pregătirii de specialitate a aleşilor recenţi. Nu pare normal ca singur sufragiul să legitimeze carierele înalţilor demnitari. Administraţia nu trebuia să ajungă refugiul fripturiştilor, al aventurierilor, al doritorilor de trambulină în afaceri cu statul. Involuţia va dura cât timp imoralitatea anturajului politic nu va permite intrarea în sistem a personalităţilor oneste, cu ţinută moral-intelectuală decentă.

Cauzele le poate intui oricine: mincinoşii, mitangiii, delapidatorii, îmbogăţiţii „de război”, toţi hoţii au fost legitimaţi prin imposibilitatea aplicării din varii motive a Constituţiei, a legislaţiei în vigoare. Nu altfel s-a întâmplat cu violenţa din marile aglomerări urbane, din şcoli, din familie, cu prostul gust în materie de artă de consum, cu instaurarea climatului anomic în cultura populară şi televiziuni. Necondamnat oficial, Răul a cuprins treptat baza societăţii şi nicio forţă politică nu e dispusă, dar nici în stare să taie în carne vie. Derivele atâtor veleitari lipsiţi de consistenţa unor însuşiri simple ca pricepere, respect pentru aproape, cinste şi corectitudine au produs o importantă breşă în sistemul naţional de valori.

Aşa bun cum a fost el de la mama-natură, românul a renunţat încet-încet, sub influenţa mediului insan, la caracterele strămoşeşti, la cultul pentru muncă atât de limpede ilustrat în creaţiile populare şi paremiologie, la universul spiritual „arhetipal” legat de austeritatea, cuminţenia morală a ţăranului. Exemplele proaste din preajmă-i şi precaritatea discernământului i-au zdruncinat vechile norme ale conduitei tradiţionale, căzute momentan în desuetudine, căci frumosul din viaţă, artă şi societate nu beneficiază de nici un fel de promovare din partea oficinelor mediatice, a populiştilor şi a demagogilor, preocupaţi doar de ei înşişi şi de putere politico-economică.

Ne reinflamăm, iată, cu aceleaşi discuţii seculare despre fatalismul românesc, de parcă aserţiunile unor istorici neprieteni ai sec. al XIX-lea, scoase din nou din cotloanele arhivelor, ar fi vinovate de neputinţele noastre de a lupta împotriva Răului. Drept semn că nici acum nu se va renunţa la metehnele degradante este credinţa că răul ar veni de la alţii, din situarea geografică alături de Balcani, din stepele ucrainene sau ruseşti, nu din noi înşine, din stilul contemporan de a planifica o mulţime de lucruri, într-o vârtelniţă cu vorbe de clacă, fără a le finaliza vreodată.

Dacă imediat după revoluţie începuse o prigoană împotriva vechilor mentalităţi şi structuri, astăzi se vede cu ochiul liber că schimbările au fost doar de faţadă. În plus, mulţi tineri devin susţinători, chiar fanatici, ai vulgarităţii, ai liberului arbitru, ai ideii că, dacă sunt ai noştri, răii trebuie protejaţi, că oamenii politici au nevoie de carismă, nu de competenţe şi expertiză, că dreptatea, democraţia, libertatea trebuie să ni se dea de către Cineva, nu să ne zbatem pentru ele. Toate pe un fond de depreciere continuă a tonusului şi a credibilităţii instituţionale.

Unii cred că sistemul de valori al României de dinainte de război nu mai poate fi restaurat, că ar fi deja prea târziu…

Petru Tomegea

Metamorfoza urâtului

Se pare că avem o înclinaţie, chiar un cult pentru categoria estetică a urâtului, deşi, încă din antichitate, omenirea încearcă să cultive frumosul şi binele, celebrul kalokagathon. Societăţile civilizate şi-au făcut din educaţia pentru frumos un scut împotriva răului şi a violenţei.

Sub aspect lexical, substantivul provine din participiul verbului „a urî”, dar sensul iniţial a migrat spre antonimie cu drag, frumos, fiindcă hâd, hidos, nearătos, oribil, ridicol, slut, scârbos, neplăcut, înfiorător, dezgustător, scabros nu surprind, nici nu exprimă decât parţial opoziţia faţă de drag, frumos. În plus, sintagme ca „a-i fi urât”, „a muri de urât”, „urâciunea lumii” etc. îl apropie semantic de „singurătate”, „lipsa dorului”, „spurcăciune”, „diavolesc”. Sastisiţi de lumina, rigoarea şi simetria clasicismului, artişti de pretutindeni i-au simţit potenţialul estetic frust încă de la primele file ale romantismului, de aceea Karl Rosenkrantz i-a şi fixat principiile tocmai prin 1852 în Estetica urâtului iar Umberto Eco le-a actualizat (Istoria urâtului, 2007). La noi au oarece contribuţii simboliştii, dar mai pregnant Tudor Arghezi cu ale sale „Flori de mucigai” şi Eugen Barbu prin limbajul argotic din „Groapa”, ambele stiluri cu destule replici contemporane.

Dacă în artele frumoase are un farmec inconfundabil, în viaţa cotidiană „urâtul” e disconfortant, dezesperant, stresant, provocând boli neuro-psihico-vegetative şi cardiace. Neexistând un leac împotrivă-i, oamenii cu scaun la cap caută mijloace de a-l preveni. Numai că se lovesc de eternele probleme ale educaţiei, ale mediului social, ideea că nimeni nu e urât de la mama natură fiind îndeobşte acceptată. Nu că ne-ar da pudibonderia afară din casă, nici că nasul ne-ar capta doar odoruri… pestilenţiale, dar nu poţi rămâne nepăsător când urâtul îşi lăfăie golăneşte în public dedesubturile-i vicioase, în faţa pruncilor şi a vârstnicilor de care ar trebui să ne fie ruşine, iar, dacă nobilul sentiment mama n-a reuşit să ni-l inculce, n-avem ce căuta în lume. Se poate vieţui silhui la stâne, prin huciuri uitate, în bârloguri din tihărăi sălbăticite, ori în bordeie unde-a înţărcat mutu’ iapa.

Cum însă prea multor genitori nu le-a păsat de odrasle iar răul se deprinde fără chin, ne-am trezit prin ditamai jurnalele naţionale, prin studiouri radio şi TV, pe scenele patriei cu inşi pe care nu i-a tras de mânecă nimeni când i-a lovit damblaua de a ne reprezenta, nu ici-colea, ci tocmai în jilţuri dătătoare de fiori naţionali. Nu săriţi la gâtul opinentului că iar ţine lecţii de dirigenţie, fiindcă aici pur şi simplu nu e vorba de morală, ci de pierderi notorii pentru români ca entitate europeană: când o persoană cu pretenţia de a i se zice doamnă răstoarnă paharul cu apă în poala contracandidatului, şi el domn, iar acesta i-l trăsneşte între ochi după moda jirinovskiană, panoplia valorilor naţionale s-a prăbuşit în ignobil şi harţag de Cuţarida. Contribuabilii pot pretinde să li se ceară iertare în direct la aceeaşi oră de vârf nu de către analfabeţii dornici de mărire, pe care nimic nu-i recomandă să candideze, ci de către cei ce-i promovează. Deficitul de imagine naţională, mult mai insidios decât al mineriadelor, provocat de indivizii fără carte care vor cu orice preţ să ne fie în frunte, ar trebui să fie asumat de către formaţiunile politice aparţinătoare căci scenele groteşti fac înconjurul lumii, însoţite de zâmbete ironice şi subînţelesuri: „Degeaba vă mai semeţiţi, priviţi-vă în oglindă, ăştia sunteţi!”. Panarama asta se asociază altora indimenticabile, deloc singulare, precum: încăierări pentru mită electorală, rachiu, vin, bere şi bani contra voturi, capete în gură, sula în coaste prezidenţiale, afişul cu cap de porc, boul singular-consecvent, dobitoci şi alte lighioane.

Dar ceea ce a întrecut orice măsură este punerea ţării la cale, alcătuirea guvernelor în budă şi la crâşmă. De altfel, cine urmăreşte fenomenul politic reflectat în mediile româneşti ori occidentale observă cu stupoare că mai toate întrunirile, negocierile, tratativele de la nivel înalt până la Pocreaca se transformă în sindrofii bahice, orice semnătură, asociere, inaugurare, tăierea panglicii n-ar avea nici un haz(?) fără şampanie la discreţie, şi nu din banii proprii. De ani buni activitatea de decizie nu se mai simte în largul ei în Parlament, comisii, consilii, comitete, bugetate din ban public pentru aşa ceva, ci la cârciumă, iar apucăturile acestea au devenit loc comun, întrând într-un (ne)firesc aproape familiar. Atunci să nu se pretindă nici străinătăţii, nici electoratului respect pentru instituţiile democraţiei noastre ori încredere în atare comportament, cu atât mai mult cu cât în Occident eşti dus la poliţie cu berea în mână de pe stradă ori din parc. Un eventual studiu de caz ar evidenţia că practicile comportamentale de mai sus sunt percepute ca batjocură faţă de obşte, lege şi normalitate, iar între şoferul căruia i se pune fiola fiindcă prin tulburarea minţilor poate stâlci destui semeni şi diriguitorii care prin actul lor nenorocesc o ţară întreagă ar trebui să se pună măcar semnul egalităţii.

Unora dintre noi mitocănia, trivialul, mojicia, aduse la rang de politică înaltă, le vin mănuşă, dovadă numărul voturilor obţinute de împricinaţi şi ratingul emisiunilor cu fiţe, istericale, batjocură, înjurături şi acuzaţii joase; celor mai mulţi însă nu le pasă sau sunt scârbiţi de improvizaţii, infantilism, incultură şi imoralitate politică (60 %). Ultimii îşi vor părăsi patria fără regrete. Au aşteptat în zadar restaurarea valorilor.

Mai loviţi sunt discipolii noştri fără nicio vină, tinerii ultraşcoliţi şi titraţi ai marilor universităţi ale lumii, priviţi cu condescendenţă de către colegi, manageri atunci când aplică pentru sau ocupă posturi superioare.

A nu se uita că dispreţul pentru instituţiile democraţiei a dus la decăderea morală a elitei carliste iar apoi la ciuntirea provinciilor istorice fără un foc de armă.

Petru Tomegea

Art. apărut în Revista „22” şi Obiectiv de Suceava