Apariţia ar fi trebuit să constituie un eveniment editorial, cu atât mai mult cu cât vine după o lungă, nefirească aşteptare, de jumătate de secol, antecedenta din 1963, „corectată”(!) în 1966, era în fapt o ediţie destul de „revizuită şi adăugită” a GLR 1954.
Va declanşa cu siguranţă aprige dispute deoarece Institutul de lingvistică, sub a cărui autoritate a fost redactată, nu a dorit să colaboreze cu un grup mai larg de cercetători, gramaticieni consacraţi din afara propriei instituţii, a universităţilor bucureşteană şi „Transilvania” din Braşov. Sastisiţi de recentul DOOM, ale cărui aberaţii au fost calificate drept un atentat la cultura raţională de fie iertatul prof. D. Irimia, nu este exclus să asistăm la divizarea şcolii româneşti de filologie, întrucât puternicele citadele ieşeană, clujeană şi bănăţeană nu vor accepta în ruptul capului, spre onoarea lor, norme insuficient fundamentate, impuse pe nebăgare de seamă. Şi pe bună dreptate deoarece nu se respectă principii consacrate: cel naţional şi al universalităţii, viciate nu numai de selecţia arbitrară a punctelor de vedere, ci şi de invidii, rivalităţi seculare. Presimţind vulnerabilitatea, autoarele au inclus între referinţele bibliografice cele mai mari nume ale momentului, inclusiv pe reputaţii profesori ieşeni C. Dimitriu, D. Irimia, fără aportul cărora nu se putea elabora atunci o gramatică ireproşabilă, ca să nu mai pomenim de tineri cercetători cu valoroase contribuţii publicate în anale universitare ori în reviste academice. Abundenţa, calitatea, diversitatea bibliografiei ar trebui să demonstreze intenţia de seriozitate în abordarea ştiinţifică.
Concepută în două volume, inegale ca mărime, I CUVÂNTUL (712 p.), II ENUNŢUL (1036 p.), modelul de inspiraţie al construcţiei fiind evident renumitele gramatici ale limbilor franceze, engleze din ultimele decenii, Valeria Guţu Romalo expune în prefaţă scopurile masivei lucrări: „descrierea structurii gramaticale a limbii române actualizată din perspectivă teoretică şi sub aspectul materialului faptic”(VII), reperul fiind GLR 1963, iar varianta ţintă a limbii, cea literară standard. Dacă până adineaori erau selectate doar texte aparţinând unor scriitori din diferite provincii istorice ori etape, de data aceasta aria cercetată se extinde, cum e şi firesc, asupra comunicării orale, a limbii vorbite, „langue et parole”, asupra numeroaselor stiluri funcţionale, numai că, din nefericire, s-a dat girul unor variante ale exprimării care relativizează reguli importante, atentând tocmai la valenţa normativă indispensabilă. Soluţiile propuse rămân adesea cel puţin discutabile.
Cele ce intrigă de la bun început sunt preluarea tale-quale a improvizaţiei numite reformă ortografică, (autoarele sunt în mare aceleaşi! n. a.), încă imposibil de generalizat, deşi a fost statuată prin DOOM, precum şi amestecul arguţial neinspirat al curentelor lingvistice tradiţionale cu cele moderne, de la clasic la structuralism şi generativism, toate însoţite de plăcerea, de înţeles la un studiu individual, dar insolită la unul cu caracter de normă, de a complica inutil noţiunile inserând majoritatea noilor „descoperiri”. De prea mulţi ani asistăm pasivi la examinarea doar pe orizontală a domeniilor studiate, fiind mult mai importantă deosebirea a zeci de alte atribute, inclusiv circumstanţiale, a altor complemente în cadrul celor directe, indirecte şi circumstanţiale, decât studierea în profunzime şi elucidarea, sistematizarea monografică a fiecăruia. Meteahna e prezentă şi aici. Nu s-a învăţat nimic din analizele consecutive versiunii compromise din 1963, făcute cu bun simţ, aplicaţie, fie şi numai în mulţimea tezelor de doctorat. Astfel n-are nici o justificare includerea articolelor genitivale, posesive al, a, ai, ale, ale celor demonstrative, adjectivale cel, cea, cei, cele între pronume fiindcă ipostaza lor etimologic-pronominală latină e identică cu a celor hotărâte, care rămân în continuare articole doar fiindcă se scriu aglutinat, la fel cum nu se observă avantajul ştiinţific, nici practic al unor divizări aiuritoare precum complementul secundar, deşi în esenţă este tot direct: „Îi învaţă pe copii lecţia”, complementele prepoziţionale cunoscute până acum ca indirecte, circumstanţial cantitative, comparative etc. numite îndeobşte modale, înmulţirea peste poate a atributelor circumstanţiale, pentru a cita aleatoriu doar câteva având corespondente gata asimilate. Unele de-a dreptul preţiozităţi – construcţii originale cu orice preţ rezultate din combinaţia a trei criterii: formal, uzual şi semantic. Autoarele n-au luat în considerare faptul că orice român sau străin poliglot va încerca să-şi desăvârşească pregătirea după un asemenea op. Or româna este compatibilă cu toate celelalte limbi romanice unde atari abordări nu apar în normative academice. Din contra, întotdeauna impun cu argumente reguli clare, universal valabile, recunoscute de la elev până la docentul de specialitate, nu interpretări şocante, pline de savantlâcuri, cele mai multe simple lecţiuni.
Odată impusă o regulă, e bine să aibă susţinere, continuitate. Dacă majoritatea respectă raportul de inerenţă, acordul gramatical între subiect şi predicat, cui foloseşte promovarea din nou a acordurilor după înţeles şi prin atracţie mergând împotriva unei persuasive campanii mediatice? Favorizează înseşi autoarele anomia pentru că apelează chiar în tomurile de faţă la macrostructuri evitate până şi de micuţii şcolari: „un număr restrâns de substantive permit…” în loc de *permite (p. 113 et passim,). Calcul franţuzesc putea fi evitat fără nici un efort: *doar câteva substantive permit. La fel de încurcate sunt lucrurile şi la raportul determinat-determinanţi. De ce trebuie mereu să se relativizeze canonul prin „întunearicu” de excepţii „legiferate” ca nimeni să nu mai înţeleagă nimic? Se mai poate afla aşa ceva în vreo altă limbă normată? Frica de incertitudini gramaticale îi îngrozeşte pe învăţăcei. Se va ajunge îndată la situaţia bizară că nu va putea vorbi corect româneşte decât o anumită elită, iar între idiomul grafic elevat, literar şi cel oral se va crea o adevărată prăpastie. Dacă nu cumva disjuncţia s-a şi produs. Căci oricare vorbitor român cât de cât avizat îl simte pe ecranele patriei unde erorile de exprimare au devenit un loc comun. Apoi, ce se va întâmpla cu programele şcolare, cu manualele actuale care mai păstrează totuşi linia clasică, tradiţionalistă? Încet-încet, excepţiile vor inunda conţinutul teoretic şi seturile de exerciţii, deja stufoase, sufocante, provocând confuzie, lehamite, descurajare. Pe de altă parte, nici nu se merge până la capăt după principiile funcţionalităţii pentru ca profesorii să aibă o bază formală explicită pentru a depăşi odată stadiul învăţării preponderent teoretice, moştenite din străbuni.
Totuşi, în al doilea volum, „interesul se deplasează asupra organizării şi funcţionării grupurilor sintactice în ansamblu” (II, p. 7), insistându-se asupra „structurilor”, însă studiul grupurilor şi al construcţiilor sintactice nu pregăteşte, nu anticipă, cum ar fi de aşteptat, terenul pentru compatibilizarea măcar teoretică a limbii române cu surorile ei europene incluse de mult în softuri ample în vederea traducerilor automate. Drept urmare, se amână la nesfârşit integrarea culturii şi civilizaţiei noastre în circuitul universal căci un dicţionar complet, o gramatică profesionist informatizate încă lipsesc, cu toate că Internetul a devenit principala sursă de (in)formare a întregii lumi, iar fără conversie computerizată se produce sub ochii noştri izolarea cultural-ştiinţifică a României acum, în era globalizării.
Un bun câştigat este însă ultimul capitol dedicat „organizării discursive”, prin contribuţia unor cercetătoare ca Rodica Zafiu, Domniţa Tomescu, Adriana Gorăscu. Preocupările academice în acest domeniu erau cu totul anemice. Abordările, în sfârşit la îndemâna celor interesaţi, se referă la construcţia discursului: deixis (desemnare, nominalizare, alegere, n. a.), anaforă, modalizare, afirmaţie, negaţie, conectori frastici şi nefrastici, structuri sintactice deviante, organizare informaţională şi prozodică a conţinutului, vitale oricui vrea să se exprime civilizat româneşte.
Ca şi vechea GLR 1963, şi GLR 2005 este un corpus de studii, păreri, analize, de prea multe ori îndrăzneţe, alteori captive unei tradiţii vetuste, cu concluzii ori interpretări nu întotdeauna unitare, dar inerente în cazul unor lucrări de grup astfel configurat. Cele ce au lipsit: stabilirea clară a perspectivei, a adresabilităţii şi coordonarea eficientă.
E de dorit ca lucrarea, din păcate legată urât, neglijent, precar să se afle pe masa iubitorilor de limbă românească, iar autorii să nu abandoneze nicidecum ideea unei re-ediţii îmbunătăţite cât de curând. Eventual anual, ca în ţările civilizate.
(Apărut în „Obieciv de Suceava”, 2006)
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 