Am ajuns țara mincinoșilor?

Tema minciunii conducătorilor români nu e nouă, dar revine într-un context european plin de necunoscute și cu o foarte mare încărcătură emoțională: ce fel de reprezentanți ne alegem să ne reprezinte interesele în Uniunea Europeană și Tratatul Nord-Atlantic? Ce se întâmplă cu România, se pregătește de ROEXIT sau e doar o păcăleală, o farsă demnă de găștile de cartier care-și dau plasă una alteia? Ce politică e asta dintr-o minciună în alta?
Fiindcă s-au și ițit voci în câteva țări din Occident care apelează la o istorie românească destul de tenebroasă: ne-am aliat cu rușii să scăpăm de turci în Războiul de Independență și apoi a fost nevoie de ajutorul trupelor occidentale spre a-i alunga pe ruși care nu mai voiau să plece din țară, ne-am aliat cu nemții în Al Doilea Război, dar am trecut apoi de partea sovieticilor, de bună voie(?) ajungând noi sub ocupație… frățească.
Ei, bine, aceste blesteme ale istoriei revin: am intrat în Uniunea Europeană după îndelungi negocieri, eforturi și chiar plecăciuni numite Combinatul Siderurgic Galați, e.g., ca să nu zicem mai multe, așa înțelegând balcanicii noștri diriguitori marea politică, nu că ne-ar fi cerut cineva, iar acum ne-am trezit cu niște lideri bățoși care trag sforile să ne scoată din UE fără să-i fi mandatat nimeni. Pe față se declară atașați idealurilor unionale de bunăstare, occidentalizare a societății românești, iar pe din spate compromit viitorul României, depărtându-ne de Germania, Franța, Olanda, Spania…
Pe față participăm formal la întrunirile consiliilor, comitetelor, comisiilor UE, dar, iată, acum ne căutăm aliați în Asia Mică, recte la Turcia, care numai de prea multă democrație nu poate fi acuzată, și la țările Golfului Persic, în speranța că petrodolarii, pe care îi pândesc profesioniștii banului din lumea întreagă, vor aduce laptele și mierea pe malurile Dâmboviței. N-am văzut deloc aceeași preocupare din partea Guvernului actual al României pentru strângerea relațiilor economice cu partenerii noștri europeni, și nici pentru accesarea fondurilor europene, iar inițiativele acestea deloc diplomatice ne vor costa: bani, poziție, onoare a României.
Așadar reprezentanții noștri fac cu totul altceva decât să se ocupe de interesele reale ale țării și minciunile lor ne îngroapă pur și simplu viitorul: promite prim-ministrul României în fața comisiilor europene și a parlamentarilor UE că legile justiției vor fi elaborate conform cutumelor europene și Constituției, dar, acasă, absolut nimeni nu ține cont de ce a promis reprezentantul României în fața partenerilor externi. Priviți-l acum pe Florin Iordache, cel ce a promis reprezentanților Comisiei de la Veneția că va ține cont de toate amendamentele acesteia, dar, după ce ajunge în țară, se dezice, spunând că nu va mai ține cont de toate respectivele cerințe. Iar acești înalți funcționari vorbesc în numele României și ne afectează pe toți cetățenii. Și nu e singurul.
Cum e posibil așa ceva? Să-i fi obligat cineva să promită în fața înaltelor somități în materie de drept că România se va conforma sistemului legislativ european? Să-i fi obligat cineva în România să retracteze? Nu cred, dar dacă era așa aveau la îndemână decizia onorabilă a demisiei. (Știu că îmi fac iluzii!).
De ani buni, astfel de tărășenii afectează imaginea țării în Europa și în lume, iar instituțiile românești ale democrației, Parlament, Președinție, Guvern, Justiție se fac că nu văd, timp în care democrația pierde teren, libertățile câștigate cu sânge la revoluție dispar, iar cetățeanul ajunge la mâna unei găști politice în stare să întoarcă România din drumul său spre emancipare. Or în astfel de situații, Constituția și legile în vigoare, instituțiile statului de drept ar trebui să intervină: nu cumva în schimbarea legislației în domeniul corupției este vorba de favorizarea făptuitorului și a infractorului?
Nu cumva o mulțime de legi trecute prin ordonanțe de urgență și prin Parlamentul României sunt legi cu dedicație și de aceea UE, Comisia de la Veneția, reprezentanții ambasadelor prietene… ne trag de mânecă? Nu cumva România este o țară terminată?

Petru Tomegea

Conflictul între generații s-a declanșat

Ultimele legi și ordonanțe de urgență ale Justiției îi discriminează pe tinerii studioși și competenți ca niciunde într-o societate democratică. Astfel că proaspeții absolvenți cu diplome muncite, chiar câștigători ai concursurilor de titularizare sunt alungați din posturi nu pe baza performanțelor la locul de muncă, nici a competențelor obținute prin studii juridice serioase, masterate și doctorate, ci a vechimii și a ascultării față de puterea politică. Percepția publică este că sunt alungați de interesele unor politicieni certați cu legea și scoși fără drept de apel din posturi, iar în locul lor vor fi instalați oamenii măriei sale. Condiție în care în România nu se mai poate vorbi de stat de drept, de libertăți și drepturi constituționale, de nediscriminare și de democrație europeană.
Din păcate, nu doar în Justiție se întâmplă astfel de fenomene, ci în toate instituțiile politizate de majoritatea de guvernământ. Din nou carnetul de partid și relația cu mahărul politic țin loc de merite, diplomă și competențe. Și cum diplomele se pot cumpăra, inclusiv masteratele și doctoratele, iată că meritocrația a ajuns la coșul de gunoi, iar în fruntea țării se lăfăie „neam-prostia”, vorba lui C.T.P. De aceea societatea, administrația, educația, cercetarea științifică bat pasul pe loc de o mulțime de ani.
Fiindcă reformele nu mai pot fi concepute fără aportul tinerilor. Peste tot în lumea civilizată, absolvenții sunt motorul înnoirilor, ei sunt cei ce înlătură tarele sistemice. Priviți ce se petrece în Estonia, fiți atenți la marile centre de cercetare din domeniul IT precum Silicon Valley, Siemens, UTI, Gartner, Apple, Samsung…și pricepeți că puterea noastră politică este complet defazată. Cum să renunți la aportul tinerilor capabili care în Occident sunt pur și simplu vânați, inclusiv din România, și puși să lucreze pentru dezvoltarea Germaniei, a Franței, a Angliei…, nu a României? Nu de asta ne pleacă cei mai capabili, ba chiar și ceilalți?
Or ceea ce se întâmplă acum pe scena politică românească este un fenomen bizar și nociv, deopotrivă, dușmănos la adresa României, pe care oamenii de știință, politologii și sociologii îl numesc conflict între generații, o contradicție sistemică între nou și vechi în care vechiul tinde să-și impună privilegiile, valoarea depinzând de mai-marii politicii. Ceea ce nu poate duce decât la confruntări și stagnare.
E clar că actuala putere politică, actuala majoritate de guvernământ, urmărind să se eternizeze la guvernare, nu doresc o administrație performantă, o justiție europeană, puternică și independentă, nu au nevoie de competențe și știință, ci de inși ascultători, promovați după ce uită aproape tot ce au învățat. Inși care să se integreze într-un sistem politizat, bătrânicios și să continue, dacă se poate, și mai abitir, vechile metehne.
Și nu numai atât: e vorba de interesele penale ale unor inși asupra cărora planează bănuieli de necinste, de corupție, de jaf din banii publici. Iar dosarele lor actuale se apropie de faza finală. De aceea procurorii și judecătorii tineri, pe umerii cărora se află aceste dosare, sunt forțați să plece și să lase locul oamenilor de încredere ai partidului și ai liderului suprem, singurul personaj din România care poate schimba cum vrea guverne, complete de judecată și procurori după cum îi dictează interesele.
Urmările conflictului între generații din administrația, Justiția românească și din alte domenii pot ține România captivă unor grupuri de interese inclusiv politice, oameni cu bani mulți, în stare să transforme firava noastră democrație într-o oligarhie interesată să mențină actualul statu quo. Așa că mereu nu vor fi bani pentru educație, legile și le vor face în dauna majorității populației, dar în favoarea lor, iar poziția internațională a României, calitatea de membru UE și NATO să rămână doar pe hârtie sau nici atâta.
Referendumul însă ne-a arătat că așa ceva nu mai este posibil, iar puterea politică, mânată acum de privilegii și avere pe spatele cetățenilor onești, nu are altă șansă să câștige din nou majoritatea în Parlament decât prin furt de voturi. După care vinovații vor da seamă.

Petru Tomegea

Dacă și Ion Iliescu…

Fostul tătuc, Ion Iliescu, are multe păcate precum mineriade, plecăciuni față Rusia lui Gorbaciov, atitudinea mojică față de rege…, dar, în comparație cu actualul lider al PSD, bătrânul edec a știut să slujească social-democrația românească cu mai mult bun simț și orientare către necesitățile țării. De aceea, în spațiul public, aversiunea față de fostul politruc ceaușist s-a mai atenuat la câțiva ani după retragerea sa din prim-planul vieții politice, mai ales că prin intervențiile sale rare a încercat să readucă partidul în matca firească a bătăliei pentru reformarea statului român. Așa cum a gândit-o el.
Deși aflat la o vârstă înaintată, acum a intervenit din nou. Ce să-i fi tulburat liniștea senectuții? O spune cu grijă părintească: ”Nu poți avea o democrație funcțională cu partide care, în interiorul lor, sunt conduse nedemocratic… Dacă (PSD) mai mizează însă pe abordarea conflictuală a problemelor interne, va pierde și această minimă coerență”. La congresul anterior își sfătuia urmașii să „ducă mai departe idealurile și obiectivele revoluției din decembrie 1989…, instaurarea democrației, promovarea drepturilor și libertăților cetățenești, a unei noi ordini sociale, mai drepte pentru cei mulți… Se impune o acțiune perseverentă pe toate planurile și pe toate mijloacele împotriva corupției, fenomen care subminează autoritatea.”
Așadar conducătorii PSD de azi au deviat de la linia partidului, abdicând de la idealurile și obiectivele mărețe ale social-democrației românești, așa cum însuși le-a stabilit în zilele și nopțile revoluției: un partid este puternic numai atunci când democrația internă funcționează ca regulă de bază, iar conlucrarea, „consensul” cu celelalte formațiuni politice pentru promovarea drepturilor și a libertăților cetățenești, a unei noi ordini sociale(!) constituie cea mai importantă preocupare a membrilor de partid.
N-a fost să fie. Cât despre „acțiunea perseverentă împotriva corupției” în vremea sa, se cuvine a spune răspicat adevărul: în perioada celor 3 (trei!) mandate de președinte, corupția s-a încuibat în toate straturile societății, cu preponderență în zona deciziei politice și guvernamentale, iar eșecul luptei împotriva hoției l-a speriat în anii 2000 – 2004 într-atât, încât a acceptat mai toate propunerile de legi venite de la Uniunea Europeană, legi care acum sunt măcelărite pas cu pas de urmașii săi.
Dar nu pot să nu fiu de acord cu concluziile bunicuței: partidul a încăput pe mâna unora care numai la mărețele idealuri ale social-democrației nu se gândesc. Cât despre promovarea drepturilor și a libertăților cetățenești trebuie spus că e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, vorba lui Conu Iancu: numai liderul suprem are drepturi și libertăți, ceilalți, inclusiv subordonații și marea masă a membrilor de partid depind de soarta acestuia, de umorile și fricile sale de justiție.
Priviți numai ce a ajuns actul de guvernare a noului tătuc: a schimbat 3 (trei) guverne într-un an numai și numai din teama de trădare, i-a ales pe cei mai docili și incompetenți miniștri de la revoluție încoace, susțin Opoziția și presa independentă, a îndatorat țara cât toate celelalte guverne pesediste la un loc, iar despre dialogul social, negocierile cu alte partide, mai bine să nu vorbim că n-avem de ce.
Principalele preocupări actuale ale PSD sunt controlul total asupra statului și a Justiției, de la care i se va trage sfârșitul, precum și scoaterea instituțiilor și a președintelui din ecuația puterii. Consecințele imediate vor fi slăbirea legăturilor cu Uniunea Europeană și NATO, eșuarea statului de drept și izolarea României la marginea civilizației europene, din nou în bătaia crivățului moscovit.
Noua ordonanță de urgență care face din ministrul Justiției cheia și lacătul actualei puteri politice, care limitează puterile CSM, DNA, DIICOT, Ministerului Public riscă să ne întoarcă în punctul de plecare, iar corupția, hoția, jaful banului public să nu mai poată fi stopate. Și pentru asta va răspunde nu numai Liviu Dragnea, ci întregul PSD.

Petru Tomegea

Redeșteptarea României

Idealul deșteptării a prins aripi în mintea pașoptiștilor care și l-au promovat prin jurnale și opere mai mult ori mai puțin originale, de la istorici la poeți, iar idealul a început să se înfiripe sub privirile lor: mai întâi Unirea Principatelor, apoi Independența României, culminând cu Marea Unire de la 1918. În același timp, țara a devenit una din primele 6 puteri economice de pe continent, baza fiind agricultura, calea ferată a legat provinciile istorice și zonele industriale, iar leul românesc ajunsese monedă de referință.
Din păcate, reformele sociale au mers mai greu, școala încă nu reușise să alfabetizeze întreaga populație, cu toate strădaniile lui Spiru Haret, iar al Doilea Război ne-a prins pe picior greșit cu aventurieri politici în frunte, de aceea am și ajuns sub șenilele tancurilor sovietice, ca și Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria…, nu și Grecia, chiar dacă bolșevicii câștigaseră puterea politică.
Revoluția ne-a adus o serie de dezlegări și libertăți, dar de redeșteptare populară nu poate fi vorba până la schimbarea gărzii roșii de la Palatul Victoria în 1996. Din păcate tulbureala și șovăiala din capetele lui Victor Ciorbea, Radu Vasile și din conservatorismul țărăniștilor lipsiți de clarviziunea seniorului Coposu ne-au împiedicat să mergem mai departe și ne-am împotmolit din nou alături de Ion Iliescu pentru 4 ani.
Atunci am înțeles că redeșteptarea, în cazul nostru, nu va veni de sus, de la politicieni și dregători, așa cum nu venise nici în 1848. Redeșteptarea a început numai după intrarea în NATO și Uniunea Europeană și, mai ales, după deschiderea granițelor: în sfârșit, românii s-au simțit din nou liberi și au zbughit-o spre Apus în căutare de lucru. Între timp, Europa devenise un fel de țară mai mare în care poți călători fără restricții de la un capăt la altul. Și toți cei plecați, azi peste un sfert din populație, și-au pus întrebarea: cum se face că la alții se poate, iar la noi nu? Cum e posibil ca nivelul de bunăstare și civilizație să fie de câteva ori mai sus ca la noi de moment ce și noi muncim? Nu chiar la fel ca la ei, dar totuși muncim, iar pământul nostru este unul dintre cele mai darnice.
Din acest punct au început necazurile guvernelor PSD. Deoarece am privit peste gard la occidentali și am văzut că acolo nu sunt mineriade, nici privilegii, nici imunități, Stânga vetustă românească a ratat din 2004 încoace câștigarea președinției prin alegeri cât de cât libere și corecte. „Cât de cât” fiindcă dubiile nu mi-au fost încă risipite de justițiari. În schimb s-a înveșnicit la guvernare.
Însă din 2014 încoace, cam după tragedia de la Colectiv, idealul popular al redeșteptării a fost asociat cu lupta pentru democrație, libertate, egalitate de tratament în fața justiției și drepturi civice. Așa a început bătălia pentru a-l face pe politician să înțeleagă că el este în slujba poporului, a cetățeanului, nu invers. De aceea nu li se mai trec cu vederea guvernanților indolența, incompetența, minciuna, aroganța, șmecheria și tupeul. Cel puțin asta am înțeles eu din imagistica protestelor din ultimii doi ani.
Apropo de proteste, a se observa că motivația lor nu mai este una pur sindicală ca până deunăzi, ci au intervenit schimbări: acum se iese în stradă nu neapărat pentru salarii și pensii mărite, ci pentru statul de drept și independența Justiției, ceea ce a trezit admirația întregii Europe civilizate. Consecințele au fost nefaste pentru puterea politică: este complet izolată nu numai la nivel european, liderii și partidele de guvernământ nu mai pot apărea în public fără paza jandarmilor și a „gorilelor”, băile lor de mulțime fiind un coșmar.
Iar asta a dus la diminuarea imaginii lor de partide conducătoare, la scăderea drastică în sondaje și la percepția că viitoarele alegeri vor fi un dezastru. Referendumul eșuat lamentabil a demonstrat că puterea lor de tracțiune electorală se apropie de minimul istoric, cu toată asocierea bisericii și a cultelor religioase. Nu cred că numai figura lui Liviu Dragnea, definitiv compromis, a generat astfel de urmări, cât incompetența și lipsa de viziune a unor făcători de legi precum Iordache, Nicolicea și Șerban Nicolae ca și figura prim-ministrului Viorica Dăncilă.
Să sperăm că redeșteptarea aceasta nu va fi un simplu foc de paie.
Petru Tomegea

Nu mai avem două Românii?

Deocamdată avem una singură, cu bune și cu rele. Dacă vreo câțiva politicieni și acoliții lor din mass-media încă mai cred că națiunea română poate fi divizată după interesele lor, ar face bine să învețe ceva din lecția ultimului referendum: ideea unei Românii majoritare care a votat și alta care a stat acasă, dar iese în stradă și își cere drepturile nu mai are suport. Acum e invers, o minoritate a votat, iar marea majoritate, inclusiv strada, a boicotat referendumul din varii motive, cele mai multe moral-politice.
Firește, pentru analistul politic și sociolog, putem vorbi de mai multe diviziuni: România extremelor, adică România profundă cu 5 – 6 milioane de oameni săraci și România celor înstăriți, care-și etalează aroganța și bunăstarea, România analfabeților funcțional și România educată, cultă, performantă intelectual, România diriguitorilor și a funcționarilor publici remunerați cu salarii și pensii special-nesimțite din bănuțul văduvei și al sărmanului și România trăitoare din salarii de mizerie, pensii și ajutoare sociale sau fără niciun venit, România celor de acasă și a celor de „afară”, adică Diaspora, de peste 10 milioane de români, după aprecierea unui ministru actual…
În fine, odată trecut referendumul, ultraoptimiștii politicii au încercat să ne convingă că avem o Românie matură, deșteptată și alta imatură, iar pesimiștii, că avem o Românie pătrunsă de duhul lui Dumnezeu și alta a necredincioșilor și a rătăciților, gata să se refugieze în Sodoma și Gomora.
Dar niciunde pe mapamond, aceste diviziuni, necesare doar omului de știință, nu permit susținerea, fie și ca principiu, a existenței „Celor două Românii”, cum le zice Adrian Năstase: „O Românie a votului – cea (sic!) care a votat, într-un anume fel, în 11 decembrie – și o Românie a străzii”. Din fericire, măcar teoretic, prăpastia evocată de fostul prim-ministru a dispărut după referendum: abia 21% și-au exprimat părerea, iar restul nu s-a lăsat înduplecat nici de chemările disperate ale organizatorilor, nici de amenințările duhovnicești, de ura, spaimele, fricile și groaza induse electoratului de către activiști primitivi ai politicului și ai bisericii noastre creștine. Să sperăm că e pentru ultima dată când poporenii sunt luați de proști, reduși mintal. Să sperăm că e pentru ultima dată când se risipesc atâția bani pe mofturile nu știu cui și nu pățește nimeni nimic.
Cetățenii au înțeles că referendumul acesta costisitor nu avea ce să rezolve sub aspect juridic, lucrurile fiind clarificate de alte legi, iar schimbarea a doar 2 (doi) termeni cu sinonimele lor a creat percepția că de fapt chemarea două zile la urne are cu totul alt scop: acoperirea mediatică a unor necazuri de partid, izolarea unor minorități sexuale, propagarea urii, inclusiv a celei naționaliste, uitându-se că biserica și credincioșii trebuie să trateze în mod egal toate sufletele lui Dumnezeu, căci toți constituie „aproapele”.
De data aceasta, să recunoaștem, poporul nostru și-a dovedit maturitatea: am învățat să fim toleranți cu aproapele și cu necazurile noastre, dar nu mai suntem la fel de toleranți și cu cei ce mint, cei ce ne învrăjbesc, cu politicienii, care, în loc de bună guvernare, au alte interese. Inclusiv cu organizatorii, mai ales liderii politici ai majorității de guvernământ, care uitat că în 1989 am pornit cu toții pe drumul integrării europene, iar pentru aceasta a fost nevoie să acceptăm valorile occidentale. Iar acolo drepturile omului sunt privite cu sfințenie, indiferent de sex, religie, naționalitate, profesie, origine socială, credințe și obiceiuri omenești.
De aceea, lucrul care îngrijorează cel mai mult este îndepărtarea și chiar ruperea diriguitorilor de popor, de societatea românească, de idealurile sale de progres și civilizație. Iar referendumul a scos la iveală că poporul vrea bună guvernare, vrea să trăiască într-o Europă unită și prosperă, iar guvernanții trag frâna de mână când este vorba de o integrare mai profundă în structurile europene. Motivele îndepărtării de UE nu sunt foarte clare deocamdată, dar cu siguranță vor fi decontate cu vârf și îndesat la viitoarele alegeri.

Petru Tomegea

De ce ne îndepărtăm de Europa?

Nu știu cum a apărut această adevărată provocare pentru România în condițiile în care poporul român a tânjit mereu după civilizația și cultura Occidentului începând cu pașoptiștii. Evoluția recentă a evenimentelor politice, însă, ridică acest semn de întrebare pentru cetățeanul român. E pentru întâia oară de la admiterea în Uniunea Europeană și NATO când au apărut contestări ale respectivelor organizații internaționale, deocamdată pe tema suveranității și a imixtiunilor UE în treburile noastre interne. În același limbaj de lemn ca înainte de ’89. Ba chiar s-au găsit câțiva reprezentați (ai lor) care vorbesc cu o ușurință condamnabilă de RO(M)EXIT și o fac în numele nostru. Au uitat că aderarea la Uniunea Europeană și NATO a fost un ideal național, o opțiune populară devenită apoi constituțională. Ce s-a întâmplat între timp, că ne-am săturat de Europa și de valorile occidentale pentru care s-au jertfit generații după generații?
Trebuie, însă, să recunosc că întrebarea reflectă două realități discrepante: 1. cetățenii României nu se îndepărtează de Uniunea Europeană, 28 de state europene făcând parte din UE, ci în proporție de peste 71%, cea mai mare la nivel european, după cum o arată eurobarometrul, are încredere în instituțiile europene, dorește să trăiască, să muncească și să învețe alături de ceilalți europeni. O demonstrează faptul că aproape un sfert din populația activă a României s-a integrat deja fără greutate în societățile occidentale.
2. cei ce se opun integrării europene sunt câțiva lideri preponderent ai majorității de guvernământ care nu se simt bine în sistemul riguros de reguli și legi care trebuie respectate. Se vede cu claritate că nu pot trăi fără avantaje, favoruri și imunități pentru ei și ai lor, numai că în Occident principiile și legile constituie un alt fel de a privi lucrurile decât în România: nici nu se pune problema inegalității, a imunității în fața justiției, iar competența politicului, a funcționarului a stat mereu la baza democrației lor funcționale. Acolo politicianul nu adună averi peste noapte, nu se vrea buricul pământului, nu se bate cu pumnii în piept, nu-și jecmănește propriul popor…, ci se pune cu modestie în slujba cetățenilor. Excepțiile, nu puține, confirmă regula.
Așadar nu poporul se îndepărtează de valorile europene, ci o serie de lideri nemulțumiți de urmările integrării. În demersul lor, aceștia manipulează că-ți crapă obrazul de rușine: în Parlamentul European, absolut nimeni nu a criticat poporul și România, ci atitudinile Parlamentului și ale Guvernului României față de cetățenii liberi și justiție, față de tratatele europene pe care țara noastră le-a semnat la aderare. Și culmea, tocmai pe vremea Guvernului PSD condus de Adrian Năstase. Nici nu mai știi ce să crezi.
În condițiile în care întrebarea a ajuns la urechile mai-marilor zilei, fiind pusă chiar de unii europarlamentari în analiza de la Strasbourg din 3 octombrie, prim-ministrul Viorica Dăncilă s-a grăbit să nege categoric: Nu, nu se pune problema ieșirii din UE! Numai că șeful de facto al Guvernului, Liviu Dragnea, s-a arătat rezervat, ceea ce întărește temerile poporenilor.
De unde apar aceste temeri? Din aceea că principalele investiții în România provin din fondurile generoase ale UE și de la principalii săi membri, Germania, Austria, Franța, Olanda… A nu se uita contribuția anuală a diasporenilor fără de care nu am avea creșteri economice, nici faptul că peste 10 000 de studenți învață în marile lor universități și colegii cu avantaje extraordinare față de colegii lor din Apus. A se ține cont de faptul că Occidentul a devenit principala atracție pentru români și sub aspect turistic.
Așa că a vorbi despre RO(M)EXIT este o gravă eroare și o grea încercare pentru România și poporul său, iar cei ce o fac nu vor mai putea veni în veci să ne ceară votul. Nici ei, nici partidele lor. E vorba de principii sacre ale democrației, căci viitorul națiunii nu este monopol Dragnea, Rădulescu, Pleșoianu…

Petru Tomegea

Gata!

În urma atâtor atenționări ale reprezentanților altor state democratice, ale comisarilor europeni, ale GRECO și ale comisiei de la Veneția asupra guvernării actuale, Uniunea Europeană, odată cu venirea lui octombrie, a început analiza situației din România, mai întâi în comisia LIBE și apoi în plenul Parlamentului de la Strasbourg.
Ce ni s-a reproșat? Ceea ce multe ziare nu încetează a scrie după alegerile din 2016: în loc de luptă împotriva corupției punem piedici justițiarilor, democrația românească a făcut pași înapoi, statul de drept și justiția sunt atacate mereu, fiind în imposibilitate de a mai controla corupția și infracționalitatea, iar guvernul își bate cetățenii care cer libertate și democrație, ca apoi politicienii de la putere, după ce fac declarații aiuritoare, să se ascundă în spatele țării și al poporului…
Însă viitorul sună mai sumbru ca nicicând. Gata! Dacă și de aici încolo atacurile împotriva Justiției și a statului de drept continuă, e clar că locul nostru în UE și NATO va pus în primejdie și se va spune că puterea actuală vrea să ne întoarcă din nou cu fața spre răsărit, de unde ne-a venit „lumina” odată cu șenilele tancurilor sovietice. Din păcate, nimeni nu-și asumă un asemenea parcurs, nimeni nu ne explică motivele îndepărtării, pas cu pas, de Europa civilizată și democrată care și-a luat misiunea nobilă de a ne ridica din mocirla comunistoidă, și nici ce îi determină să ne apropie de Rusia putiniană și Turcia lui Erdogan.
În schimb, observăm că destui lideri ai majorității de guvernământ sunt convinși că dosarele lor penale și condamnările au apărut din pricina ambasadorilor UE, a MCV și a comisarilor europeni, că regimul tratatelor UE le restricționează libertatea de mișcare, iar fondurile europene nu pot fi fraudate precum bugetele locale și naționale. Pe deasupra, nu pot controla spațiul public și nici acțiunile străzii. Protestele din 10 august ne-au arătat o putere politică abuzivă, care a vrut să pedepsească pe oricine e de altă părere. Parcă ne-am întors de unde am plecat.
Campionul dosarelor și al condamnărilor pare a fi șeful de facto al actualei guvernări și majorități parlamentare, Liviu Dragnea, al cărui comportament este asimilat cu al autocratului, al liderului omnipotent, în mâna sa fiind concentrată toată puterea, ceea ce democratica UE și cutumele occidentale nu pot accepta.
Numai că amenințarea cea mai puternică vine din interior: majoritatea de guvernământ a devenit toxică și ineficientă din cauza bătăliei cu justiția și a favorizării infractorilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, a hainirii unor tovarăși ai lui Dragnea, a încercării lui Tăriceanu și a ALDE de a prelua ștafeta alegerilor prezidențiale din 2019. Calculele arată că menținerea actualului statu-quo al majorității va fi tot mai dificil, iar PSD are nevoie ca de aer de votarea unor legi presante pentru situația juridică a liderului suprem. Deja spectrul înfrângerii în parlament s-a arătat la legea redevențelor offshore, când UDMR și ALDE nu au fost de acord cu „principiile” lui Dragnea.
Și colac peste pupăză, a mai venit și decizia PE ca România să fie analizată în plen și să se dea o rezoluție de revenire la cursul democratic. În caz contrar, scrâșnirea din dinți a „partidului conducător” și a „comandantului suprem” va prevesti atât catastrofa electorală din 2020 cât și marginalizarea României în proiectul european. Fiindcă discuția actuală din PE nu poate rămâne fără consecințe. Să sperăm că nu vor fi dramatice.
Și mai este o necunoscută pe care liderii „tari” și fuduli ai majorității de guvernământ nu vor să o ia în considerare: când justiția nu este lăsată să facă dreptate, poporul intervine într-o manieră greu de prevăzut, vezi situația din 1989. Iar dacă în iureșul lor irațional continuă să ne izoleze de Uniunea Europeană în condițiile în care peste 71% dorește o și mai adâncă integrare împreună cu cele 5 milioane de români aflate acolo la lucru sau la studii, soarta guvernului și partidului social-democrat nu va fi deloc roză.

Petru Tomegea

Vi s-a făcut dor de dictatură?

Nici nu s-au împlinit 3 (trei) decenii de la revoluția antitotalitară din decembrie și dictatura se reîntoarce cu pași vioi în România, țară în care politicienii de guvernământ nu au chef de bună guvernare, dar au căpătat o fobie din a-și supune din nou poporul acelorași suplicii de dinainte de 1989: jandarmii îi bat și îi gazează pe protestatari, puterea politică se manifestă tot mai discreționar, nu ne mai putem exprima liber opiniile, urmând să se dea o lege care restricționează rețelele sociale, minciunile, manipularea – de zeci de ori mai puternice decât înainte, vezi cazul referendumului, menit să acopere necazurile cu legea ale marelui mahăr din fruntea PSD, din nou se vor interzice protestele în fața instituțiilor… Iată că liderul maxim se exprimă și hotărăște în numele meu, al tău, al tuturora, în numele țării, al românilor, al Parlamentului, al Partidului, al Guvernului… „Am decis că instituţiile statului au acţionat corect şi legal la mitingul…” Așa că Justiția e bună de scos din nou la cules cartofi pe tarla.
Pe deasupra, acum a apărut ceva în plus față de situația dinainte: dacă atunci aproape toți gândeam la fel, inclusiv unii activiști ai partidului unic, condamnând în gând, în șoaptă dictatura, lipsa libertății, a drepturilor, izolarea României, închiderea granițelor, acum o bună parte a populației, asupra căreia manipularea și-a făcut efectul, aplaudă măsurile de îngrădire a libertății și intervenția în forță împotriva cetățenilor pașnici. Așadar e vorba de confiscarea viitorului căci toate aceste măsuri ne vor îndepărta de Uniunea Europeană. Vă puteți închipui viitorul României în afara UE, eventual din nou în fostul lagăr sovietic devenit putinian?
Toate nenorocirile acestea ni se trag din bășcălia majorității alegătorilor la alegerile din 2016 care, peste 60%, au preferat să stea acasă, permițând foștilor feseniști obținerea unei majorități imposibil de contrat prin vot în Parlament. Alegătorii au fost păcăliți cu un program bombastic, populist, fără legătură cu realitatea, iar apoi majoritarii au trecut la satisfacerea intereselor proprii, abandonând mai toate promisiunile electorale. Și de atunci dau lovituri după lovituri principiilor democratice, libertăților și drepturilor cetățenești, distrug ce a mai rămas din Justiție și statul de drept, bugetele dispar în ceață, iar amenințarea cu pierderea statutului european pare să devină realitate în câteva săptămâni.
Pe deasupra, guvernanții noștri neagă realități atât de evidente că le percep până și copiii, darmite liderii europeni în fața cărora susțin orbește că în România nu există mare corupție, deși între 28 și 40% din PIB se pierde anual nu se știe pe unde. În consecință, același procent îl constituie populația săracă. De asemenea, cică nu este adevărat că protestatarii au fost maltratați ca niciunde în țările civilizate și democratice, chiar dacă o lume întreagă a rămas îngrozită de imaginile văzute la televizor.
Partea care demonstrează fără tăgadă reinstalarea dictaturii personale a lui Liviu Dragnea o constituie însă concentrarea întregii puteri politice în mâinile sale: decide numirea și demiterea guvernelor, a miniștrilor după bunul plac, partidul și majoritatea parlamentară nu-i ies din cuvânt, iar justiția este mereu împiedicată să-și facă datoria constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională și ministrul Justiției joacă după cum li se cântă, chiar dacă reprezentanții UE, GRECO și Comisia de la Veneția, strada cu sutele de mii de protestatari cer cu totul altceva.
Numai că Justiția și statul de drept nu sunt negociabile în UE, iar începând cu 1 și 3 octombrie politicile din România și activitatea Guvernului său vor fi analizate de Parlamentul European, urmând ca în noiembrie, a.c., să se ia o decizie, iar dacă până atunci nu se schimbă nimic în abordarea diriguitorilor noștri, nu sunt excluse aceleași decizii ca în cazul Poloniei și al Ungariei. Sau și mai grav, ținând cont că România și Bulgaria sunt sub supravegherea MCV. Oare ce să-i fi apucat pe înalții noștri diriguitori după alegerile din 2016?

Petru Tomegea

Minciunile salvatoare

Ca profesor, m-am lovit adesea de minciunile unor elevi certați cu învățătura: „n-am învățat, nu mi-am făcut temele fiindcă…” Deprinsesem de la psihologi că un copil nu poate minți fără a fi trădat de ochi, mimică și gesturi, iar la vârste apropiate de majorat tot mai mulți își dădeau seama că minciuna nu ține și recunoșteau, spre cinstea lor, adevărul. De aceea nu-i înțeleg nicidecum pe politicieni, oameni maturi, în toată firea, care apelează la minciuni spre a câștiga alegerile, spre a-și salva imaginea terfelită sau spre a scăpa de pușcărie. Faptele dovedesc că mai devreme ori mai târziu minciuna are picioare scurte, iar lucrul acesta produce și mai multe daune și chiar drame politice.
Politica minciunii nu este nouă și nici nu este monopol românesc, chiar dacă o combătea cu asprime însuși Mihai Eminescu: „Minciuni și fraze-i totul…”, dar ceea ce doare e dominanța minciunii în discursul politic al actualilor guvernanți: au promis în campanii electorale marea cu sarea, au venit și vin cu programe mincinoase despre câte vor face ei și vor drege, cele mai multe, gogoși electorale de care se alege în foarte scurt timp praful. Au promis dreptate pentru toată lumea, dar legile le fac numai în interesul lor. Nu altul este motivul scăderii abrupte în sondaje a partidelor din arcul guvernamental actual, și asta la nici doi ani de la învestitură, căci după 1989 nu s-a mai pomenit atâta ofensivă mincinoasă a populiștilor și a incompetenților.
Se laudă mereu cu creșteri salariale, deși de ele au beneficiat preponderent bugetarii. Așadar abia un sfert din forța de muncă angajată. La fel și cu creșterea pensiilor. Numai că, la o privire atentă, descoperim că au crescut concomitent și inflația, deci și prețurile, și unele taxe, impozite, iar sporul la salariu nu acoperă nici pe departe diferența. O simte fiecare pe pielea lui.
La fel și cu economia și PIB-ul: pe hârtie ambele au crescut cu 5-7%, dar în buzunarele cetățeanului nu s-au înmulțit banii, deși cheltuielile zilnice intră și ele oarecum în PIB. Nu cumva se umblă din nou la datele statistice ca pe vremea lui Odi și Sini când mai aveam puțin și depășeam, pe hârtie, țările dezvoltate? Doar nu degeaba INS a trecut recent în subordinea guvernului…
Minciuna cea mai grosolană însă este legată de Justiție și Procuratură: cică mii de oameni au suferit și suferă abuzurile acestora. Ia să vedem adevărul gol-goluț: „Numărul persoanelor private de libertate a scăzut la aproximativ 23.500, de la aproape 27.500 la sfârşitul lui 2016, peste 3.100 de deţinuţi fiind eliberaţi, până pe 17 decembrie 2017, ca urmare a Legii privind recursul compensatoriu”. Or asta înseamnă, presupunând că toți au fost condamnați abuziv, că din 20 de milioane de locuitori, abia 0,001175% au suferit din această pricină. Firește, nu pot să nu spun că fie și unul singur condamnat pe nedrept și tot e un mare păcat.
Dar, fiind un avid receptor zilnic de informații publice, rămân oripilat la aflarea zecilor, uneori a sutelor de infracțiuni, și nu numai la Legea circulației, ci omoruri, înjunghieri, bătălii între bande de cartier, găști, răzbunări, furturi, distrugeri, delapidări, reglări de conturi, inclusiv în școli, instituții…
De ce se propagă totuși continuu această minciună a nedreptăților provocate de judiciari? Nu e decât un răspuns: vociferează numai politicienii condamnați sau în curs de condamnare și acoliții lor din mass-media pentru a amenința Justiția și a o scădea în ochii cetățenilor. Într-un stat de drept care și-a făcut obișnuința de a nu reacționa la minciuni. Așa că să ne așteptăm din nou ca minciuna să „stea cu regele la masă”, vorba poetului.
Dar minciunile se înmulțesc, vin în cascadă când e vorba de protestele diasporei din 10 august: din pricina violenților protestatari, jandarmii i-au bătut și gazat pe manifestanții pașnici, bătrâni, femei și copii, iar violenții n-au fost deranjați cu un fir de păr, semn că a fost de la început o înțelegere mascată între ordonatorii intervenției în forță și bătăuși. Iar aceste fapte au fost urmărite cu groază de lumea întreagă, de aceea intervenția Parlamentului European și a CE va fi una categorică. Nu cred că mai poate minciuna, oricât de bine meșteșugită, să mai dreagă busuiocul.

Petru Tomegea