Secretomania cea de toate zilele

Tradiţia preţuieşte într-un mod aparte taina, tăinuirea, legămintele tainice, hotărâtoare cândva pentru păstrarea unităţii naţionale, a suveranităţii, a independenţei, a fiinţei neamului românesc. Acte netrebnice de trădare a multor înţelegeri, tratate interne şi externe au veştejit mare parte din mândria noastră străveche, cu consecinţe majore asupra integrităţii teritoriale, de aceea, cu timpul, s-a creat un adevărat cult pentru taină, secret, mister, şaradă, ezoteric, admirabil ilustrate în poezia blagiană. Însă experienţele despotic-totalitare ale unor prea lungi perioade istorice, de la Vlad Ţepeş şi Alexandru Lăpuşneanu la satrapii stalinişti, au avut ca urmare configuraţii politice autarhice, cu urme adânci, perpetuate de la o generaţie la alta în mentalul colectiv. O consecinţă grăitor-funestă a fost „celebra” lege ceauşistă a păstrării secretului de stat care a instituit suspiciunea generalizată, ucigând cu bună ştiinţă legăturile fireşti de încredere între indivizii aceluiaşi grup social, pentru a extirpa orice crâcnire şi a-i ţine la stadiul amorf de „om-masă” (M. Oakeshott). Ca să salveze cu orice preţ „cuceririle revoluţionare”, recte puterea discreţionară. Frica primitivă de trădare, de divulgare a secretului a căpătat valenţe monstruoase, denunţul ignobil, delaţiunea ajungând să distrugă familii, prietenii, să trimită la închisoare mii de „duşmani ai poporului”, pentru delictul grav al conspiraţiei împotriva ţării, i. e. a conducătorilor vremelnici, al neglijenţei în manipularea hârtiilor, păstrate şi astăzi cu sfinţenie. Relaţiile cu „străinii”, văzuţi toţi ca potenţiali spioni ori duşmani (mitul cetăţii asediate, n. a.), au aglomerat şi ele inutil dispozitivul concentraţionar. Ca alternativă, în spaţiul public informal a odrăslit un fel de bârfă insidioasă, „radio-şanţ”, dominată de apropouri străvezii şi bancuri cu Bulă colportate de sus până jos, un fel de Păcală subversiv-coroziv, ca supapă de refulare.

În timp ce democraţiile consacrate evoluau spre transparenţă în relaţiile publice intra- şi interstatale, românii îşi înfiinţează compartimente şi servicii de secretizare, investind neghiob resurse umane şi materiale exorbitante. Ce se ascundea cu atâta grijă? Sărăcia lucie, subdezvoltarea economică, înapoierea culturală, botezate orwellian „măreţe” realizări, de tipul centrelor judeţene de calcul, mai puţin eficiente decât un simplu Laptop, funcţional în Occident de prin anii ’80, de câteva sute, nu milioane bune de dolari. Sărăcie fudulă şi scumpă.

După implozia regimului, umbra secretomaniei, de neimaginat într-o societate „eliberată” de comunism, continuă să acopere nu „măreţele înfăptuiri”, ci fostele sisteme de relaţii şi grupuri de interese economico-politice „strâns unite” sub pulpana unui „tătuc”, cu aceleaşi metehne şi din acelaşi aluat ca şi predecesorul. Prima grijă este, evident, ca nu cumva cetăţeanul simplu, la fel de marginalizat ca totdeauna, să descopere faptele de taină ale „tovarăşilor”, documentele securităţii încă omniprezente, ale potlogăriilor şi furăciunilor pe care justiţia, în „lipsă” de dovezi, nu le mai poate descâlci veci-pururi. Păstrarea actelor secrete a constituit o mare dilemă nu numai din cauza spaţiilor insuficiente, „nesigure”, ci şi a „scurgerilor” de informaţii necesare lovirii pe la spate a adversarului, căci pârâciunea ordinară, gargara, bârfa omniprezentă rămân tarele eterne ale politicii dâmboviţene, aşa că mass-media sunt aglomerate inutil, dar profitabil, cu scandaluri din ce în ce mai joase. Dispar dosare şi probe, iar autorii, se ştie, sunt beneficiarii.

Orice om cu capul pe umeri este oripilat nu neapărat de răbufnirea tendenţioasă a faptelor ruşinoase, cât de continuitatea nenorocitelor uzanţe după atâta amar de ani. Însă, când implicaţiile apar la vârf, eşti  îndreptăţit să intuieşti existenţa a cel puţin aceloraşi malversaţiuni la nivel local, dacă nu cumva mai grave. Contaminarea cu morbul puterii fără limite nu s-a oprit pentru că transparenţa nu a luat definitiv locul păcătoasei secretomanii şi va duce implacabil la scăderea încrederii şi la pierderea ireparabilă nu numai a puterii politice, dar şi a speranţelor de mai bine.

Semnele prevestitoare ale unor schimbări de mentalitate sunt prea firave ca să permită un diagnostic încurajator. Priorităţile câştigătorilor puterii n-au legătură cu binele comun, ci cu  statutul politic propriu şi averea familiei, a clanului. Compartimentele PR sunt bine încorsetate în reguli confidenţial-sibilinice pentru a ajunge la urechile mulţimii doar ceea ce vor muşchii alesului, iar selectarea colaboratorilor şi a consilierilor se face doar dintre oamenii de încredere, nu de valoare. Locul cel mai important îl va ocupa, evident, consilierul, indispensabil maestru al combinaţiilor ascunse. Sfetnicul de taină va fi, ca de obicei în ultima jumătate de veac, (neo)securistul. De aceea, scăldăciunea în marea masă a votanţilor devine o necesitate, prostimea fiind bună doar la secţia de votare. Viaţa privată ascunde secrete şi mai ticăloase căci, odată ajunşi la putere, majoritatea politicienilor consideră că totul li se cuvine: nu mai încap în fosta casă, nevestele care le-au crescut copiii, i-au ajutat să parvină sunt înlocuite fără vorbă multă cu „blonde fatale”, fostul cerc de prieteni nu le mai spune nimic, maşinile, birourile din dotare nu se mai ridică la înălţimea pretenţiilor. Ce mai! Ţara e prea mică şi, în plus, nerecunoscătoare pentru genialitatea lor. Alt obicei al pământului greu de vindecat când ştiinţa politică, înălţimea morală, dorinţa sinceră de a-ţi servi naţia devin excepţia, nu regula.

Parlamentul actual ar trebui să voteze în regim de urgenţă unica lege cu adevărat importantă: a interzicerii oricărui secret în deplină transparenţă. De-abia atunci o vom putea lua de la capăt.

Petru Tomegea,

Cambridge                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           Petru Tomegea

Analiştii politici

Un sondaj realizat printre cursanţii de la jurnalistică şi filosofie a trezit mirare: aproape toţi intervievaţii şi-au manifestat preferinţa pentru „meseria” de analist politic, fenomen postrevoluţionar ajuns la saturaţie.

Dacă mediile de informare totalitare au impus restricţii drastice, singurii acceptaţi ca atare fiind activiştii propagandişti atent selectaţi şi supravegheaţi de securitate, după schimbările din ’89 li s-a alăturat o mulţime pestriţă de comentatori, cei mai mulţi fără niciun fel de afinităţi, studii sociologice, politice ori economice, mai toţi cu interese partizane prost mascate, înfrăţiţi într-o coterie ordinară pentru a contracara intrarea „nechemaţilor” în sistem.

În scurt timp, mediile autohtone au ajuns să fie dominate autoritar nu de conţinutul nou al discursului politic, de pregătirea, informarea corectă a cetăţenilor, de abordări realiste, ci de inşi specializaţi în desfiinţarea adversarilor politici, televiziunea, presa, radioul devenind redutabile arme pentru compromiterea oricărei opoziţii.

Cu toată dorinţa tinerilor de a deveni curând analişti politici, un fel de modă dar şi blestem, alături de realizatorii de insipide talk-show-uri, sărăcia tematică, lipsa de profesionalism, cantonarea în solda interesului partizan şi nu a celui general rămân deficienţele grave ale majorităţii produselor „analitice” încă în vogă. Particularităţi româneşti prin excelenţă.

La o primă vedere, „analizele politice” din mediile audio-video şi scrise se încadrează cu uşurinţă în câteva tendinţe: 1. Reactive – determinate de evenimente imediate; 2. Induse – arareori din sfera elitelor cultural-ştiinţifice, ci a celor politico-economice; 3. Contrareactive – se doresc un fel de „punere la punct” a celorlalţi şi 4. Generatoare de „viruşi” (manipulatori) –  zvonuri, intrigi, confuzii, cacofonii precum: moartea coaliţiei de la guvernare, Ixulescu îşi – nu-şi depune candidatura, ba da – ba nu divorţează, cearta dintre ai noştri tari ca brazii şi ai voştri vai de mama lor, oculta şi finanţa mondială, înţelegeri / tratative secrete, defavorabile „rromânilor”, ori alte sperietori, îngroziri destinate analfabeţilor cu pretenţii şi semidocţilor. Creând notorietăţi, ele permit multor pescuitori în ape tulburi să obţină demnităţi publice, deşi competenţele nu le dau vreo şansă, testarea psihologică nefiind obligatorie.

Între temele reactive, au dominat spaţiul public: răpirea de poveste a jurnaliştilor, impeachnent-ul prezidenţial, subiectele întărindu-ne concluziile că important este să-ţi dai cu părerea, să baţi cât mai atractiv, original câmpii şi nu să studiezi implicaţii, să decodezi informaţii distorsionate, apoi corupţia, ca decor obsesiv, cu tandemul năbădăios al amazoanelor puterii, avatarurile reformei în educaţie, demisia / ne-demisia guvernului şi pregătirea alternativei „din umbră”, dar fără profesionalismul britanicului „shadow government”.

Se cuvine o observaţie tranşantă: aşa-numitele „analize”, înscrise în ariile tematice de mai sus, sunt de fapt informaţii de presă comentate „ad usum delphini”, unele vârtos condimentate lexical-argotic şi plasate insidios de o parte sau de alta a spectrului politic. S-au pliat în totalitate pe evenimente recente, după principalele preocupări ale aleşilor, specialiştii bătăliilor mediatice: C.T.Popescu, I. Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu, Alina Mungiu-Pippidi, Roxana Iordache pe blog, Victor Ciutacu, M. Tucă, A. Ursu, I. Boda, adesea vizionar-oracular, talentatele Lelia Munteanu, Tia Şerbănescu, pentru a-i cita doar pe câţiva la întâmplare. Cititorii le aşteaptă mereu articolele, câteodată bârfe, presupuneri, unele calomnioase. Stilistic, excelează prin fraze comune, anoste, doar ultimele fiind recunoscute după stil, iar părerile proprii dau pe dinafară de preaplinul încrederii în sine, fără a se chinui măcar să privească lucrurile dintr-o perspectivă de preferat ştiinţifică.

Barometrul gândirii politice autohtone îl constituie analizele tematice induse spaţiului public prin efortul unor reviste de ţinută academică precum 22, Observator cultural, Idei în dialog, Dilema şi al unor ziare devenite, spre cinstea lor, adevărate tribune pentru universitari precum C. Pârvulescu, Andrei Cornea, Emil Hurezeanu, Zoe Petre, Andrei Brezianu, din când în când Stelian Tănase, care de o bună bucată de vreme pun în discuţie cele mai importante subiecte, unele preluate în domeniul luptei politice curente: aspecte ideologice, UE, politica externă, amatorismul clasei politice interne, abordări legislativ-constituţionale, trecutul recent etc. De mare folos au fost editarea şi comentariile operelor unor F. Fukuyama, S. Huntington, J. K.  Galbraith  etc. Trebuie apreciat travaliul unor eminenţe precum Tom Gallagher, „Furtul unei naţiuni”, de ce nu, Emil Constantinescu, „Adevărul despre România”, Tony Judth, „România, o ţară la fundul grămezii”, Jonathan Eyal, Denis Deletant, surse inepuizabile, fundamentate ştiinţific pentru o corectă punere în termeni. Evenimentul politic e studiat sistematic, actanţii nu sunt condamnaţi otova, toţi o apă şi-un pământ, pentru că sunt şi politicieni de nobilă stirpe care au onorat cu numele lor o naţie întreagă: seniorul Corneliu Coposu, „memorandistul” Ioan Raţiu, conu’ Alecu Paleologu, Ioan Alexandru, M. Şora, A. Marga, M. Isărescu.

Pe tărâmul analizelor contrareactive s-au evidenţiat mereu Dinu Patriciu, Adrian Năstase, sau alţi politicieni pe bloguri.

Generatori de „viruşi” rămân Dan Andronic, specializat în crearea unor curente de interpretări pro domo sui ori internauţi încuibaţi în „haite”. A se adăuga mulţime de bloggeri temporar înhămaţi la demolarea unor mituri politice.

Aşteptăm cu optimism profesionalizarea comentariului, asumarea conştientă a interesului general, reaşezarea tematică în domenii arzătoare ale vieţii publice, fiindcă ocolirea cu seninătate a subiectelor etern dureroase ca: realizarea unităţii naţionale, reforma morală a societăţii, eradicarea sărăciei, progresul învăţământului şi al educaţiei vor amâna sine die şansele noastre de emancipare.

Petru Tomegea,

Cambridge

Modele şi pseudomodele

Cercetătorii fenomenului românesc susţin că la baza nereuşitelor noastre, pe lângă moştenirea trecutului stalinist, a fostelor guvernări, a tipologiei istorice, s-ar afla penuria de modele „autentice”.  Discuţiile au cel mai adesea conotaţii amatoristice, lipsa suportului ştiinţific ducând la concluzia că e vorba, ca de obicei, de aflare în treabă. Adică baronii de azi, bişniţarii de succes, liderul de cartier, regii, împăraţii, prinţii şi prinţesele manelelor n-ar fi modele autentice!

Superficialitatea alegaţiilor se datorează insuficientei pregătiri de specialitate şi mai apoi culturii precare, căci orice dicţionar serios, ca să nu mai zicem de numeroasele teorii ale modelării umane, nu şi anticele DEX, DN etc., adaugă următoarele semnificaţii devenite ulterior comune: modelul este o „persoană… care reprezintă un ideal”, un etalon, un exemplu „possedant au haut point certaines qualités” (Petit Robert). Ceea ce se uită, voit sau nu, este că modelele ideale pot fi demne de urmat, iar „celelalte”, de studiat în eseuri despre comportamentul psihic, psihotic, ori deviant. Modele autentice, unele chiar originale, sunt toate cele de mai sus. Însă problema nu este a autenticităţii, a originalităţii, inoperante în cazul de faţă, ci a calităţii certificate şi a idealului care trebuie oferite de la cea mai fragedă vârstă, cunoscut fiind apetitul juvenil de imitare mai ales a tipurilor excentrice. Dacă asupra modelelor social-economice şi vestimentare se pronunţă duminical „dom’ profesori” renumiţi, cu 5 clase ori nici atât, alături de vedete-pârnăiaşi „făcute scăpate” de rigorile legii, despre modelele umane se face uz doar atunci când societatea ajunge în puncte critice, pentru a da  vina pe altcineva, faptul rămânând însă fără altă consecinţă decât recăderea în pesimism, demoralizare.

Anterevoluţionar, lucrurile erau simple. Nu existau decât două modele promovate orwellian, pavoazând garduri, ziduri, faţade întregi de câţiva ari buni cu portrete „de două ori într-o ureche”,  lăbărţate silnic şi greţos în mass-media epocii. Obiceiul n-a murit cu totul. Uneori mai scăpau şi poze ale eroilor muncii în efort năduşit de a desăvârşi stahanovist magazia de „fiare vechi” a industriei socialiste.

Lovitura de stat a generalului cu piciorul în ghips surprinde imaginarul social într-un moment dezolant, în absenţa unor dizidenţi cu notorietate, fără efortul conştient al mediilor de informare, televiziune „liberă”, presă, radio de a focaliza profesionist pe modele de certă valoare, ceea ce a dus la renaşterea aleatorie, de-a-ndoaselea, a societăţii postrevoluţionare. Noii foşti lideri, alături de ignare gunoaie postdiluviene ale lumii interlope ceauşiste, cu toţii ahtiaţi după gologani şi preamăriri, au încercat prin tertipuri mediatice să-şi ascundă trecutul ori să-l reşapeze pentru o iluzorie intrare în istorie, unde falsul, minciuna se răscroiesc pentru vecie.

Dacă la nivel de naţie nu există o strategie de promovare a modelelor, aşa cum nu există un proiect de viitor românesc, iar societatea nu are posibilitatea de asanare a imposturii publice, ei bine, nici alte domenii specializate nu sunt cu mult mai exigente: şcoala încă oferă modele uzate moral, prăfuite, justiţia nu e în stare să extirpe plaga hoţiei atotcuprinzătoare, iar partidele politice abuzează mai abitir ca oricând de compromisul moral în selecţia cadrelor. S-a ivit totuşi o încercare timidă de „rebranding România”, repede înecată în ironie băşcălioasă, rămasă din păcate la nivel de intenţie din cauza superficialităţii abordării şi a discernământului precar al preopinenţilor, ca şi cum nici o speranţă, nici măcar iluziile nu ne-ar mai uni.

S-a tot spus că economia de piaţă, concurenţa vor elimina antimodelele, or tocmai banii murdari determină mediatizarea bişniţarilor, a şmecherilor naţionali, în isonul lăudătorilor de profesie. Senzaţia colectivă este că însuşirea valorilor consacrate conduce la eşec, nemaiavând nicio relevanţă din moment ce promovarea nulităţilor, însuşirea banului public, corupţia fără corupţi, înşelarea bunei credinţe nu primesc ca pretutindeni replici hotărâte din partea autorităţii publice. Nici un program nu se finalizează în favoarea celor mulţi pentru că modelele votate în scrutin uită apoi caracterul reprezentativ al funcţiei, dedicându-se doar proiectelor individuale.

Într-o vreme s-a încercat lansarea unor modele olimpice, dar la o analiză atentă a ieşit la iveală că supradotarea intelectuală şi sportivă a românilor, reală, ce e drept, nu este suficientă pentru a câştiga premii în competiţii de anvergură mondială dacă nu este însoţită de dresaj metodic şi dopaj sistematic.

Ideea de a ne alege aleatoriu modelele, ca şi până acum, e bântuită de mari pericole: viaţa politică scoate în faţă doar subiecte de presă, personaje dubioase, controversate, implicate în mocirla vremii, declaraţii incendiare, bătălii nesăţioase pentru putere, iar piaţa audiovizualului, inclusiv jocurile pe calculator şi Internetul ale căror accesare / circulaţie nu mai pot fi reglementate, e saturată de produse nocive, pline de violenţă, pornografie, proslăvind bogăţia generată de noroc, nu de inteligenţă, efort şi hărnicie, inactivitatea, neîncrederea în aproape, depravarea umană. Chiar şi aşa, cele câteva modele oferite de filmele, literaturile străine sunt greu de adaptat condiţiilor dâmboviţene. Colac peste pupăză, personaje de top îşi fac titlu de glorie din lipsa poftei de carte, slavă Domnului! uite unde au ajuns, iar tinerii descoperă aceeaşi tărăşenie când privesc vilele şi bolizii de neam prost ale vedetelor mediocre, ale isteţilor analfabeţi, ale şmenarilor de cartier şi traficanţilor de orice eternizaţi în spaţiul public.

Alcătuirea unei galerii de modele naţional-patriotice ţine de conceperea sistemului de educaţie pentru a oferi fiecărui individ şansa realizării, iar o populaţie fără modele, fără elite consacrate, nu poate aspira la certitudinea unui proiect al demnităţii viitoare, nu poate aştepta o schimbare radicală a formelor mentale pentru a permite propăşirea.

Petru Tomegea,

Cambridge

Gazonul englezesc

Românii care iau avionul spre U(nited) K(ingdom), pe lângă surpriza unei hardughii zburătoare de mărimea unui cămin cultural şi viteza cu care îi smulge din  pământul patriei spre a-i aburca peste plafonul de nori, au de depăşit două situaţii ingrate: descoperirea la aterizare a unei ţări complet necunoscute, despre UK s-au spus şi se spun multe poveşti, iar a doua e legată de conaţionalii urcaţi la grămadă în fotoliile confortabile de piele, cu copii, cu bunici, cu pisici şi bagaje pline de mâncare şi haine. Cu de toate. Ca pe vremuri cursa de Fălticeni.

Numai că, odată ieşiţi deasupra Otopenilor, se face tăcere, feţele tuturora se schimbă, nu mai răzbat manele din căşti, nici glume presărate cu vorbe de duh, câţiva îşi scot reviste, cărţi de lectură, laptopuri, încep să se spună în şoaptă frânturi de fraze englezeşti, nu se mai cunosc unii cu alţii, îşi controlează gesturile. Alţii privesc îngânduraţi pe hublouri schimbarea peisajului natal dezordonat cu altul aranjat după reguli geometrice precise, tot mai precise cu cât te apropii de Canalul Mânecii, cu aglomerări urbane ici şi colo în care se recunoaşte de departe rigoarea aşezărilor civilizate, iar primul contact vizual cu spaţiul britanic le aduce o lumină nouă în priviri, odată cu dorinţa de a-şi aranja ţinuta. Rămâi uimit cât de repede sunt înlocuite bonomia şi jovialitatea proverbiale cu calmul, aşteptarea tăcută, răbdătoare ale insularilor. Deosebirile fizice se atenuează ca prin farmec. Nu mai ştii care e român şi care nu.

Despre capacitatea noastră de adaptare s-a vorbit doar în termeni băşcălioşi, iar ideea adânc înrădăcinată despre conservatorismul valah e doar o vorbă spusă la necaz, ca atâtea altele. O jumătate de secol nimeni nu ne-a mai privit în ochi, nici în suflet, dar nici noi nu ne-am raportat la semenii europeni. N-am avut cum.

În fine, teama de a te rătăci în sălile aeroportuare de primire ori de recuperare a bagajelor n-a avut nicio noimă, culoarele sunt stabilite dinainte, nu trebuie să-ţi explice nimeni nimic, atâta doar că ai de parcurs sute de metri în nişte clădiri întinse pe câteva hectare. Aglomeraţie mare, însă fără îngrămădeală. Nu e minut să priveşti pe cer fără a descoperi un avion.

Scăpaţi de corvoada bagajelor, drumul spre destinaţie, în caz că nu te aşteaptă nimeni, nu devine un calvar din cauza preţurilor la transport, politeţea şi corectitudinea taximetriştilor britanici fiind arhicunoscute. După tastarea adresei exacte pe Tom-Tom, pentru a urmări live pe ecran maşina ta văzută din satelit, eşti sigur că şoferul o va nimeri,  fără a încerca să ocolească spre a te jupui de bani. Poţi admira şoselele, motorway-urile şi autostrăzile, toate fără cusur, făcute o dată pentru totdeauna, fără semafoare, dar cu round about (un fel de sens giratoriu uriaş), fluente, cu viteze ameţitoare, maşini noi. Niciun obstacol mortal ca stâlpi, copaci, podeţe. Accidente ioc. Nu ai termeni de comparaţie. Cultul pentru eternitatea lucrului bine făcut pare izvorât din fiinţa lor.

Nici nu ştii la ce să te uiţi mai întâi. Dincolo de kilometrul pătrat de autoturisme din preajma aeroportului, dai de bărăgane de holde, grâne, cartofi, legume, livezi. Ceea ce te izbeşte încă din avion e mulţimea pădurilor, a perdelelor de protecţie din jurul fiecărui lan, al fiecărei ferme ori mărginind drumuri. Parcă de-abia au aşteptat prilejul de a mai planta o şirincă de copaci, dacă nu cumva vor fi fost acolo dintotdeauna. Pasiunea pentru ordine şi verdeaţă, pentru flori, pentru parcuri îngrijite e vizibilă de la curtea obişnuită din faţa casei, fiecare locuinţă, oricât de mică, având pentru iarnă şi un conservator cu plantele preferate, până la neîntrecutele grădini publice din capitala londoneză. Dar ceea ce depăşeşte orice închipuire e gazonul, celebrul covor de iarbă întreţinut cu sfinţenie, perfect tuns, verde şi des. De la cel mare din centre urbane, loc de odihnă şi taifas, de jocuri liniştite de copii, până la orice spaţiu liber. Gazonul e un fel de blazon naţional. Convieţuiesc alături stejari sănătoşi, conifere, salcâmi, arbuşti exotici cu parfumuri răzbătătoare, aranjamente florale de duminică, straturi de culori diverse, alei ordonate străjuite de zeci de soiuri de trandafiri, garduri din lemn ori din fier forjat, bănci din oţel inox, statui şi inscripţii noi, dar mai cu seamă vechi, unele de secole, peste tot se regăseşte mână de om grijuliu. Şi-au adus din fostele colonii ceea ce le-a fost drag, iar acum continuă să tânjească după rarităţi exotice. N-aş înţelege nici în ruptul capului cum de rezistă lemnul peste un secol pe asemenea vremuri umede, potrivit de calde sau de reci, diferenţa între minime şi maxime fiind de două ori mai mică decât la noi. Nu e vorba de esenţe lemnoase diferite, ci de tratamente chimice. Ca să nu stai toată ziua cu vopseaua în mână.

Casele şi le fac la fel ca acum un secol, ca acum un mileniu. Diferă dimensiunile şi confortul la zi. Nimeni nu îndrăzneşte să vină cu inovaţii arhitecturale ori cu originalităţi preţioase implantând în mijlocul aşezărilor străvechi bizarerii artistice, de la geamuri, arcade, bolţi, la materiale sau acoperiş. La fel cum nimeni   nu-şi durează cabane şi palate unde-l taie capul. În afara zonelor construibile nu se află decât ferme, adăposturi pentru animale, instalaţii industriale. Aerul ori apa de la robinet rivalizează oricând cu cele din Ţara Dornelor. N-am observat inşi cărând tone de apă îmbuteliată acasă. Orice familie locuieşte într-un spaţiu strict necesar, construcţiile cu zeci de camere, saloanele de un ar sunt doar în filme ori în vile româneşti de neam Tănase. Aici nimeni nu aruncă banii pe fereastră. Lira e cea mai grea, puternică monedă, dar nu se câştigă uşor. Nu-ţi vine să te desparţi de ea. Faţadele clădirilor sunt din cărămidă adevărată. N-am văzut pe nimeni reparându-le chiar dacă vârsta unora e contemporană cu Ştefan cel Mare. Infiltraţii? Greu de crezut. Sunt şi unele ruinate, dar numărul lor e nesemnificativ. Motivul? Proprietatea e prima lege. Însă şi dorinţa de a păstra nealterată moştenirea.

Petru Tomegea, Cambridge

(art. apărut în Revista 22 şi Obiectiv de Suceava)

Grădinile din Clacton-on-Sea

Despre nisipuri şi plaje de aur se vorbeşte în cazul coastelor mediteraneene, greceşti, portugheze etc., nicidecum ale învolburatei Mări a Nordului, însă denumirea Golden Beaches e grozav de preţuită de britanici. Acum trei-patru decenii, londonezii se obişnuiseră a-şi petrece aici vacanţele. Trenuri întregi, vapoare, autocare şi rulote se îndreptau spre aceste zone blagoslovite cu de toate. Era perioada fenomenelor sociale hippy şi power-flower. Coasta de sud-est a Marii Britanii aparţine Essexului, leagănul istoriei, al civilizaţiei, al culturii insulare, iar Colchester-ul, la a cărui cucerire a participat însuşi împăratul Claudiu, a devenit capitală noii provincii, Britannia. De altfel, urmele romanilor, ba chiar şi ale unei legiuni alcătuite din daci, se păstrează pretutindeni, motiv de mândrie şi pelerinaj.

Fondat abia în 1871, când lumea descoperă beneficiile curelor heliomarine, Clacton-on-Sea rămâne cel mai mare oraş-staţiune nu doar al peninsulei Tendring, anii de glorie turistică fiind deceniile VII-VIII ale secolului trecut, ca apoi concediile petrecute peste mări şi ţări să-l abandoneze nostalgicilor şi mai vârstnicilor. Necesitatea apariţiei unei autorităţi pentru ocrotirea acestor ţinuturi bogate e mult mai veche, deoarece eşuarea pe bancurile de nisip a unor celebre brigantine precum Graf Von Essen, Craig Elachie, Traveller, Stanton etc., trebuia prevenită cumva iar echipajele scăpate de nenorociri. Destui marinari curajoşi au fost recompensaţi cu medalii de argint şi bronz pentru salvarea a sute de suflete din talazurile duşmănoase, iar faptele lor riscante sunt mereu reamintite.

Situat între Holland-on-Sea, Jaywick şi, la nord, spre uscat, Great Clacton, oraşul se întinde pe o faleză înaltă, e protejat prin lucrări măreţe de geniu împotriva eroziunii, are în jur de 60.000 de locuitori, nu dispune de cine ştie ce industrie, în schimb, străzile curate şi liniştite, clădirile cochete cu arareori mai mult de un etaj, construite în acelaşi stil ca acum un veac, te cuceresc îndată. Dar  neîntrecute rămân grădinile, atât cele publice cât şi cele din faţa caselor.

Pasiunea englezilor pentru flori, arbuşti, arbori exotici dăinuie din perioada imperială când elitele guvernante şi-au adus acasă ce le-a fost drag în colonii. Nu e casă fără flori în faţă sau măcar un conservator cu ghivecele preferate. Deşi latitudinea e mai nordică decât a României, respiraţia caldă şi repede a Gulf Stream-ului îmblânzeşte iernile, permiţând vegetaţiei să-şi continue viaţa, aşa că dai la tot pasul de plante subtropicale, mediteraneene cu mirosurile lor îmbătătoare. Probabil, le fac bine aerul umed, precipitaţiile frecvente. S-a renunţat la  termenul „park” pentru a evita referiri la faimoasele Royal ori Hyde Park de pe Tamisa, mereu în competiţie cu suratele lor franţuzeşti. În Clacton grădinile au nobleţe, eleganţă şi intimitate, rivalizând doar cu gazonul omniprezent, tuns ordonat cât mai scurt, punct de întâlnire, taifas şi jocuri vesele de copii. Niciunde în altă parte nu vezi atâţia prunci, fie în cărucioare, fie pe jos, cu părinţi şi bunici de mână, căci populaţia Regatului Unit creşte cu câte un milion în fiecare an.

Cele mai frumoase grădini se află pe faleză. Proiectate cu dragoste şi măiestrie, după tipurile Edwardian, Beth Chiatto Gardens sau Albany Gardens etc., motiv pentru care s-a înfiinţat în 1969 Clacton Garden Centre, în majoritate sunt profilate pe diverse culori şi specii, toate afişate spre ştiinţă: zeci de tipuri de trandafiri albi, roşii, galbeni, într-o amenajare edwardiană înconjurată de pini din 1922, alte grădini, straturi, rondouri îţi fericesc ochii cu camelii, crini, begonii, margarete, muşcate, petunii, dalii, gardenii, anemone japoneze, cârciumărese, clopoţei de diferite forme şi nuanţe, yuka… Nefiind botanist, doar te minunezi în faţa frumuseţii şi a parfumului, însă surpriza deosebit de plăcută e să descoperi printre vedete plante obişnuite pe la noi ca floarea-soarelui, levănţica, socul, chimionul ori chiar banalul mărar sau urgisiţii spini fie cu reflexe albăstrui, fie cu inflorescenţe parfumat-melifere, unii chiar agresivi, dar în compensaţie, plini de polen şi de albine mari, negre de pădure. Un arbust copleşit de inflorescenţe galbene îmbată întregul „Promenade Road”. Din păcate, îi lipsea eticheta cu denumirea. Bănci pentru odihnă sau băi de soare, refugii de vreme rea, inscripţii de interzicere a alcoolului cu amenzi de 500 de lire sterline, trotuare perfecte cu piste speciale pentru mulţii biciclişti, panouri cu hărţi şi fel de fel de informaţii citadine, nu tu reclame, nu tu muzică de cartier, nu maşini deocheate cu motoare turat-urlătoare să-ţi zbârnâie creierii, ci oameni sociabili, liniştiţi, dornici de odihnă după o săptămână grea de lucru, un tablou încă imposibil la noi.

Centrul atracţiei, al carnavalurilor, nu doar pentru micuţi, îl reprezintă Clacton (Victorian) Pier, construit în 1877, loc de acostare pentru vapoare cu pânze şi vâsle, popas şi refugiu pentru ioleri, iahturi, şalupe, bărci de marfă… Bine fixaţi pe piloni, cei 6,5 acri ai debarcaderului din dulapi de stejar îţi oferă plăcerea de a petrece o zi fără să te plictiseşti: acvariu marin, restaurante, cafenele, magazine, cluburi, expoziţii şi instalaţii cu jocuri pentru mici şi mari, şansa de a te plimba în mijlocul mării ori dorinţa de a lenevi „dolce farniente” privind şi ascultând valurile, pescăruşii, veselia copiilor.

Ei bine, spre mirarea noastră, grădinile, băncile, adăposturile de ploaie nu se află în întreţinerea municipalităţii, ci a unor fundaţii ca Heritage Lottery Fund, a unor cetăţeni cu dare de mână care-şi pomenesc prin plăcuţe de alamă înaintaşii dispăruţi în oceanele lumii ori în multele războaie, iar paza lipseşte: nimeni n-ar îndrăzni să smulgă o floare, să deranjeze liniştea celor din jur. Căci ţara frumoasă educaţia şi bunul simţ o fac.

Petru Tomegea,

Cambridge

Vacanţă şi golănie

Nu se va vorbi aici despre munţi şi dealuri, altădată împădurite, nici despre drumuri pline de gropi sau peticite zeci de ori, nici chiar despre poduri, albii neîngrijite ale râurilor etc., ci despre vacanţă şi petrecerea timpului liber, a vacanţelor, despre refacerea binemeritată după un an greu de lucru.

Cunoscută şi căutată mai demult ca destinaţie turistică, România face cu greu faţă cerinţelor sofisticate ale străinilor dar şi ale propriilor cetăţeni în ceea ce priveşte confortul fizic şi psihic, căci de mici am învăţat la şcoală că „ţara noastră este frumoasă şi bogată”, prima propoziţie a „studenţilor la literele” alfabetului, rămasă astăzi fără prea mare acoperire în realitate, din păcate.

Necazurile încep chiar din prima: nu ai de unde te informa asupra obiectivelor, a destinaţiilor preferate şi a căilor de acces, asupra condiţiilor de cazare şi a posibilităţilor de vizitare a monumentelor, a împrejurimilor, a traseelor pentru plimbări recreative, asupra stabilimentelor de ameliorare a unor afecţiuni, cu proceduri, costuri etc. Dacă hotelurile mari se află în baza de date a majorităţii firmelor de servicii turistice autohtone, de cele străine nici nu poate fi vorba, pensiunile, camping-urile, popasurile ar trebui să re regăsească în atlase, hărţi reînnoite anual, ceea ce nu se întâmplă. Aşa că, dacă ai mai fost, dacă cumva te găseşti prin preajmă, dacă afli de la prieteni, cunoştinţe ceva, bine, dacă nu, nu. Nimeni nu se gândeşte că o hartă, un pliant, un atlas turistic bine realizate, date gratuit la intrarea în ţară, hotel, pensiune etc. ar înzeci veniturile, permiţând investiţii şi atrăgând noi şi noi solicitanţi, că un site bine făcut, operaţional, activ pe Internet, inclusiv booking-ul, ne-ar scoate din starea actuală.

Partea cea mai joasă a turismului nostru sunt însă serviciile de proastă calitate, mizeria şi golănia devenite sufocante, mai ales pentru cei ce preferă camparea în natură ori în spaţii sumar amenajate, pentru cei ce-şi caută sănătatea escaladând munţi, cutreierând păduri, făcând băi sărate ori de nămol, dormind la cabane ori pensiuni, fie şi pe Litoral. Pentru mulţi, concediu însemnă un chiolhan prelungit în neştire, cu nelipsitele lăzi de bere şi grătare pentru mici meşterite din discurile folosite cândva la afânarea solului, cu mese aşezate alături de munţi de gunoaie, mizerii, cu nelipsitele manele, turcisme, muzică ţigănească, indiană de la Raj Kapur la „O floare şi doi grădinari”, toate „oferite” din belşug până la spargerea difuzoarelor şi timpanelor, după care, târziu în miezul nopţii, petrecăreţii devin ei înşişi „mari” cântăreţi, adică urlători, şi dansatori, iar cei din jur, vârstnici, copii, sunt nevoiţi să suporte golăneala. Orice intervenţie se poate solda cu oase frânte, capete sparte, cu cuţit „de luat gâtul”. Fiind încă „timoraţi” două decenii după revoluţie, prea mulţi poliţişti şi jandarmi se fac că plouă, iar cetăţeanul plătitor de impozite grase trebuie să rabde mârlănia. Asemenea „distracţii”, singurul ideal de viaţă în cazul când munca şi cartea sunt pentru „proşti”, „guţeri” etc. îi determină pe tot mai puţinii turişti străini să părăsească discret hotelul, pensiunea, camping-ul. Altădată nu vor mai greşi. În ţara lor se pedepseşte până şi aruncarea chiştocului pe jos. Până şi cei mici ştiu că folosirea boschetelor, copacilor, gardurilor pe post de WC atrage după sine pedepse usturătoare, iar golănia, puşcărie. Acolo la ei pe poliţist nu-l vezi la crâşmă, nici în public, dar, când ai făcut „pozna”, apare negreşit pentru a-ţi lua banii. Nu puţini. Orice replică e de prisos.

Totul s-ar putea rezolva prin apelul la civilizaţie, la ordine, la reguli pe care turistul să şi le asume conştient când e încă treaz şi să le semneze ca pe un contract atunci când îşi plăteşte serviciile iar patronii şi autorităţile publice să vegheze ca toţi să le respecte.

Că preţurile sunt exagerate cu mult faţă de vecinii noştri bulgari, greci, turci nu e o noutate. Ofertă mică, preţuri mari. Problema ţine şi de educaţie. Românii se mulţumesc cu puţin, cu orice, arareori negociază, sunt grandomani, aruncând banii fără să ştie pe ce. Însă cel ce a luat contact cu seriozitatea „nemţească” a bulgarului, turcului, grecului, nu va mai dori nicidecum, niciodată să apeleze masochist la serviciile locale. Din nefericire, modelul civilizat de a face turism prinde greu la noi. Contrastele sunt evidente. De la hotelurile de 5 stele la pensiuni sau camping-uri distanţa e uriaşă, deşi onorabilitatea, respectul ar trebui să fie aceleaşi peste tot. Ruşinea, obrazul aduc multe foloase fără a costa parale, doar buna creştere.

O situaţie paradoxală este cea a combustibililor auto. Fiecare şofer a observat că maşina sa „trage” mai bine sau mai rău în funcţie de staţia de la care se alimentează. Chiar dacă s-a investit uriaş în construcţii cum vezi în toată Europa, benzina, motorina sunt uneori atât de proaste, încât duc la avarii grave, mai ales în cazul maşinilor sofisticate, sau la creşterea alarmantă a consumului. Ai impresia că nimeni nu mai controlează cifra octanică. Totuşi comercializarea unor mărfuri sub standardele afişate constituie infracţiune. Câţi benzinari arestaţi aţi văzut? Maşini scoase din uz înainte de vreme, câte vrei.

Vacanţă reuşită însemnă până la urmă seriozitate şi eficienţă ale muncii.

Petru Tomegea

Cambridge

Populism pentru eternitate

Oricine urmăreşte viaţa noastră politică descoperă stupefiat că populismul însoţit de mesajul demagogic a rămas cea mai eficientă cale de adunare a voturilor. Tribulaţiile acestei stratageme sunt clar şi dureros subliniate de către Tom Gallagher în „Furtul unei naţiuni” (Humanitas, 2004), carte din cauza căreia ar fi trebuit că să curgă multă cerneală în România. Or, în afara câtorva semnale şi recenzii, mare lucru nu s-a spus.

Apărut în Rusia ţaristă ca ideologie şi mişcare precursoare socialismului prin anii 1870, populismul devine doctrină politică abia în procesul de eliberare a Americii Latine. Lăsând la o parte varianta unui curent artistic de început de secol XX, populismul defineşte o atitudine politică vizând satisfacerea revendicărilor populare imediate fără o finalitate pe termen lung (Larousse). Este o modalitate rapidă, eficientă de a obţine, a menţine puterea şi controlul asupra unor mase electorale paupere, lipsite de carte şi simţ civic. Ţinta ascunsă e raptul banului public.

Motivaţia prezenţei deşănţate a populismului în România este aceeaşi ca pretutindeni: înapoierea social-economică generatoare de sărăcie, lipsa transparenţei, precaritatea educaţiei politice şi, de aici, imposibilitatea situării într-un spectru politic normal (Gallagher, p.26). Adică între stânga hipertrofiată şi dreapta anemică. De reţinut că majoritatea formaţiunilor se declară de dreapta. Vinovaţi sunt actorii politici atât de dinainte dar mai ales de după revoluţie, când năvălesc intempestiv în prim-plan veleitarii şi oportuniştii, cei ce, eliberaţi de conjunctural, nu au fost, nu sunt în stare să alcătuiască un program politic, indiferent de culoare, să-l explice ori măcar să-l susţină şi să obţină voturi în cunoştinţă de cauză. Au câştigat alegerile, inclusiv ultimul preşedinte, cu acelaşi mesaj populist care i-a garantat d-lui Iliescu 3 (patru) mandate şi i-ar mai fi garantat pe viaţă, dacă era cazul. Din nefericire, nici unul dintre aleşi nu se simte revoltat că, fără populism, nu s-ar fi putut câştiga nicio majoritate pe mândrul nostru plai. Revolta, interioară, a multora, nu dintre ei, ci dintre noi, e pe măsură.

Situaţia se cuvine a fi analizată.

După o lectură sumară a programelor politice nu numai ale partidelor ci şi ale candidaţilor la europene, se observă de departe că par făcute de aceeaşi mână. Demagogia şi o variantă actualizată a limbii de lemn au pus stăpânire pe oferta electorală de la stânga la dreapta încât îţi vine să-l înţelegi pe dl Geoană, conştient că fără să promită marea cu sarea, fără să lase senzaţia că poate deveni un atotputernic tătuc asemeni predecesorului său nu are nici o şansă de a ocupa jilţul Cotrocenilor, tehnica minţirii alegătorilor fiind stăpânită până şi de ultimul candidat la oricare post de primar comunal. Mandatul d-lui Constantinescu a fost o lecţie aspră pentru politicieni şi analişti politici care nu au înţeles nici azi mesajul „scârbei” funciare faţă de politicianismul populist, de ipocrizia şi cinismul atâtor vânători de adeziuni electorale.

Lipsa transparenţei în munca de concepţie politică îşi are rădăcinile în absenţa cercetării ştiinţifice, a clarviziunii, a definitivării unor proiecţii generale pentru fiecare domeniu de dezvoltat. Oriunde în lume partidele îşi stabilesc la vedere sfere de interese politice, economice, sociale, pe o perioadă determinată, iar inamicul îl constituie subdezvoltarea, obstrucţionarea libertăţilor, inechitatea socială. Formal doar, mesajul constructiv se află şi la noi, dar nimeni nu dă două parale pe el, pentru că în fapt efluviile activiştilor de campanie sunt dirijate spre distrugerea cu orice preţ a adversarului.

Datorită proastei circulaţii a ideilor, a programelor, niciodată puse în operă,  electorii nu-şi canalizează simpatiile partizane în funcţie de doctrine de stânga ori de dreapta, ci după lideri „carismatici”, autoritari, cu notorietate, cópii mai mult ori mai puţin fidele ale modelului ceauşist. Şi e de mirare pentru că, dacă posesorul mantalei staliniste generatoare de adepţi „aplica” doar marxism-leninismul, competitorii actuali sunt oameni şcoliţi, informaţi, umblaţi prin capitalele politicii mondiale. Cu toate acestea, imorala uşurătate politică urmează scrupulos itinerarul sistemelor de relaţii fără a se crampona de ideologii nobile ca propăşire, bine comun, perorate pe de rost nu numai în campaniile electorale, iar practica dublului mesaj încă nu a dispărut.

Nenorocirea e că nici viitorul imediat nu sună încurajator întrucât populismul a devenit necesitate de stat. Nici un guvern nu a încercat să aplice programe de diminuare a dependenţei individului marginal(izat) faţă de banul public, aşa cum nu s-a desfăşurat vreo campanie măcar temporară de educare a electoratului fără acces la ziare, radio ori televiziune. Depolitizat-depersonalizat, învăţământul românesc, ajuns a şaptea roată la căruţa bugetului, nu mai face nici un fel de educaţie social-politică. Cât despre Political High School în variantă autohtonă, rezultatele se văd. De reamintit că imediat după revoluţie politica a fost alungată din firme şi instituţii, iar politicienii au fost înfieraţi proletcultist drept vânători de ciolan, ceea ce nici nu era departe de adevăr. Nimeni nu a ne-a învăţat că implicarea profesionistă în politică este în fapt un gest patriotic, iar serviciul dedicat celor mulţi devine un act creştinesc dacă e făcut cu bună-credinţă.

Ca mai totdeauna de-a lungul istoriei lor zbuciumate, norocul românilor nu a venit de la ei înşişi, ci de la mari personalităţi ale străinătăţii care şi-au dat seama că niciun politician carpatin nu-şi va tăia singur craca de sub picioare punând în practică reforme coerente şi eficiente de dezvoltare a statului de drept şi a democraţiei.

Petru Tomegea, Cambridge