Cuvântul „boier” fost tradus în alte limbi prin lord, grand, noble, Gutsherr, boyard, Bojar, ultimele două fiind preluate ca atare din română, nu din rusă, unde se pronunţă ’baiàrin’ (cf. Petit Robert, 1), iar boieria a fost privită ca lordliness, grandness, noblesse, nobility, nobilità etc., ca în toată Europa. Cu o etimologie incertă, „boier” face parte din tezaurul lexical balcanic, din Turcia până în Serbia şi Ucraina. Moştenindu-şi înaintaşii şi moşia ca maiores terrae, boierul român n-avea de ce să-şi împrumute numele de la slavii migratori, care-şi stăpâneau pământul în comun, nici de la osmanlâi. Ca dovadă, păstrarea vocalei „o” şi persistenţa consoanei „d” în limbile romanice.
Ruinată de către fanarioţi, boierimea românească şi-a contemplat apusul abia după detronarea lui Cuza, ultimul domn pământean. Hohenzollernii n-au prea băgat-o în seamă, iar regimul de democraţie(sic!) populară a alungat-o fizic şi moral din istorie, ura de clasă strămutând-o în domicilii forţate, lagăre de muncă, puşcării. O bună parte s-a risipit în cele trei zări, căci din a patra a venit urgia.
Însă simţământul boieriei era prea adânc intrat în ale noastre mentis formae ca să poată fi uitat. Nu e vorba de grandoarea nobiliară a vechilor logofeţi, vistieri, hatmani, spătari, vornici, bani, făcători de ţară şi de neam, de dragostea lor de ocină străbună, născătoare de descălecat şi albastrul liniştii voroneţiene, ci de burghezie, de mulţimea celor ce visau la modul de viaţă boieresc, de perenele cohorte ale parveniţilor pofticioşi de mărire, titluri, tabieturi şi acareturi ale înaltei clase. Pentru că boieria adevărată presupunea demnitate şi onoare, dorinţa asta de parvenire ar trebui numită „boiereală”. Ciocoismul e altceva.
Amatorilor de boiereală le-a venit ideea că statul, societatea, talpa ţării trebuie să le recunoască statutul, meritele şi să le privilegieze existenţa. Având în vedere astfel de tendinţe uzurpatoare, Regulamentul Organic a încercat să reconstituie după model rusesc stepenele, legile vechilor boierii pământene. Numai că simţământul ignobil s-a perpetuat până în zilele noastre în mintea unor elite politice şi economice de sorginte incertă, dar fudule şi prădalnice. Literatura preluase aria tematică încă de pe vremea lui Nicolae Filimon, continuând-o cu iluştrii Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu.
Probozită până şi de ţăranii răsculaţi la 1907, boiereala a creat o falie adâncă între poporeni şi elite, vizibilă în mânia cu care Marin Stan, personaj din „Răscoala” lui Rebreanu, îşi biciuieşte boii fiindcă „s-au boierit”. Falia nu a dispărut, ci alimentează mai departe clivajul dintre săraci şi bogaţi, dintre guvernaţi şi guvernanţi, dintre cei şcoliţi şi restul, dintre contribuitor şi stat, simţit mereu ca opresor. Cultivată cu inconştienţă de activismul comunist pentru a-şi perpetua puterea, ura împotriva celor avuţi s-a atenuat după ’89, numai că, scăpate de sub control totalitar, averile noilor descurcăreţi şi potentaţi au depăşit cu mult limita legalităţii, a bunului simţ. Astfel boiereala devine modus vivendi: importante segmente ale lucrătorilor, ale funcţionarilor au început goana după avantaje, privilegii şi programe preferenţiale: „Că boierul cât de mic/ La amiază doarme-un pic”. Respectul pentru muncă avea un singur reper, mărimea remuneraţiei, a concediilor, a primelor, a sporurilor. Pe deasupra, mereu marginalizaţi, pasionaţii, vocaţionalii, trăitorii din meseria practicată cu talent şi dăruire şi-au pierdut elanul, mândria în contact cu gustul înăcrit al retribuţiei şi al nerecunoştinţei mediului social.
Apoi s-a declanşat o adevărată întrecere între cei cu posibilităţi pentru a se deosebi de vulg, de angajaţii cinstiţi: apare fenomenul înmulţirii vilelor de lux, una reprezentativă, purtătoare de blazon, în centru, alta în peisaj silvestru / alpin. Începe goana după palate, conace, maşini scumpe, relaţii în medii politico-administrative, bogăţia fiind exhibată în total dispreţ faţă de lege şi necazurile aproapelui. Încet-încet, s-a încetăţenit credinţa că mărimea averii, dimensiunea conturilor e musai să coincidă cu poziţia socială, cu valoarea intelectuală, înălţimea diplomelor, mulţimea cărţilor publicate, a emisiunilor radio-tv. Aşa că noii boieri au dat iama în doctorate şi titluri universitare luate la hurtă, tomurile le încovoaie rafturile propriilor biblioteci, iar învăţăturile de cafenea şi bon-viveuri ne sunt livrate la calup la ore de vârf. Meritocraţia face ploconeli în faţa ipocriziei şi a mitocăniei, de aceea nonvalorile ni se vând ca podoabe de preţ. Într-un spaţiu public anomic, modelele de viaţă onorabilă au fost trecute la index.
Din nefericire, degenerarea nu se opreşte. Ştergându-şi cu grijă urmele primului milion de dolari, cu conturile şi afacerile în offshore, departe de ochii curioşilor, îmbogăţiţii „de tranziţie” au năzuit la început spre prim-planul politicii, acolo unde se hotăra cine trebuie să fie bogat şi cine nu. Melanjul între politică şi afaceri funcţionează şi în ţările cu pretenţii, dar în lumea a treia devine adevărată sursă de sărăcie. Modelul politicianului cu bani s-a impus, iar al celui „sărac şi cinstit” e pe cale de ducă. Boierii de tip nou, plini de ifose şi pretenţii, au devenit de neînlocuit într-o societate în care şcoala nu-şi mai află rostul. Pe drum, au abandonat termenul autohton, plin de conotaţii peiorative, în favoarea celui de „baron”. Ei fac şi desfac totul, de la bugete locale, până la legi şi coaliţii guvernamentale.
Între timp, bogăţia le-a crescut peste măsură, aşa că „greii” sunt scumpi la vedere. Îşi scot însă argaţii la înaintare, le plătesc campanii electorale scumpe, le creează imagine şi notorietate ca să ni-i livreze apoi drept diriguitori incoruptibili. Mizează pe recunoştinţa lor de liberţi. Până azi n-au greşit.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 