Nici nu știu cum s-o iau. Când îi văd pe urmașii lui Ion Iliescu ridicându-l în slăvi pe Corneliu Coposu, al cărui centenar îl sărbătorim în aceste zile, nu știu dacă mai întâi trebuie să mă bucur sau să mă revolt.
Mă bucur totuși fiindcă, iată, la aproape două decenii de la dispariția sa i se recunosc meritele, calitățile de om politic vizionar și de lider moral al României, dar totodată mă revolt că tocmai urmașii celui ce a rămas „cu sula (lui Coposu) în coaste” încearcă să profite politic de imaginea și notorietatea Seniorului. Din partea lor, un gând pios și o lumânare la Bellu ar fi fost infinit mai potrivite.
Revoltă și frustrare
Dar revolta mea are și motive temeinice: partidul căruia i-a dedicat ultimele picături de viață agonizează din 2000 încoace. Readus la viață în zilele fierbinți ale Revoluției din 1989, PNȚCD-ul a fost reclădit cu multă muncă, cu sacrificii imense și cu multă dăruire de către țărăniștii abia ieșiți din temnițele și lagărele comuniste. Tot cu multă trudă au fost (re)construite din fărâmituri antebelice și celelalte partide istorice, PNL-ul lui Radu Câmpeanu și PSDR-ul lui Sergiu Cunescu. Destinul lor se suprapune peste suișurile și coborâșurile democrației românești.
Dacă destinul PSDR-ului s-a încheiat încă din 2000 după ce s-a unit cu Partidul Socialist al lui Tudor Mohora, fiind înghițit în același an de către PDSR, fost FSN, dacă PNL-ul a rezistat ca partid parlamentar după atâtea atacuri, sciziuni și trădări, ei bine, PNȚCD n-a reușit să facă față dispariției Seniorului în 1995, nici moștenirii acestuia decât câțiva ani. Este adevărat că eșuarea partidului coincide cu ieșirea din activitate a foștilor deținuți politici, la fel cum concurența unor veleitari pentru întâietate în partid l-a scos la marginea eșichierului național.
Fără Senior suntem singuri
Se spune că, fiind atât de radicali și opunându-se cu atâta tărie FSN-ului, țărăniștii get-beget ar fi fost infiltrați de Securitate și de urmașii acesteia sau de către serviciile secrete ale lui Virgil Măgureanu. Numai că, fără complicități din interior, fără nimicnicia unor lideri care au traficat zestrea de voturi și imagine a PNȚCD în propriu interes, partidul-simbol al anticomunismului românesc nu putea fi îngenuncheat. Și apoi, mi-amintesc adesea cuvintele calde, pline de respect și considerație pe care însuși Virgil Măgureanu le avea pentru Corneliu Coposu și țărăniști.
Un alt motiv al revoltei este că modelul Coposu nu a prins. Am observat, în schimb, că „modelul Coposu” este pe buzele mai tuturor politicienilor care vor să-și demonstreze „coloana vertebrală” înainte de a o remarca alții. Din fericire, „modelul Coposu” înseamnă cu totul altceva: un om politic exemplar, trecut prin experiența tragică a temnițelor securiste și a universului concentraționar, un om vizionar ale cărui principii nu sunt negociabile, căci onoarea și cinstea nu se pot cumpăra, nici vinde.
Un postcomunism fără glorie
Dar în afara sentimentului de revoltă trebuie să recunosc că sunt dominat de frustrare: Seniorul a avut dreptate. Oricât și-ar schimba înfățișarea, comuniștii, securiștii și urmașii acestora nu-și schimbă comportamentul. Continuă sistemul PCR (pile, cunoștințe, relații) în plin avânt capitalist, averile le cresc odată cu funcțiile, copiii, rudele, tovarășii de afaceri și petreceri, indiferent de merite și competențe, beneficiază de favoruri…
În plus, foștii „tovarăși” și ai lor nu-și fac un ideal din serviciul adus patriei și partidului care i-au promovat, pe principiul că numai boul e consecvent. Ca urmare, își trădează colegii în schimbul unei sinecure, devin traseiști de profesie, slujesc mereu partidului de la putere sau personajului „tare” care le garantează averea, bunăstarea și libertatea.
Un Rege și un prim-ministru
Pentru ei ideologia nu contează, iar voturile le obțin cu promisiuni deșarte la televizor sau te miri ce la sacoșă. În loc de principii, își afișează cu nonșalanță ipocrizia, desfrâul și luxul. Fac publice programe și proiecte ca să atragă voturi și să vadă lumea cât de importanți sunt, dar mai toate rămân uitate prin sertare.
Seniorul Coposu a fost un monarhist convins, iar în nopțile de nesomn mi se arată un grup statuar ideal: Mihai – rege, Coposu – prim ministru. Refuz să cred că în 25 ani România n-ar fi fost lângă Franța, Belgia și Spania.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 