Nu e zi să nu izbucnească noi controverse legate de guvernarea României. Astfel, deşi rolul de arbitru politic a fost individualizat destul de clar în Constituţie, niciun preşedinte nu s-a spetit să arbitreze între cele trei puteri ale statului nostru de drept, concept mai mult teoretic deocamdată.
Dacă în ceea ce priveşte starea de constituţionalitate şi legitimitate există un arbitru desemnat de Constituţie, recte Curtea Constituţională, un arbitru ce a primit competenţe sporite prin modificările din 2003, în ceea ce priveşte activitatea politică, arbitrul ne lipseşte cu desăvârşire. Şi nu de azi, de ieri.
Ce este arbitrul?
Încercând o rapidă ochire a situaţiei în discuţie, se observă că absenţa arbitrului intern a dus întotdeauna la căutarea altuia extern. Astfel, la început, certurile între diferite entităţi politico-statale din Evul Mediu au fost arbitrate de Imperiul Bizantin, Înalta Poartă Suzerană, uneori de Polonia, de Rusia, de Puterile Centrale, de Austro-Ungaria, apoi de URSS …
Primii care au înţeles rolul arbitrajului politic intern au fost monarhii britanici, după decapitarea postmortem a republicanului Oliver Cromwell, ca apoi istoricii, filosofii şi sociologii să delimiteze clar noţiunea de „arbitru”.
Românii şi arbitrul
Românii au beneficiat de o singură perioadă de graţie: 1866 – 1947, cu intermitenţe provocate de jocurile amoroase ale lui Carol al II-lea, de excesele de putere ale mareşalului Antonescu şi de ocuparea ţării de către sovietici.
Acum rolul de arbitru îl joacă UE şi SUA. De remarcat că nevoia de arbitri externi a apărut în perioadele de slăbire a forţei şi unităţii statale, când degringolada politică nu putea fi rezolvată manu militari.
Preşedintele jucător
Înţelegând în manieră proprie rolul constituţional de arbitru-mediator-moderator, preşedintele Băsescu şi l-a asumat pe acela de jucător, alegând să funcţioneze ca un domn medieval care ţine-n propria mână Preşedinţie, Parlament, Executiv, Justiţie, servicii secrete şi CSAT…
Partidele din arcul guvernamental, incapabile de iniţiative, de alte opţiuni decât cele ale preşedintelui, au fost nevoite, nu se cunosc motivele, să-i execute deciziile. Demult n-am auzit de vreo propunere care să nu vină de la Cotroceni. Aşa au apărut Legile salarizării, a educaţiei, a sănătăţii, inclusiv ideile de regionalizare şi de modificare a Constituţiei.
Când apare necesitatea arbitrului extern
Sub aspectul arbitrajului politic, perioada actuală este la fel de neagră ca aceea a lui Gheorghiu-Dej, când Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu i se plângeau lui Stalin, sau pe vremea republicii ceauşiste, când Silviu Brucan, în fruntea unor disidenţi comunişti, făcea naveta între Moscova şi Washington pentru a testa reuşita unei eventuale lovituri de palat. Cu aprobare de la Securitate.
Ceea ce s-a întâmplat şi în 2012: văzând că în ţară n-are cui se adresa, că propunerile şi criticile sale nici măcar nu sunt luate în discuţie, Opoziţia unită s-a plâns de excesele Puterii, de rele tratamente şi abuzări ale democraţiei atât în plenul Parlamentului European cât şi la Comisia Europeană, iar recent o delegaţie a USL s-a deplasat în acelaşi scop peste ocean.
Discursul regelui Mihai în faţa camerelor reunite la Parlamentului României tocmai asta a scos în evidenţă, că poporul este suveran şi „trebuie ascultat”, nu invers, că politicienii, indiferent de culoarea politică, au un singur ţel, buna guvernare şi bunăstarea tuturor, nu cumularea tuturor puterilor în stat.
Ce e de făcut?
E clar, boala e veche. Paşoptiştii au înţeles primii că nu suntem în stare să ne desemnăm un arbitru imparţial, bazându-se pe transformările insidioase ale personalităţii lui Cuza. Aşa s-a ajuns la monstruoasa coaliţie din 11/23 februarie 1866, când domnitorul a fost forţat să abdice. Peste ani şi ani, fenomenul Cuza a devenit regulă.
Chiar dacă în Constituţie se spune clar că „Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid”, cu excepţia dlui Constantinescu, nimeni nu a putut face abstracţie de propriul partid, de foştii comilitoni, ba chiar şi le-au condus cu mână forte.
Însă vremea preşedintelui jucător, a omagiilor şi a băilor vetuste de mulţime a apus definitiv, iar politicienii trebuie să înveţe a asculta glasul poporenilor, care, sătui de experienţe nefaste, vor fi nevoiţi să caute cu grijă un arbitru înţelept. Deşi Regele ne este încă aproape.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 