Efectul pervers

Ideea a mai fost vehiculată, marginal ori în şoaptă, în mediile de informare fără ca sociologilor să le producă insomnii, deşi implicaţiile social-politice tulbură de ceva vreme sănătatea democraţiei. Limbile romanice, inclusiv latina, dezvoltă câmpuri semantice impresionante ale adj. „pervers”, iar cele germanice şi engleza au doar sensurile mai importante: denaturat, vicios, înclinat spre rău, indiciu al configuraţiei spirituale diferite. Dintre semnificaţiile autohtone, interesează în rândurile de faţă doar deturnarea finalităţii liber şi colectiv asumate, pervertirea diabolică a interpretării factologice, falsificarea, inversarea sensului adevărului pentru a servi unui interes politic mascat. Acest tip de perversiune e calul troian al democraţiei, al libertăţii de opţiune.

Pervertirea e posibilă datorită unor stereotipii mentale caracteristice mulţimilor dependente de statul atotputinte, graţie reflexelor conservatoare, fricii de schimbare şi slabei reactivităţi la perceperea realităţii. Se doreşte păstrarea unui statu quo devenit între timp stare de fapt autosuficientă (cf. revoltele periferiei franceze, n. a.). Boala nu e pur românească, dar profesioniştii noştri pot fi socotiţi adevăraţi maeştri ai speculării în propriul interes, mai ales politic. Acum se pregăteşte o nouă campanie electorală, iar consultanţii dezgroapă strategii leniniste verificate, de aceea ar fi binevenită măcar o punere corectă în termeni.

Comunismul a întâmpinat mari rezistenţe din partea „nerecunoscătorului” popor român. Însă după „curăţarea” de „duşmani de clasă”, adică de elită, a ajuns simplă populaţie, entitate gregară la cheremul manipulatorilor de serviciu, fără acces la mijloace de informare: lihnită de foame şi rebegită de frig, trebuia să se sacrifice pentru viitorul de aur al omenirii deoarece numai meleagul românesc, centrum mundi, putea să salveze valorile umanităţii; confiscarea averilor a urmat pildele lui Iisus, de aceea nici reacţia la jefuirea proprietăţii nu a fost una extremă, iar asasinarea, torturarea membrilor marcanţi ai societăţii, neîncrezători în lumina de la răsărit, s-au făcut în numele poporului obidit şi exploatat; deşi bunurile, ustensilele ne erau primitive, industria era măreaţă, iar cârmaciul, genial, deoarece aveam cele mai multe tone de grâu şi oţel pe cap de locuitor…

După o revoluţie sângeroasă, lucrurile au continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: comunismul „e” un sistem nobil, dar a fost prost aplicat, în plus, a mai şi fost întinat de tiran & sinistră; vinovaţi pentru greşelile lor au fost alţii, iar securitatea nu şi-a făcut / nu-şi face decât datoria patriotică, păzindu-ne să nu ne prăpădim ţărişoara.

Văzând că disimularea adevărului despre lovitura de stat ţine, a urmat deturnarea perfidă a neaoşei democraţii „originale”, iar exacerbarea făţarnică a instinctului conservator al maselor s-a făcut prin sloganuri populiste în mass-media. Libere. Apoi, efectul neaşteptat de eficient al vectorilor a trebuit camuflat, iar caracterul pervers soft-ificat. Râdea de noi lumea. Neobişnuită cu critici aduse pe faţă „noilor” conducători, populaţia s-a  temut / speriat atât de tare de destabilizare, de rege, de moşieri, de restitutio in integrum, încât a trecut la acţiuni „hotărâte” în apărarea idolilor prin mişcări de stradă bine regizate: „Ce au, maică, cu Iliescu săracu’, el se luptă pentru noi şi ai lui Coposu îi bagă sula în coaste!”. Binecunoscut tovarăşilor de drum din cursul „Maskirovka” (cf. Emil Constantinescu), efectul pervers a adus deplin succes în alegerile din Dumunica Orbului şi următoarele, în evenimentele din 13-14 iunie, în mineriade repetate până la compromiterea imaginii de naţie europeană, guvernabilă. Mascaradele au venit pe fondul experienţei politice naive, a noastră şi a hoardelor de ortaci, pregătite din vreme ca batalioane de asalt şi gărzi pretoriene pentru călcarea în bocanci a firavei opoziţii.

Surprinşi asupra faptului de către Europa civilizată, uzurpatorii puterii au amânat aclamarea învingătorului propriului popor, în schimb „specialiştii” au observat punctual că, „dând” în Iliescu, acesta creşte vertiginos în sondaje. Ideea subversivă a devenit prioritate naţională: au apărut ca din senin ştirişti, analişti cu soldă, profeţi ai derizoriului uniţi într-un sistem imund pentru fructificarea perversităţii. Au fost necesari mulţi ani pentru ca, după atenţionarea repetată asupra mârşăveniei, parte a alegătorilor să-şi dea seama că divertişii, caţavencii, cârcotaşii, casandrele năimite etc. aduceau în deceniul trecut voturi celor „beşteliţi”. Însă PR-ul agresiv-negativ cu mari şanse de influenţare a luat locul propagandei ceauşiste, încă în vogă.

Acum lucrurile cad în desuetudine. Nu de tot. Până la descoperirea altor metode, aceiaşi mardeiaşi mediatici, lansatori de fumigene continuă inerţial în stilul consacrat, chiar dacă victimizarea nu mai garantează reuşita. Facem caz de reforme totale, revizuiri capitale, de prostituţie, droguri, cu imagini şocante, ca să nu se vadă sărăcirea agendei publice a puterii; ţinem la foc mic conflictele din justiţie, CFR, educaţie ca să izbucnească doar atunci când servesc interese politicianiste. Legea lustraţiei ar trebui imediat aplicată, dar susţinătorii ştiu bine că nimeni nu se va atinge de cele 70.000 de dosare ale grangurilor, ci doar de plevuşca  delatorilor ordinari. În plus, martirii gulagului, tot mai puţini, mai pot aştepta. Dar crimele s-au prescris. În fapt, gurile păcătoşilor scot în evidenţă dimensiunile tragice ale dezastrului moral provocat de mecanismul diavolesc de înstăpânire pe conştiinţele fraţilor săraci cu duhul.

Sursele efectului pervers sunt pe cale să-şi epuizeze „noutăţile”, eminenţele „roşii” nu mai au inspiraţie, şcoala putiniană nu oferă gratuit asistenţă, iar a serviciilor secrete celebre e scumpă. Doar political correctness e degeaba.

Petru Tomegea