Generată de lipsa de transparenţă, ocultarea deciziilor politice constituie hrana predilectă a presei de două decenii. Motivaţia psihologică e destul de simplă: când se ascunde ceva, curiozitatea descoperirii acelui „ceva”, a decriptării semnificaţiei poate atinge cote paroxistice. Nu a fost zi în care să nu răbufnească informaţii despre înţelegeri dosnice ale mai-marilor vremii, în deplin dispreţ faţă de lege şi corectitudine politică, faţă de onoare, demnitate şi ruşine. Au ieşit la iveală hotărâri luate în pripă, ori la întâmplare, ale căror efecte le suportăm cu naivitate, negocieri ca la obor, urmate de comunicate ipocrite menite a abate atenţia celor mai mulţi de la problemele grave cu care se confruntă. Li s-a spus, în bătaie de joc, politică, negociere, compromis. Pentru aşa ceva au fost remuneraţi din bani publici, diminuându-se fondurile şcolii şi ale spitalului. Toate au avut ca ţintă: jaful bugetului public, eludarea legilor în vederea câştigării sau a menţinerii puterii, golirea buzunarului celorlalţi şi îngrăşarea porcoasă a conturilor proprii, aranjarea copiilor, nepoţilor, unchilor, mătuşilor, verilor, finilor şi a tuturor ţiitoarelor în posturi, moştenire de „familie”, unde competenţa, softul şi hardul ar fi trebuit să fie condiţii sine qua non. Întreaga societate a intrat într-o fundătură din care nu mai poate, sau nu ştie să iasă nici acum, iar timpul nu mai are răbdare.
Drumul parcurs în aceşti ani, cu nenumărate poticneli, întoarceri, renunţări a pornit de la început cu asemenea făcături născute dintr-un egoism feroce. Astfel, unii au declanşat revolta în stradă cu mii de morţi şi răniţi, iar alţii, dintre „foşti”, ajutaţi de vechile structuri şi reţele reactivate, au profitat, fiind emanaţi direct în jilţurile puterii „democratice şi libere”, speculând indulgenţa românilor. Şi-au făcut fronturi, uniuni, alianţe, asociaţii transferându-se mereu din una în alta, doar-doar se va pierde urma imposturii şi se va căpăta legitimitatea atât de mult visată, dar rămân încă neclintiţi în fotolii aducătoare de profituri, sinecure grase din care supraveghează cu acribie totul pentru ca nimeni să nu mişte în „front”. Tunurile date contribuabililor le-au adus beneficii imense. Totul se rezolvă cu un telefon sau o semnătură unde trebuie.
A năvălit însă peste cazanul în care fierbe mocnit, molcom, ciorba românească greu digerabilul an 2009, când, „ameninţaţi” de-a dreptul cu înapoierea şi sărăcia, politicienii trebuie să aleagă în cunoştinţă de cauză o cale lipsită de ambiguitate spre civilizaţie, libertate, democraţie autentice, de data aceasta pentru toţi şi pentru totdeauna, fără a o mai putea vreodată coti după cum bate vântul, ca până acum. Opoziţia, de 65 %!, deocamdată timid, pare a fi înţeles că schimbările trebuie să fie mai de profunzime, iar puterea simte ameninţător bătaia furtunii prin grajdurile lui Augias, răspândind în atmosferă miasme insuportabile.
Prima victimă va fi chiar şmecheria politică a ultimilor ani, naşul moral al acestui tip de epocă şi comportament politic, amestecat în majoritatea controverselor postdecembriste. Ei bine, epoca celui mai tare din parcare tinde să apună încet-încet, istoria nevrând să se procopsească cu o dilemă suplimentară, dar cu „arta” tergiversărilor, a dezinformării şi manipulării, în care ni s-au experimentat pe viu nălucile lui „big brother” şi ale populismului în eşuare latentă dar progresivă, merge mai greu.
Din păcate, deciziile politice se iau încă departe de ochii lumii, în secret, pe şest, la restaurant, la club, în piaţa publică şi chiar la televizor, motiv pentru care impresia scenariilor, a ocultării se accentuează. Nici vorbă de instituţii de cercetare, de prognoză, de consiliere a experţilor, de studii aprofundate, nici vorbă de experimente ştiinţifice, singurele asemenea decizii fiind cele ale organismelor internaţionale care ne prind mereu pe picior greşit.
În plus, a mai apărut o cabală: preşedintele face totul, guvernul aşijderea, parlamentul a trecut în opoziţie, iar oamenii simpli rămân cu semnele de întrebare şi cu necazurile. Gâlceavă după gâlceavă se insinuează din senin(?), lăsându-se impresia că se lucrează pe rupte. Însă criza se adânceşte. Vezi cazul prăbuşirii economice şi al libertăţii presei ajunsă pe ultimele locuri în Europa.
În consecinţă, se mai prefigurează deja câteva semne de întrebare: se fac dinadins, în cunoştinţă de cauză, ori sunt rodul incompetenţei şi al neputinţei, iar, dacă lucrul acesta se dovedeşte şi cu intenţie, domnii care şi-au asumat puterea vor trebui să dea socoteală nu numai politic. Societatea românească are nevoie de mijloace şi posibilităţi mai rapide de autocorecţie pentru că numai sancţiunea electorală rămâne tardivă şi insuficientă pentru cei 20 ani de impostură, de confuzii şi stagnare, de degradare morală, de minciună, uitându-ne cu jind la suratele noastre de „lagăr” în marş forţat spre civilizaţie. Nu se poate învinovăţi la nesfârşit poporul român pentru lipsurile grave ale atâtor diriguitori fără chef de treabă. A sosit momentul unei analize riguroase şi lucide a cauzelor pentru care nu reuşim să ieşim din marasm. Vom fi în stare?
Dilema cea mai grea rămâne dacă autorii profită cumva de întârzierea reformelor radicale, altele decât cele sub stindard electoral, care să ducă la ieşirea populaţiei din starea de sărăcie şi lehamite, fără depopularea ori exodul satelor şi al oraşelor româneşti spre locuri de muncă mai bine plătite în lumea amară. Din cât se vede, deciziile luate cu încălcarea gravă a legislaţiei şi a deontologiei profesionale se răzbună mai devreme ori mai târziu. Şi atunci, cui prodest? Nu era mai bine dacă toată energia risipită aiurea ar fi fost pusă în slujba ţării conform jurământului rostit cu fast la instalarea în funcţie, jurământ uitat imediat, pentru care nimeni nu a dat niciodată socoteală?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 