În ultimele două decenii, clivajul cultural, competiţia benefică între capitală şi provincie au căzut în derizoriu. Indiferent ce s-ar realiza, fie artă, fie ştiinţă, dacă nu e de pe Podul Mogoşoaiei, aproape nu contează. 
Edituri naţionale, expoziţii periodice de carte, de artă au uitat că scriitori, pictori, arhitecţi, muzicieni nasc şi la Moldova, Ardeal, Banat. Aşa că studii ca teza de doctorat a distinsei profesoare Iulia Murariu, volume de proză şi versuri ale cutăruia „de la ţară” nu pot intra nicidecum în planurile editoriale centrale, mult mai preocupate de „operele” celor ce deţin pâinea şi cuţitul bugetelor decât de valoarea propriu-zisă. Având vizibilitate doar locală, rareori aceste lucrări pătrund în circuitul mediatic naţional ca să se bucure de atenţia comentatorilor avizaţi. De aici şi sentimentul de generalizare a crizei valorilor.
Cărţile autoarei apar la edituri cvasinecunoscute, „Accent print”, 2007 şi „Euroland” din Suceava („Interjecţia în limba română”, 2003), dar dovedesc tentaţia de a scrie profesionist despre literatură. Li se adaugă contribuţiile făcute publice la sesiuni de comunicări. Tânăra cercetătoare consideră că lingvistica, prin ramurile ei lexicologică, morfologică, sintactică, stilistică, semantică etc. trebuie să fie instrumentul principal al criticului într-o vreme când pericolul logoreic al improvizaţiilor deja contaminează bună parte a comentariului estetic. Destui eseişti, inclusiv din reviste consacrate, pur şi simplu „povestesc” sau reproduc imagini, fără să releve semnificaţii, conotaţii discursive, principii estetice.
Încercări de evaluare ştiinţifică a frumosului literar, de motivare tehnică a stilului au mai existat. Se pare că oarece succese au repurtat metastructuriştii saussurieni, structuraliştii bolognezi, statisticienii şi semasiologii, însă metodele de mai sus n-au prea făcut şcoală la noi, cer pregătire, migală şi timp, de aceea datul cu părerea, folosirea flerului, ca să „nu zicem rău de nimeni”, contaminează mare parte a opurilor critice. E de sperat ca procedeele computerizate să le modifice obişnuinţele.
Studiul e construit după regulile lingvisticii moderne: gramatică poetică, stilistică (lexicală, morfosintactică, repetiţie, enumeraţie, antonimie, paradox, epitet, comparaţie, metaforă, semasiologie şi chiar poietică), adăugându-i un inconsistent capitol referitor la contextualitate ca în final să cedeze plăcerii jurnalismului literar în „Un laitmotiv – lumina” (p. 180). Observaţiile noastre ţin mai mult de opţiuni, nu de metodă: toţi marii poeţi îşi personalizează lirismul, nu numai Nichita. Însă depersonalizarea poate fi o marcă distinctivă. Apariţia „necuvintelor” nu e determinată neapărat de „insuficienţa semantică”, nici de căutarea „suprasemnificaţiei”, căci necuvântul este neantul, inexistentul, nedeterminatul, nu „nenumitul”, sau „l’indicible” de care au abuzat simboliştii francezi şi ermeticii. Inovaţiile-i lexical-morfologice copleşesc abia după domolirea războiului cu criticii şi detractorii, mai cu seamă începând cu „Necuvintele”(1969). Par a fi consecinţa unor acuze de repetiţii tematice, improvizaţii formale şi neînnoire stilistică. Dar Isusă, copacă, balaură, paltină, cucă, împărată etc. nu reuşesc să ilumineze unghiuri, nuanţe absconse ale imaginarului poetic.
Până la urmă, jocul specific simbolicii muzicale cu vocale şi consoane, cu aglutinări lexicale sugerând stări greu de explicat în cuvinte nu exprimă aceeaşi bătaie de joc la adresa nu a burghezilor îmbuibaţi, ci a burgheziei roşii inculte şi gregare? Ce nevoie expresivă fantastică îl determină să scrie se încingează, în loc de se încinge, m-am fost gândit, în loc de mă gândisem? După atâţia ani trebuie să spunem că inovaţii „de amorul artei” ca: mă desfulgea, îşi despiaptănă, s-a dezdurerat, cărămizeşte, scintilând etc. n-au prins, fiindcă poezia se încăpăţânează să rămână mai degrabă un „voluptuos joc de icoane” decât un spectacol al fonemelor, al protezelor lexematice rezultate din „să ne copilărim, să inventăm cuvinte”. Semn al frondei şi al radicalismului, al contestării juvenile. E adevărat însă că „prin acest pseudo-limbaj se încearcă o verificare a puterii cuvântului, real sau fictiv” (p.p. 24-25), dar poetul nu a reuşit să reconstruiască un tip de comunicare sui generis.
Agasantă este parada unui metalimbaj încărcat de neologisme specioase precum: paronomaza, epizeuxis, epanalepsa, simploca, epanadiploza, paliptotonul, antanaclaza, parigmenonul etc., unele nefiind înregistrate nici măcar în DN. Ilustrările cu citate ne scot de fiecare dată din încurcătură. Însă atunci când are de analizat categorii clasice ca numerologia, confundă semnul grafic, cifra, cu numărul fatidic ori magic: „pământul şi cifra doi”, „(cifra!) «doi» semnifică aici nu echilibrul, ci tensiunea interioară” (p.77 et passim). E vorba de implicaţii cabalistice ale „numărului”.
Analiza trece arareori de structură, deşi abordează adesea concepte ţinând de semantică. Nu a fost la fel de convingătoare când studiază efectele structurale în planul consecutiv imaginii, nu doar al scriiturii, al inovaţiei lexicografice.
Aparatul critic, bibliografia, realizate cu acribie filologică, dovedesc buna orientare ştiinţifică. De fiecare dată, când interpretările par a-i exceda argumentaţia, apelează la nume consacrate ca Nicolae Manolescu, Tudor Vianu, Constantin Ciopraga, Matei Călinescu, Romul Munteanu, Eugen Simion, dar şi Friedrich Hugo, Genette Gérard etc. Câteva idei din Post scriptum rămân memorabile: „romantic…suprarealist…percepţia cosmicului prin transgresarea limitelor spaţiale”. (p.191)
Nivel de redactare/adresabilitate înalt, elitist, dar orice creator de statui trebuie să ţină cont de detalii purtătoare de sens.
(Apărut în Crai Nou – Suceava)
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 