Apărută la sfârşitul anului trecut la editura Minerva, recenta carte a dlui prof. Emil Constantinescu reconstituie act cu act, minut cu minut momentele revoluţiei româneşti, o epopee tragică a generaţiei noastre. Cu probe irefutabile, autorul reia, continuă, detaliază şi argumentează idei, aserţiuni, unele regăsite şi în „Timpul dărâmării, timpul zidirii”, 4 vol., 2002 ori în „Adevărul despre România”, 2004.
Destinul lucrărilor de istorie nu coincide cu al celorlalte. Istoriografia postdecembristă a continuat sarcinile politic-propagandistice trasate la congresele PCR: glorificarea, eroizarea românilor şi a artefactelor de pe teritoriul locuit de ei, neapărat unice, primordiale pe mapamond, cinstirea multiplelor talente şi virtuţi naţionale odată cu apoteoza conducătorilor geniali, de la Burebista la Mihai Viteazu, Ceauşescu ş.a.m.d. Demnitatea şi spiritul critic-analitic se învaţă greu. De aceea, Mnemosina şi fiica sa, Clio, nu se pot elibera încă din cămaşa Dejanirei, moştenită de la activiştii fostei Cântări a României. Excepţiile nu generează încă o masă critică necesară ieşirii din labirintul ideologic.
Lansată cu modestie la Timişoara, apoi la Bucureşti, prezentată elogios, dar sumar, de câţiva istorici, comentată mai pe larg de dna prof. Zoe Petre, cartea nu a stârnit interesul major al mediilor noastre. Conţinutul complex, densitatea datelor, organizarea minuţioasă a materialului cules din arhive, dosare penale, ordine de luptă ale marilor unităţi militare, mărturii ale participanţilor la evenimente, cu identităţi asumate în clar, cu situări exacte în spaţiu şi timp, dublate adesea de propriile observaţii, căci autorul a fost prezent la majoritatea acelor acte, reuşesc în premieră să pună cap la cap date disparate pentru a alcătui un întreg – un adevăr. Al Domniei Sale şi al multora dintre noi. Adevăr de care doar idealiştii mai fac vorbire, ceilalţi preferând o bătălie politică de sumă nulă. De două decenii. Preocuparea obsesivă a fostului preşedinte coincide cu dorinţa unei societăţi civile neglijate astăzi, scârbită şi sătulă de promisiuni politicianiste de legiferare a decomunizării, a lustraţiei, de descoperire a vinovăţiilor, de pedepsire a ucigaşilor şi a celor ce au ordonat masacrele. Căci armata şi securitatea porniseră într-o primă fază un război injust, sângeros, inegal împotriva propriului popor, lipsit de apărare, dar dornic de libertate. Or, prin constituţie, aşa totalitară cum era, cele două entităţi erau obligate să-l ocrotească. Ordinul comandantului suprem însă a fost altul. Deşi perora de la tribuna roşie patriotismul înfocat, dragostea de neam şi de valorile sale, cu cinism criminal a comandat lichidarea opozanţilor. Nu i-a păsat decât de viaţa sa şi a consoartei. În schimb, cei din eşalonul secund, aşezaţi discret pe frontul din spate, au trecut în tihnă la înfăptuirea reconcilierii iliesciene, i.e. la acapararea puterii politice şi economice, înstăpânirea pe bunurile întregului popor chiar din primele ceasuri de după aburcarea în elicopter. Cică numai ei se pricepeau la economie, industrie, cultură, educaţie. Ei bine, sunt încă „la datorie”. Până la spolierea ultimei picături din avuţia naţională.
Ceea ce înspăimântă este că dnii Iliescu, Măgureanu, Brucan, Voican, Mazilu etc. au ştiut. Au pândit febrili masacrul de la Timişoara, adulmecând posibilitatea de a se răspândi în toată ţara, căci nu cunoşteau altă doctrină de înhăţare a puterii decât aceea învăţată la marxism leninism şi la cursul scurt Maskirovka. S-au temut să iasă în faţa kalaşnikoavelor cu o garoafă în mână, ca fraţii noştri de la Praga, Budapesta, Berlin, Varşovia, preferând accederea la putere pe uşa din dos, după modelul asaltului leninist asupra ţărilor învecinate, căzute prin aceeaşi strategie de cucerire, „Să curgă cât mai mult sânge!”, ca să legitimeze noua putere bolşevică şi cozile de topor autohtone. Din laşitate şi oportunism, au tolerat, ba chiar încurajat excesele sangvinare ale unui Militaru GRU-KGB, venit să subjuge armata unor ţeluri străine, devenite caduce odată cu retragerea trupelor sovietice în 1958, să plătească poliţe şi să se răzbune pe foşti colegi din tabăra pro-vest. Cine le-a dat putere de decizie acestor inşi descalificaţi milităreşte de când hăul să răspundă. Fără circumstanţe atenuante: ştiau că acţionează sub umbrela unor servicii ostile.
Planul de „salvare” a bunurilor şi a liderilor, inclusiv locali, a fost atent pus în operă. Sacii de bani şi valori s-au cărat la loc sigur. Din timp. Ca şi cum li s-ar fi trasat sarcină de partid. Căpeteniile mai importante au fost scoase din perimetre şi protejate cu tot cu averi, rude, tovarăşi de către detaşamente speciale venite de la centru. Astfel s-a pregătit instaurarea noului şi originalului regim democratic. Al democraţiei lor. Nu poţi citi o pagină fără să-ţi năvălească sângele în obraji. De ruşine şi revoltă.
Cercetând document cu document, lucrurile de mai sus capătă contur şi chipuri clare în carte. Miza ei? Viitorul României „care se anunţă neliniştitor”, educarea demnităţii celor ce azi se lasă cumpăraţi şi mituiţi cu un blid de linte, demantelarea „conspiraţiei tăcerii şi a minciunii” (p.13) „de pe poziţia milioanelor de români cinstiţi care cred în adevăr şi dreptate” (Ibid.). Reamintiţi-vă cuvintele celui mai iubit fiu dintre pământeni: „Trebuia să trageţi!… trebuia să trageţi în ei!… Trebuia să-i omoare pe huligani!” (pp. 58-59 et passim). Însă, copleşiţi de necazuri peste necazuri, românii uită, lăsându-se ademeniţi de sforari nostalgici, încuibaţi în sisteme clientelare cărora elitele politice nu reuşesc să le dea o replică pe măsură. Justiţia nici atât. Înalţii diriguitori nu doresc adevărul. Doar puterea nemăsurată.
Destinul acestei cărţi? Ca şi al nostru. Unul ingrat.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 