Oricine urmăreşte viaţa noastră politică descoperă stupefiat că populismul însoţit de mesajul demagogic a rămas cea mai eficientă cale de adunare a voturilor. Tribulaţiile acestei stratageme sunt clar şi dureros subliniate de către Tom Gallagher în „Furtul unei naţiuni” (Humanitas, 2004), carte din cauza căreia ar fi trebuit că să curgă multă cerneală în România. Or, în afara câtorva semnale şi recenzii, mare lucru nu s-a spus.
Apărut în Rusia ţaristă ca ideologie şi mişcare precursoare socialismului prin anii 1870, populismul devine doctrină politică abia în procesul de eliberare a Americii Latine. Lăsând la o parte varianta unui curent artistic de început de secol XX, populismul defineşte o atitudine politică vizând satisfacerea revendicărilor populare imediate fără o finalitate pe termen lung (Larousse). Este o modalitate rapidă, eficientă de a obţine, a menţine puterea şi controlul asupra unor mase electorale paupere, lipsite de carte şi simţ civic. Ţinta ascunsă e raptul banului public.
Motivaţia prezenţei deşănţate a populismului în România este aceeaşi ca pretutindeni: înapoierea social-economică generatoare de sărăcie, lipsa transparenţei, precaritatea educaţiei politice şi, de aici, imposibilitatea situării într-un spectru politic normal (Gallagher, p.26). Adică între stânga hipertrofiată şi dreapta anemică. De reţinut că majoritatea formaţiunilor se declară de dreapta. Vinovaţi sunt actorii politici atât de dinainte dar mai ales de după revoluţie, când năvălesc intempestiv în prim-plan veleitarii şi oportuniştii, cei ce, eliberaţi de conjunctural, nu au fost, nu sunt în stare să alcătuiască un program politic, indiferent de culoare, să-l explice ori măcar să-l susţină şi să obţină voturi în cunoştinţă de cauză. Au câştigat alegerile, inclusiv ultimul preşedinte, cu acelaşi mesaj populist care i-a garantat d-lui Iliescu 3 (patru) mandate şi i-ar mai fi garantat pe viaţă, dacă era cazul. Din nefericire, nici unul dintre aleşi nu se simte revoltat că, fără populism, nu s-ar fi putut câştiga nicio majoritate pe mândrul nostru plai. Revolta, interioară, a multora, nu dintre ei, ci dintre noi, e pe măsură.
Situaţia se cuvine a fi analizată.
După o lectură sumară a programelor politice nu numai ale partidelor ci şi ale candidaţilor la europene, se observă de departe că par făcute de aceeaşi mână. Demagogia şi o variantă actualizată a limbii de lemn au pus stăpânire pe oferta electorală de la stânga la dreapta încât îţi vine să-l înţelegi pe dl Geoană, conştient că fără să promită marea cu sarea, fără să lase senzaţia că poate deveni un atotputernic tătuc asemeni predecesorului său nu are nici o şansă de a ocupa jilţul Cotrocenilor, tehnica minţirii alegătorilor fiind stăpânită până şi de ultimul candidat la oricare post de primar comunal. Mandatul d-lui Constantinescu a fost o lecţie aspră pentru politicieni şi analişti politici care nu au înţeles nici azi mesajul „scârbei” funciare faţă de politicianismul populist, de ipocrizia şi cinismul atâtor vânători de adeziuni electorale.
Lipsa transparenţei în munca de concepţie politică îşi are rădăcinile în absenţa cercetării ştiinţifice, a clarviziunii, a definitivării unor proiecţii generale pentru fiecare domeniu de dezvoltat. Oriunde în lume partidele îşi stabilesc la vedere sfere de interese politice, economice, sociale, pe o perioadă determinată, iar inamicul îl constituie subdezvoltarea, obstrucţionarea libertăţilor, inechitatea socială. Formal doar, mesajul constructiv se află şi la noi, dar nimeni nu dă două parale pe el, pentru că în fapt efluviile activiştilor de campanie sunt dirijate spre distrugerea cu orice preţ a adversarului.
Datorită proastei circulaţii a ideilor, a programelor, niciodată puse în operă, electorii nu-şi canalizează simpatiile partizane în funcţie de doctrine de stânga ori de dreapta, ci după lideri „carismatici”, autoritari, cu notorietate, cópii mai mult ori mai puţin fidele ale modelului ceauşist. Şi e de mirare pentru că, dacă posesorul mantalei staliniste generatoare de adepţi „aplica” doar marxism-leninismul, competitorii actuali sunt oameni şcoliţi, informaţi, umblaţi prin capitalele politicii mondiale. Cu toate acestea, imorala uşurătate politică urmează scrupulos itinerarul sistemelor de relaţii fără a se crampona de ideologii nobile ca propăşire, bine comun, perorate pe de rost nu numai în campaniile electorale, iar practica dublului mesaj încă nu a dispărut.
Nenorocirea e că nici viitorul imediat nu sună încurajator întrucât populismul a devenit necesitate de stat. Nici un guvern nu a încercat să aplice programe de diminuare a dependenţei individului marginal(izat) faţă de banul public, aşa cum nu s-a desfăşurat vreo campanie măcar temporară de educare a electoratului fără acces la ziare, radio ori televiziune. Depolitizat-depersonalizat, învăţământul românesc, ajuns a şaptea roată la căruţa bugetului, nu mai face nici un fel de educaţie social-politică. Cât despre Political High School în variantă autohtonă, rezultatele se văd. De reamintit că imediat după revoluţie politica a fost alungată din firme şi instituţii, iar politicienii au fost înfieraţi proletcultist drept vânători de ciolan, ceea ce nici nu era departe de adevăr. Nimeni nu a ne-a învăţat că implicarea profesionistă în politică este în fapt un gest patriotic, iar serviciul dedicat celor mulţi devine un act creştinesc dacă e făcut cu bună-credinţă.
Ca mai totdeauna de-a lungul istoriei lor zbuciumate, norocul românilor nu a venit de la ei înşişi, ci de la mari personalităţi ale străinătăţii care şi-au dat seama că niciun politician carpatin nu-şi va tăia singur craca de sub picioare punând în practică reforme coerente şi eficiente de dezvoltare a statului de drept şi a democraţiei.
Petru Tomegea, Cambridge
Petru Tomegea - ePolitica 