Nostalgia unui mare partid de stânga

Social-democraţia românească se zbate de un sfert de veac să construiască un partid puternic de stânga, dar, deşi am urmărit fenomenele politice postdecembriste cu atenţie, nu ştiu cum s-a făcut că FSN, PDSR, PSD… au fost orice altceva, dar mare partid de stânga nu.
Să nu credeţi cumva că aserţiunea de mai sus abdică de la proprietatea termenilor, însă o formaţiune politică nu poate avea decât o singură preocupare, să-şi pună în operă principalele elemente ale ideologiei, iar social-democraţii noştri au avut mereu o teamă şi o jenă să se manifeste ca atare. Nu este exclus ca acuzaţia de continuator al doctrinei şi practicilor defunctului PCR să fi constituit adevărata piedică. Mai ţineţi minte sloganele străzii în 1990? „FSN ce mai e? PCR!”
În timp, „emanaţia” revoluţiei a ajuns formaţiunea cea mai bogată, cu cea mai bună logistică în teritoriu, cu sedii, organizare, maşinărie redutabilă de adunat voturi, dar, din păcate, dominată de o încrengătură de interese private şi de grup, cu foarte mulţi membri de vază acum cercetaţi penal şi chiar condamnaţi pentru delicte de drept comun, mai ales corupţie, mită, asocieri infracţionale…
Abdicarea de la ideologia şi principiile social-democrate a devenit de mulţi ani obişnuinţă: pentru a câştiga alegerile, activiştii, comilitonii din presă şi pesediştii înşişi promit mereu marea cu sarea, îşi fidelizează propriile bazine electorale cu mită, până şi ajutoarele UE pentru săraci fiind folosite în acest sens. Procesul lui Liviu Dragnea a scos la iveală şi alte procedee, tot fără legătură cu stânga. Aşadar manipulare şi populism. Iar pe acest culoar n-au fost niciodată singuri.
În aceste zile s-a schimbat(?) leadershipul PSD, prim-ministrul renunţând, probabil pur formal, din cauza deficitului de imagine, la funcţia principală în partid şi ar fi fost de aşteptat ca înlocuirea să fi dus la relansarea unor vectori social-democraţi, cu atât mai mult cu cât s-a intrat intempestiv în precampania electorală.
Aşteptarea a fost zadarnică fiindcă, iată, descoperim acum un partid debusolat, care nu mai ştie ce să promită electoratului, dând semne de rătăcire ideologică. Pentru că, va fi revenit el Ion Iliescu în prim-palanul stângii, dar nu e permis ca într-o ţară UE să reînvie totuşi sloganele şi manipulările specifice anilor stalinişti din istoria României. Pe deasupra, astfel de mesaje şi-au dovedit ineficacitatea şi în campania prezidenţială.
Astfel, asistăm la reluarea unor vechi cabale precum naţionalismul primitiv, stimulată punctual şi de comportamentul lui Viktor Orban, teoria străinului-duşman de moarte al României, cel ce nu vrea ca scumpa noastră ţărişoară să se dezvolte, teorie lipită forţat de imaginea lui Iohannis, ideea frustrantă că am devenit o colonie a Germaniei, a Europei hiperdezvoltate, a SUA… şi cumpărăm totul de-a gata de la imperialişti… Tocmai de aceea nu lasă puterea din mână Victor Ponta. Ceea ce mă convinge că, aflat departe de propriul electorat, PSD a uitat că acesta a mai învăţat câte ceva în ultimii ani.
Veţi spune că numai Ponta, Ghiţă şi Iliescu au astfel de retorică populistă, naţionalist-înfocată, dar nici discursul (de învestitură?) a lui Liviu Dragnea nu a fost altceva decât o prelungire a acestora. Nu a perorat el împotriva „campaniei pe bani mulţi” desfăşurată de luni bune contra alegerii sale în fruntea PSD? E clar că, în loc de afirmare a stângii, urmează o răfuială la vârf, răfuială repetată după fiecare schimbare de lider.
A se mai observa că lipsa de mesaj politic autentic a caracterizat formaţiunea social-democrată în toată epoca Ponta-Dragnea, aşadar nu e ceva nou. Nou este faptul că s-a declanşat bătălia electorală, iar activiştii PSD sunt complet descoperiţi şi lipsiţi de muniţie. Doar cu mesaje precum „Iohannis e tot Băsescu”, iar PDL face jocurile în PNL şi se pregăteşte să preia frâiele guvernării după ce au nenorocit ţara între 2009 şi 2012, e clar că apariţia unui adevărat partid de stânga mai are de aşteptat.

Petru Tomegea

Demistificarea funcţiei politice

Mai întâi, termenii: demistificare înseamnă în cazul de faţă renunţarea la forme mentale, superstiţii, credinţe şi obişnuinţe vechi legate de conducători: 1. personajul politic actual nu mai ţine de mitologie, nu mai este unsul lui Dumnezeu, ci al votului cetăţenesc. Cel mult, bunul Dumnezeu îi poate da conducătorului gândul cel bun; 2. Politicile publice, deciziile Guvernului nu sunt rezultatul unor calcule mondiale, nu pică din cer şi nici nu sunt trase la sorţi, ci sunt emanaţia postelectorală a puterilor legislativă şi executivă.
Deşi cele două adevăruri sunt arhicunoscute, continuăm să idealizăm formaţiuni şi personaje politice, aşteptăm în continuare personajul salvator, atotputernic, atotştiutor, ne facem iluzii creându-i o aură unică şi intangibilă, pregătindu-ne astfel dezamăgirile viitoare. De aceea, alegerile nu le-au câştigat Constantinescu, Băsescu ori Iohannis, ci le-au pierdut Iliescu, Năstase, Ponta. În plus, politicienii noştri sunt aleşi dintre noi, muritorii de rând, deşi ar trebui ca politica să devină o profesiune legitimată prin studii şi competenţe.
Pornind de la aceste considerente banalizate de atâta folosinţă, se poate vedea cu claritate câţi paşi am făcut înainte şi câţi înapoi după decembrie 1989. Dacă paşii înainte au devenit repede capitalul electoral al guvernărilor postdecembriste, paşii înapoi au primit explicaţii fanteziste, populiste şi manipulatoare.
Adevărul ingrat este că toate puterile politice s-au folosit cu asupra de măsură, nu de posibilităţile şi calităţile cetăţenilor, ci tocmai de nivelul scăzut de înţelegere, de naivităţi, forme mentale vetuste şi obişnuinţe. Cu riscul de a plictisi, reamintesc doar câteva: „Iliescu apare, soarele răsare”, „În decembrie (1989), Dumnezeu a fost român”, iar toate evenimentele politice începeau cu Tatăl nostru şi sfârşeau inevitabil cu „Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Mesajul transmis poporenilor: nu noi am decis, ci aşa a hotărât Dumnezeu.
Or, un ateu format în URSS ca Ion Iliescu, personaje ca Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian… nu puteau fi aduse de mama natură, nici prin intervenţia divinităţii, în schimb, apelul la cele sfinte a fost hotărâtor: pentru mulţi ani, figura lui Iliescu a fost asociată unui personaj biblic, un tătuc „sărac şi cinstit”, singurul în stare să ne scape din ghearele totalitarismului şi ale sărăciei. Dacă acum astfel de informaţii ne provoacă jenă şi zâmbete amare, în 1990 i-au adus peste 85% din sufragii.
Date fiind caracteristicele de mai sus, nici Convenţia Democratică nu ar fi câştigat alegerile în 1996, dacă nu ar fi apelat la astfel de subterfugii: Emil Constantinescu, lui Ion Iliescu: „Credeţi în Dumnezeu?” Răspunsul negativ al acestuia l-a adus la Cotroceni pe profesorul Constantinescu, a cărui „carismă” a fost subliniată inspirat printr-o ţinută amintind de un domn iubit de popor, Alexandru Ioan Cuza. Însuşi Traian Băsescu şi-a dus poporul de mână prin deşertul crizei.
Ce mijloace are politicul pentru a-şi menţine la nesfârşit actualul statu quo? Aceleaşi folosite de când lumea: îndepărtarea poporului de decizia politică prin abdicarea aleşilor de la programele cu care şi-au câştigat voturile, ceea ce se întâmplă de 25 ani, menţinerea stării de ignoranţă prin marginalizarea educaţiei şi refuzul meritocraţiei, lipsa educaţiei civice, diminuarea rolului presei, al mediilor, în genere, politizarea discursului public până la plictis şi golire de sens…
Iată de ce, în loc să avem bărbaţi de stat, dedicaţi treburilor ţării, avem vedete mediatice, ahtiate după audienţă şi notorietate, interesul public cedând mereu întâietatea interesului particular sau personal. De ce se pliază politicienii după vechi cutume şi forme mentale vetuste? Din interes electoral. Doar el primează.
Cine vrea să perceapă corect ultimele evenimente şi fenomene nu are decât să privească ce se întâmplă cu noul preşedinte: Iohannis a câştigat alegerile pe demersul politic învechit, destructiv-desfigurant, fără cap şi coadă, fără perspectivă al lui Victor Ponta, plecat în cursă ca favorit. Singura sa „avere” a fost mitul neamţului harnic şi de cuvânt într-un context european favorabil.
Depinde de „neamţ” ce se va alege din bagajul mitic şi mistic cu care a venit la Cotroceni în condiţiile în care societatea încearcă să iasă din tiparele descrise mai sus.

Petru Tomegea

Pe ce se bazează Victor Ponta?

a

Să recunoaştem din capul locului că întrebarea din titlu se pune atunci când cineva încearcă să facă pe grozavul, când se prezintă sub o altă identitate decât aceea recunoscută, încearcând să-şi inducă interlocutorul în eroare. Adevărat este că Marin Preda a făcut din această întrebare o artă de a scoate la iveală ascunzişurile personajelor sale.
Fireşte, nu intenţionăm să facem un studiu de caz, deşi ar merita fiindcă astfel de situaţii sunt destul de frecvente la vârful politicii noastre, iar între liderii PSD fenomenul s-a manifestat cu prisosinţă, fiind suficient să deschidem lista cu Adrian Năstase, Miron Mitrea, Dan Matei Agathon…
De remarcat că VP nu şi-a arătat adevărata faţă de la preluarea celei mai importante funcţii executive: mi-l amintesc, alături de Crin Antonescu, ca pe un tânăr modest şi bine intenţionat, înhămat la căruţa Opoziţiei, cel puţin asta lăsa să se vadă în desele sale apariţii televizate. După mătrăşirea lui Crin şi mai cu seamă odată cu campania electorală din 2014, declanşată de el însuşi cu luni bune înainte de termenul legal prin spectacolul faraonic de pe fostul Stadion 23 August, au început să se manifeste accese de grandomanie şi aroganţă, fără ca nimeni din preajmă să-l tragă de mânecă. Iar aceste accese s-au tot accentuat, culminând în întâlnirea televizată cu candidatul Klaus Iohannis.
Dacă până atunci lui VP i s-au iertat destule ieşiri necontrolate şi schimonosiri ale adevărului, ei, bine, faţă în faţă cu candidatul Iohannis, s-a văzut cu claritate că tânărul prim-ministru nu prea are stofă de om politic de anvergură. Deşi a venit bine pregătit în studioul electoral, nu şi-a putut înfrâna temperamentul plin de sine şi tupeu, de şmecher ieftin şi arogant, considerând că are a face cu un biet provincial ne-obişnuit cu tertipurile dâmboviţene.
Ceea ce din punctul său de vedere şi al consilierilor de imagine, dar şi din partea unui importat segment al mediilor, s-a dovedit adevărat. Da, primarul Sibiului nu se simţea acasă printre „mitici”, de aceea, cu astfel de procedee lipsite de eleganţă şi fairplay, a şi fost aproape desfiinţat şi desfigurat politic, creându-ni-se impresia că nu este pregătit pentru cea mai înaltă demnitate a statului.
Cum a fost posibil aşa ceva? Foarte simplu: printr-un comportament suburban. După fiecare intervenţie, VP părea a spune: „V-am spus eu. Vedeţi? Habar n-are! Nu ştie nimic. E complet străin de România. N-are niciun dram de experienţă…!” Şi, din păcate, chiar le spunea. Acesta a fost momentul hotărâtor când mi-am dat seama că sub mormanul de hârtii cu care venise la întâlnirea televizată scotea capul un alt VP, unul cu o doză nemăsurată de superficialitate, agresivitate, obrăznicie şi şmecherie, iar cu aşa ceva, în concepţia celor ce nu i-au dat votul, nu se cădea să ajungă reprezentant al tuturor românilor. Alegerile le-a pierdut încă de atunci.
I s-a adăugat o campanie de presă deşănţată, orchestrată de stafful său electoral cu manipulări proletcultist-naţionaliste: trebuie să alegem în frunte un român, nu un străin, Iohannis ne va vinde ţara alor săi aşa cum a vândut şi copii… Cât tupeu şi câtă desconsiderare faţă de alegători, să vii în al XXI-lea secol cu minciuni din recuzita ocupantului sovietic-bolşevic?
De aici a început degringolada personajului nostru. Iar de atunci, deşi Coaliţia de guvernământ i-a îngăduit o perioadă de reinventare începând cu concediul alături de Sebastian Ghiţă în Emirate, reinventarea nu a fost posibilă. Apoi lui VP i s-a dat o a doua şansă a reinventării, operaţia la genunchi în Istanbul. Degeaba. Iar la întoarcere, deficienţele caracterologice de mai sus au devenit şi mai evidente.
Pierzându-şi aura de învingător, bazându-se obsesiv pe defuncta USL şi a fostului electorat din 2012, dispărut între timp, abandonat de socialiştii europeni, VP nu mai are nicio marjă de negociere nici în interior, nici în afară.
Or, în astfel de circumstanţe, fie Coaliţia de guvernământ, fie Parlamentul ar fi trebuit să renunţe la un personaj toxic pentru a nu periclita viitorul social-democraţiei româneşti, statul de drept şi democraţia. Aşadar, pe ce se mai bazează VP? Deocamdată doar pe loialitatea membrilor guvernului şi a câtorva apropiaţi. Se va vedea îndată că e prea puţin.

Petru Tomegea

Victor Ponta, ultimul salvator

Politica românească se chinuie în aceste zile să depășească faza romantismului târziu – suntem totuși la începutul mileniului al treilea, vorbim și scriem despre pragmatism, era cibernetică și cucerirea spațiului cosmic, dar politica noastră băltește încă într-un diletantism demn de un sfârșit de Ev Mediu desuet.
Să ne înțelegem: nu de forme moderne ducem lipsă, ci de adecvarea fondului. Fiindcă ne aflăm printre ultimele țări în care politica e adânc personalizată, liderul continuând să fie privit ca un soi de tătuc salvator sau de jupân, fără de care fie partid, fie un guvern, fie ambele își dau duhul. Pe când un manager democrat, apt să aplice ce a învățat din cărți sau de la alții?
Ei, bine, dacă în democrațiile consolidate, general vorbind, politica este construită științific, pe baza deciziilor democratice, a studiilor de diagnoză și prognoză, dacă sunt reanalizate și reșapate concepte precum puterea coercitivă și noncoercitivă ori sunt studiate mai în profunzime raporturile între ideologie, formațiuni politice și cele trei puteri ale statului de drept…, la vârful clasei noastre politice nu există cine știe ce preocupări pentru aprofundarea teoriei politice conform actualului stadiu de dezvoltare și noilor conjuncturi interne și internaționale. În loc de fundamentare teoretică, politicienii își epuizează eforturile într-o campanie electorală perpetuă, neavând liniște până când nu-și lichidează concurenții.
Acesta este adevăratul motiv al băltirii: nu există idei, programe clare și sigure pentru ziua de mâine, darmite pentru o lună, un an, o legislatură! Nu găsim cele mai bune căi de reformare a societății, a economiei, a administrației, a educației, iar lipsa reformelor se răzbună. Or politică înseamnă știința bunei guvernări.
Voi porni demonstrația de la citatul-sperietoare din vasta experiență politică a lui Victor Ponta și a consilierilor săi: „Dacă nu câştigăm prezidenţialele, scapă cine poate”. Citatul exprimă o stare de fapt pe fondul unei importante componente psihologice. Starea de fapt este aceea enunțată mai sus: fără Victor Ponta – președinte, România se duce de râpă, PSD dispare ca partid, iar membrii săi trebuie toți să se predea justițiarilor ori să dispară. Probabil va fi știind el ce va fi știind.
Așadar, dacă România nu s-a dus de râpă după 6 luni de președinție a lui Iohannis, coaliția de guvernământ stă într-un singur personaj, și acela beteag: o simplă operație la genunchi făcută departe de țară, și politica românească se dă de ceasul morții. Prim-ministrul e chemat de urgență acasă fiindcă motoarele guvernării s-au gripat, majoritatea parlamentară susținătoare a Guvernului abia așteaptă să se dezmembreze, social-democrația se risipește, iar interimarul Gabriel Oprea, ales de către însuși prim-ministrul en titre, cum își alege boierul vechilul, trădează idealurile…
Spusă cam cu jumătate de gură, și mai degrabă pentru a-și mobiliza armata de activiști și lipitori de afișe, previziunea lui Victor Ponta e în curs de înfăptuire. Da, scapă cine poate: el însuși s-a făcut a merge la Baku la o manifestare sportivă și s-a refugiat în spitalul familiei Erdogan la Istanbul. Să fi avut premoniția, poate informația unui binevoitor dinăuntrul sistemului, că procurorii l-ar fi putut aresta?
A se mai observa că stânga românească nu se poate despărți de imaginea tătucului, insistând asupra acestui cult al salvatorului. Numai că experiența de până acum demonstrează fără tăgadă că în spatele salvatorului de ocazie s-au ascuns întotdeauna mafia politico-economică și corupția, mătrășirea adevărului și a banului public, clientelismul cel mai mizerabil, iar anturajul lui Victor Ponta nu face excepție. Cu toate acuzele de dosare politice și prigoană a liderilor PSD.
Cum a rămas partidul majoritar fără tătuc? Evident, nu prin operația la genunchiul lui Victor Ponta, ci printr-o foarte proastă politică de cadre, determinată de teama acestuia de a fi înlocuit de la conducerea partidului și, implicit, a guvernului, teamă care s-a materializat prin degajarea terenului din jurul său de personalități concurente, cu reale posibilități de accedere la vârf. Iar acum, salvatorului i-a sosit scadența.

Petru Tomegea

SOS Limba română!

Ca și alți jurnaliști, scriitori și lingviști, privesc cu îndurerată îngrijorare evoluția limbii române literare după revoluție, evoluție care a devenit dramatică după apariția Internetului și, mai ales, a telefoniei mobile. Din păcate îngrijorarea noastră nu a trezit din letargie nici Academia, nici Ministerul Educației și nici Parlamentul României, iar situația se înrăutățește pe zi ce trece.
Mai întâi descrierea faptelor:
1. Mizeria financiară în care se zbate cea mai mare parte a presei românești care nu mai permite angajarea unui corector, lipsa de competențe lingvistice ale oamenilor de televiziune și radio au făcut ca starea limbii române să se degradeze continuu. Nu este ziar, nu este emisiune vorbită la radio și televiziune care să nu se confrunte cu greșeli de pronunțare, de ortoepie-ortografie și de exprimare. De proprietatea termenilor nici nu mai vorbesc.
2. Odată cu pătrunderea și răspândirea Internetului, limba română a primit lovitura de grație, foarte puțini fiind operatorii care mai folosesc limba română corectă. În plus, lucrările normative editate de Academie, Gramatica Limbii Române, DEX și DOOM, nu mai sunt respectate. De aceea, în acest caz, se înregistrează două situații critice:
a. Un mare număr de jurnaliști, autori de cărți, inclusiv de lingvistică, scriitori, editori nu au recunoscut ultima reformă ortografică, scriind mai departe cu î din i și sînt în loc de sunt.
b. Dar nenorocirea cea mai mare este acceptarea de către presa scrisă și electronică, internet și telefonie mobilă, a scrierii fără diacritice, ceea ce pune în imposibilitate folosirea eficientă a traducătorului și a transcriptorului automate. Cum poate cineva să înțeleagă un context în care apare cuv. fata, când acesta se poate citi: fata scrie, o fată scrie, cățelușa făta sau fătă, am prins fâța ori o fâță (un pește), are fața senină ori are o față senină? Așadar 8 (opt) lexeme diferite, dar scrise la fel.
De ce a devenit o povară limba română? Iată de ce: imediat ce învață literele la școală, ba chiar înainte, micuții și cei ce acum învață românește au dificultăți în a înțelege corect un text fără diacritice, iar mulți renunță. Vi se pare normal? Se mai întâmplă așa ceva undeva pe mapamond? Nu cred.
S-a motivat că limba română trebuie simplificată ca să poată fi deprinsă mai ușor, dar, la o analiză atentă, învățarea devine și mai dificilă. În plus, am observat că limba maghiară și limba poloneză, ca să iau exemplele cele mai apropiate, au mai multe diacritice decât limba română și nu i-a trecut prin cap niciunui savant maghiar sau polonez să renunțe la ele, fie și pe Internet. E clar că e vorba de altceva: neștiință, comoditate, rea-voință, de nu cumva, atentat la limba română, ca să aibă justificarea că limba română nu poate sta alături de celelalte limbi europene.
Priviți ce luptă surdă se dă pe tărâm lexical: limba franceză care ne-a relatinizat două secole vocabularul, cedează încet-încet în fața limbii engleze, iar neologismele de origine engleză sunt preferate chiar dacă în locul lor avem cuvinte românești arhicunoscute: task – sarcină, obligație, market – magazin, center – centru, group – grup, system – sistem, star – stea, black – negru, glow – strălucire, safe – sigur, ship – vapor, iar lista pare nesfârșită.
Odată stricată, măcelărită limba română, ea nu mai constituie un mijloc de comunicare valabil pentru tot mai mulți organizatori români de congrese, simpozioane și conferințe, preferându-se, de obicei, limba engleză. E primul semn că noile elite românești strâmbă din nas, lepădându-se de limba maternă, limba strămoșilor, aceea care ne-a ținut uniți, salvându-ne de la pieire 2000 de ani. Încet-încet, limba română devine o limbă de mâna a doua: priviți cât de repede se înmulțesc grădinițele, școlile generale și liceele cu predare-învățare în limba engleză și germană!
În 25 ani, limba română a ajuns la un statut secundar, fiind lipsită complet de promovare și cultivare. In afara școlii și a facultății de profil, nimeni nu se mai îngrijește să avem un mijloc performant de comunicare, de aceea viitorul nostru ca popor e pus sub semnul întrebării. Iar acestea nu sunt deloc coșmaruri personale, nici sforării populist-patriotarde, ci exprimă o îngrijorătoare stare de spirit.

Petru Tomegea

Politică ori justiție?

Nu cred că au fost perioade politice mai tulburi în acești 25 ani de democrație decât aceste 6-7 luni de agonie postelectorală a PSD și a guvernării Ponta. Așa cum nu cred că este normal să te cramponezi de putere și să ascunzi adevărul în spatele unor manipulări puerile. Nu se poate ca un prim-ministru căruia i s-a dat pe mână soarta României să se întrebe cu nonșalanță: „dacă un guvern se schimbă că vrea un procuror, de ce mai facem alegeri?”
Ce se ascunde în spatele acestei întrebări retorice? Un adevăr foarte simplu și, de aceea, greu de ascuns: făcând dosare unor cetățeni români, politicieni, membri ai Parlamentului, ai Guvernului sau ai consiliilor locale, niciun procuror nu intenționează să schimbe rezultatul alegerilor libere, de aceea nu citează în fața instanțelor senatori, deputați, miniștri, prim-miniștri, primari, funcționari, ci numai și numai pe acei cetățeni care în exercițiul funcțiunii au încălcat legea și s-au lăsat corupți din varii interese și motive.
Iată de ce afirmația că un procuror poate schimba majorități de guvernământ, guverne, miniștri, primari înseamnă asunderea problemei de fond, aceea că respectivii cetățeni au încălcat legea. Iar cetățenii României, conform actualei Constituții, sunt egali în fața legii indiferent de statutul lor social. Așadar niciun procuror sau judecător nu se apucă de schimbat guverne, prim-miniștri, primari, parlamentari, ci încearcă să-i ducă în fața instanței spre dreaptă judecată pe cetățenii găsiți vinovați.
Necazul Guvernului Ponta și al majorității actuale de guvernământ, cu siguranță, și al altora, e că mulți cetățeni cu dosare în Justiție și la DNA sunt membri ai Guvernului, ai Parlamentului, ai Consiliilor locale și chiar primari, iar anchetarea și condamnarea lor atrage după sine pierderea funcției, ceea ce pică foarte prost la imagine și notorietate publică, punând demnitari ai statului, partide și majorități în dificultate.
Să nu-și închipuie cineva că Victor Ponta, fost procuror, și încă cu funcții, nu cunoaște acest aspect. Și atunci de ce amestecă factorul politic în această ecuație? De ce își asociază în această atitudine o mulțime de deputați și senatori în frunte cu președintele Senatului României, Călin Popescu-Tăriceanu, devenit purtător de drapel al respectivei atitudini?
Pe deasupra, e bine să reținem că respectivii fac parte din Legislativul României, cel ce alcătuiește legile după care se conduce societatea, adică, în termenii Europei civilizate, sunt legislatori sau lawmakers. În aceste condiții, explicațiile nu pot fi decât două: ori nu știu că demersul lor e neconstituțional într-o țară a Uniunii Europene, ceea ce e exclus, ori urmăresc alte interese. Tertium non datur.
Numai că interesele urmărite sunt antidemocratice: crearea unui statut impunitiv pentru cei aflați în exercițiul funcțiunii, constituirea unei clase de privilegiați aflați mereu deasupra legii. Ca să le permită abuzarea legilor și să perpetueze starea de anomie la vârful puterii executive. Poate cineva cataloga altfel decât neconstituțională ofensiva Puterilor executivă și legislativă asupra Puterii judecătorești? În condițiile în care în România principiul separației celor trei puteri ale statului de drept este un bun câștigat încă din revoluția din 1989?
Și asta fiindcă alegerile ar fi trebuit să legitimeze în funcții, cel puțin teoretic, personalități în afară de orice dubiu, oameni competenți, dispuși să-și pună munca și priceperea în serviciul public, nu ariviști puși pe căpătuială, nici activiști de partid care să pună interesul partinic deasupra intereselor celor ce le-au dat votul.
În consecință, nu cred că vreun procuror s-ar fi sesizat dacă n-ar fi avut indicii temeinice asupra faptelor din dosare. Ca să nu mai punem la socoteală că orice greșeală în dosar poate atrage după sine întreruperea carierei în justiție și chiar sancțiuni penale. Firește că au fost și astfel de cazuri intrate în vizorul șefilor și al colegilor, dar ele nu constituie nicidecum regula, ci excepția.

Petru Tomegea

Anticorupția e pretext de răfuială mafiotă?

Titlul are nevoie de explicații: liderii PSD cu dosare la DNA și activiștii lor din mass-media țipă ca din gură de șarpe zi și noapte că e vorba de dosare politice, implicit de poliție politică și că Justiția a devenit cel mai important jucător politic… Așadar, o dilemă: în loc de dreptate, Justiția face politică, iar ei sunt nevinovați, sunt trup și suflet alături de guvern și de prim-ministrul en titre Victor Ponta, se zbat numai ei știu cum să ne plătească salariile, pensiile și alocațiile pentru copii, iar un tânăr (a se citi: necopt, n.a.) procuror schimbă cu de la sine putere majoritățile, recte ceea ce Parlamentul și electoratul au hotărât…
Pentru a rezolva această dilemă, apelăm la metoda falsei ipoteze: să presupunem că toți acuzații de corupție sunt nevinovați, iar procurorii le poartă respectivilor sâmbetele.
Demonstrație: Curtea de Conturi, Corpul de Control al Guvernului, experții băncilor creditoare și ai organismelor financiare interne și internaționale dau ca sigură dimensiunea furăciunilor din România la peste 30% din PIB, adică, 41 miliarde € din 136,4, la dimensiunea anului 2012. Doar Bulgaria ne depășește. Media furtului în UE era de 15,9%, după datele aceluiași an furnizate de Comisia Europeană.
Presupunând că toți mânuitorii de bugete și contracte publice sunt cinstiți, unde și cum au dispărut cele 41 miliarde de €? O socoteală simplă arată că e vorba de 410.000.000 de hârtii de 100 €, de 4.100.000 de pachete de câte 100 de hârtii, adică aprox. 820 de m3 care pot fi încărcați în 25 de trailere – într-un singur an! Greșesc? Am făcut acest calcul pentru că, dacă acuzații și susținătorii lor ar avea imaginea furăciunilor din România, poate s-ar speria ei înșiși, devenind cinstiți și raționali.
Din cele de mai sus, rezultă cu claritate că nu toți mânuitorii de bugete publice sunt cinstiți, la fel cum rezultă cu aceeași claritate că niște funcționari puși să controleze și să aprobe nu și-au făcut datoria, motiv pentru care la noi actele de corupție ies la iveală după îndelungi ani de gestație, mai exact după ce se pierde urma banilor. Este și motivul pentru care procesele trenează în instanțe un alt număr de ani.
Așadar avem furturi de 30% din PIB fără să le fi furat nimeni și nu vreau să mă gândesc unde erau educația, sănătatea, autostrăzile, nivelul de trai și civilizație al României dacă acești bani ar fi fost folosiți cu cap. A nu se face confuzia furtului de bani publici cu alte genuri de furturi, din buzunare, la casa de marcat, din lanul de porumb al cuiva ori din cotețul de găini. Căci banii publici nu pot dispărea altfel decât prin corupție și delapidare.
În aceste condiții, ar trebui să-i rugăm pe moderatorii de talkshow-uri, pe reporterii care le ascultă împricinaților jelaniile să-i întrebe de ce și cum au dispărut banii și unde sunt? Evident că întrebarea e retorică și nu vor primi niciun răspuns. Iată de ce activitatea Justiției trebuie nu controlată de factorul politic, ci intensificată, fiindcă în fiecare conexiune de jaf se află și un politician mai mare sau mai mic.
A doua parte a dilemei e mai simplă: în fața procurorului și a judecătorului nu este niciodată chemat prim-ministrul, deputatul, senatorul, ministrul, primarul, ci cetățeanul X, Y sau Z, fiindcă nu demnitarul sau alesul a furat, ci cetățeanul X, Y sau Z. Cine privește, însă, cu atenție activitatea infracțională a mai-marilor noștri deja condamnați observă imediat că postul, funcția au constituit adevărată mină de aur pentru ei, iar mita, zeciuiala (înmulțită uneori la 20-30-40%), valizele cu bani nu le-au împărțit cu funcția, ci le-au luat în nume personal, căci personal au beneficiat de ei.
Ca urmare, în fața judecătorului nu se află ministrul, nici senatorul, nici primarul Cutare, ci un cetățean oarecare bănuit că a săvârșit o infracțiune. Ideea cu dosarele și procesele politice este o manipulare ordinară pentru a justifica intervenția Legislativului în corpul de legi și scăparea corupților.

Petru Tomegea

A venit vacanța parlamentară,

dar lucrurile sunt mai încurcate ca oricând. Și dacă parlamentarii își doresc o perioadă de liniște și refacere, ca și prim-ministrul Victor Ponta, ei bine, numai liniște și refacere nu vor avea. Deoarece de mai toate marile proiecte ale majorității de guvernământ s-a ales praful și pulberea: nici vorbă de revizuirea Constituției, nici vorbă de regionalizare, nici vorbă de reformarea statului de drept, a economiei, a educației, a sănătății, a administrației…
Și mai e ceva care nu pică bine: de obicei, plecarea în concediu se face după un an greu de muncă, de realizări mai mari sau mai mici, iar zilele, săptămânile libere vin să aducă satisfacția muncii împlinite. Numai că, după un semestru de activitate parlamentară, nu-mi sare nimic important în ochi când e vorba de rezultate: și-au votat moțiuni, și-au apărat colegii de dosarele DNA, și-au atribuit pensii mărite… Din toate acestea lipsește numele țării și al poporenilor care le-au dat degeaba votul.
Veți spune că nu e pentru prima dată când se întâmplă astfel, ceea ce e adevărat, însă acum restanțele parlamentare se adaugă unor crize de leadership guvernamental ieșite din comun: prim-ministrul a fost operat în Turcia, fiind indisponibilizat pentru mai bine de o lună, deocamdată, și-a desemnat cu de la sine putere un locțiitor, ca și cum România ar fi moșia pe care este el vechil. Din păcate zilnic se pierd milioane și milioane de euro din fondurile europene, investițiile scad, serviciile sociale băltesc, legea votului prin corespondență, așijderea.
Așadar, în timp ce alegătorii au fost uitați, s-a „reușit” un semestru de activitate parlamentară dedicată mai cu seamă intereselor proprii: încercarea de slăbire a Justiției prin modificarea a Codurilor Penale în așa fel ca aleșii să nu mai sufere „prigoana” DNA. Iar atacurile nu vin numai din partea deputaților și a senatorilor, ci și din partea președintelui Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu și a prim-ministrului Victor Ponta, dar cică nu în numele instituțiilor din care fac parte sau le conduc, ci în numele lor personal.
Nu că ar fi singura ipocrizie, dar, ca reprezentanți de seamă ce sunt ei, parlamentarii, ar fi putut cere o mediere din partea altor instituții ale statului, de exemplu, din partea președinției care să rezolve diferendul între domniile lor și justițiari. Însă aici nu de diferende era vorba, ci de ditamai dosarele penale ale lui Victor Ponta, Dan Șova și alții, iar aceste dosare vor fi „mediate” de judecători.
Așa că declarațiile lor împotriva DNA și ÎCCJ au fost socotite „încălcări ale independenței Justiției”, urmând să tragă ponoasele, chiar dacă nu le va păsa cine știe ce. Și nu le va păsa fiindcă agonia se prelungește: președintele a semnat decretul de numire ca interimar a lui Gabriel Oprea, liderului UNPR, ocazie cu care putem declara „senini” ca România a ajuns la mâna traseiștilor.
Iar la mâna traseiștilor este din 2009, când PSD n-a mai dorit să facă parte din visul lui Traian Băsescu. Tocmai atunci s-a ivit soluția salvatoare: Emil Boc a avut mai departe majoritate de guvernământ prin grupul de traseiști adunați în grabă în jurul actualului prim-ministru interimar, grup devenit UNPR în 2010. Ei, bine, de atunci toate guvernele au fost la mâna traseiștilor, cu excepția Guvernului USL, iar fenomenul a făcut pui: PLR al lui Călin Popescu-Tăriceanu.
Acum vine vacanța parlamentară, dar vine degeaba: guvern interimar până la însănătoșirea lui Victor Ponta, existența a două centre de putere în Executivul României, fiindcă toate deciziile lui Gabriel Oprea vor fi cenzurate de Victor Ponta, decis să nu-i scape puterea din mână. Plus deciziile pe care va dori să le impună prim-ministrul en titre operat la genunchi.
Firește, prin diligențele prim-ministrului interimar, generalul Gabriel Oprea, strategia de apărare a trecut câine-câinește, s-a reușit și aprobarea Codului Fiscal, pentru a face posibilă scăderea TVA, și a Legii electorale, dar, până la plecarea în vacanță, același lucru ar trebui să se întâmple cu legea Votului prin corespondență și numirea șefului SIE, poate Mihai-Răzvan Ungureanu, poate altul. Între timp, lucrurile se complică prin fisura creată în coaliția de guvernământ. Îl susțin sau nu pe prim-ministrul interimar?

Petru Tomegea

A dat Ponta PSD pe mâna UNPR?

Hai să fim serioși și să nu ne mai prefacem că nu știm: UNPR pentru PSD a fost și probabil mai este o haină de vreme rea, dar agățată totdeauna în cuierul liderului social-democrat și asta deoarece prima rezervă de cadre a progresiștilor au constituit-o transfugii pesediști. Transfugi din diverse motive precum jocul dublu, lipsa de încredere a șefului și neloialitate. Căci promovarea în PSD, ca și-n alte partide, n-a avut niciodată criterii meritocratice. Și apoi, când să fi fost UNPR altceva decât PSD?
Să mai observăm un lucru: la început haina aceasta le-a ținut de ploaie guvernelor Emil Boc – Mihai-Răzvan Ungureanu și președintelui Traian Băsescu, dar rosturile sale au fost altele:
1. trebuia cineva să controleze fluxul venirii proscrișilor altora și al plecării transfugilor proprii prin vestibulul PSD;
2. era nevoie să fie menținuți în zona de influență a stângii ca, la nevoie, să poată obține voturi prin acordarea unor avantaje, contracte publice și chiar funcții ori mită;
3. să colecteze tot ce pică de la celelalte formațiuni politice, poate vreodată să fie de folos stângii. Și iată că din 2009 încoace ocazii s-au tot ivit.
Sub aspect doctrinar, UNPR n-a contribuit cu nimic la îmbogățirea social-democrației, așa cum n-a contribuit cu nimic la schițarea propriei ideologii, în afara refrenului cu interesul național și respectul față de statul de drept, de justiție, deși pe din dos aprobă inițiativele lui Victor Ponta și Călin Popescu-Tăriceanu de obstrucționare a anchetelor DNA.
În aceste condiții, rostul afirmației din titlu este altul: să trezească orgoliul rănit al nucleului tare pesedist pentru a reacționa la jocul politic actual al UNPR, eventual pentru a încerca să reconstruiască zidurile dărâmate ale cetății prin reîntoarcerea fiilor risipitori și prin poftirea altor doritori. Ce șanse are un asemenea demers când oferta PSD nu mai are atractivitatea de altă dată? Foarte puține. Din ce în ce mai puține.
Iar o privire atentă asupra poziționării combatanților pe cele două fronturi dă la iveală adevărul crud: armata pesedistă e tot mai dezorganizată, demotivată, debusolată, iar căpetenia pare să fi dat dosul de frica procurorilor DNA, aflându-se la liniște și refacere pe malul Bosforului. Din păcate, celălalt front nu este unul eminamente politic, ci justițiar: sprijiniți de președintele Iohannis, de servicii, de o bună parte a presei și a societății civile, atâta câtă mai este, justițiarii par mai deciși ca oricând să curețe scena politică la vârf pentru resetarea jocului politic. Se vede treaba că a ajuns cuțitul la os.
Și fiindcă această tendință s-a accentuat prin declarații categorice din partea unor ambasadori și a unor lideri marcanți din UE, i s-au alăturat de la început aripa necompromisă a noului PNL și, în aceste zile, Gabriel Oprea, prim-ministrul interimar, cu al său UNPR. Tendință care deja a depășit primul test: trecerea la mustață prin camerele reunite ale Parlamentului a Strategiei Naționale de Apărare. Al doilea test va fi validarea propunerii lui Klaus Iohannis pentru șefia SIE, Mihai-Răzvan Ungureanu.
O altă gogoașă de presă, soră geamănă cu aceea din titlu: „Victor Ponta a predat Guvernul și…PSD lui Klaus Iohannis!” are exact aceeași țintă ca prima: să trezească din amorțeală vigilența PSD ca să pornească lupta cea mare cu Imperatorul, Stăpânul, Jupânul, Rața Mecanică de la Cotroceni, cel ce-l osândește pe tânărul și bolnavul prim-ministru, Victor Ponta, punând gând rău PSD-ului.
Ca jurnalist, știu bine că cititorii dau năvală atunci când e vorba de înțelegeri ascunse, eventual, oculte, numai că, în fapt, o astfel de înțelegere este un nonsens. E adevărat că Iohannis își dorește un guvern care să-i pună în operă programele enunțate în campania din noiembrie, anul trecut, dar la fel de adevărat este că și Victor Ponta își dorește rămânerea la guvernare, chiar de-ar pieri PSD. Însă cheia acestei situații se află constituționalmente la Parlament și niciodată președintele n-a vorbit de lovituri de stat și alte marafeturi jurnalistice precum cele de mai sus.
Ca atare, Victor Ponta n-a avut cui preda nimic. Până acum.

Petru Tomegea