Menţionat adesea între tarele mentale etnogenetice, fără a fi vreodată studiat pe îndelete, sindromul a dezvoltat o mulţime de simptome în aproape jumătate de mileniu. Consecinţele-i ignobile au produs suferinţe românilor din toate provinciile istorice. Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare au închinat turcilor ţara, recunoscând suzeranitatea Porţii Otomane, numită de cronicari când Înalta Poartă, când Sublima Poartă (Bâb-ı Âli). Au urmat patru secole de tribut tot mai împovărător, de amestec brutal în treburile interne. După 1711, Rusia îşi lăţeşte şi ea ameninţător puterea asupra Principatelor. Nici Transilvania n-a scăpat de „porţi”, vezi episodul memorandiştilor, singura deosebire fiind apartenenţa drăguţului de împărat la civilizaţia europeană. România Mică a lui Cuza şi Regatul lui Carol I au cerut ajutor Franţei şi puterilor aliate pentru fiinţarea entităţii statale unite, iar România Mare şi-a amputat hotarele din aceeaşi pricină, a îngenuncherii în faţa unor entităţi generatoare de servituţi.
Comuniştii au ridicat sindromul la rang de politică naţională: au declarat că armata invadatoare e prietenă, aşternând astfel ţara sub bocancii comisarilor sovietici, pentru a fi jecmănită după poftă până la ultima picătură de vlagă, inclusiv de Tezaurul Naţional. Căci URSS-ul a devenit „poarta” celor mai ruşinoase plecăciuni, la un pas de pierderea fiinţei şi a limbii naţionale, cu largul concurs al cozilor de topor şi al clasei proletare grosolan manipulate. Dar şi al aliaţilor apuseni ai lui Stalin. De abia mai ridicam ochii spre China, Iugoslavia, ori spre Occident, evident, nu cel căzut în „imperialism”, ci acela al comuniştilor francezi, spanioli, portughezi etc. Cărora le-am făcut temenele degeaba.
În era de ticăloşire a virtuţilor strămoşeşti, am ridicat biserici nepieritoare şi rugăciuni fierbinţi pentru izbăvire divină. Ne-ar fi trebuit şi Academii, dar am fost mereu „subt vremi”. În plus, domnii nu se omorau după carte. Însă limba română a acumulat un şir lung de proverbe şi zicători, de forme mentale de neclintit: „Capul plecat sabia nu-l taie”, ascunzând cu grijă partea a doua: „dar nici soarele nu-l vede!”, „Întoarce şi celălalt obraz oricui te loveşte”, „Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă”, „Peştele mare îl înghite pe cel mic”, toate pe leitmotivele: „Ce să-i faci! Asta e! Mai rău de atât nu se poate”. Semne de fatalism prin care ne tăiem mereu aripile speranţei.
Te-ai fi aşteptat ca, odată cu recâştigarea libertăţii, după încropirea unei democraţii autohtone, să ne recăpătăm sentimentul demnităţii naţionale, călcat în picioare aproape cinci veacuri. Or tocmai când kalaşnikoavele „revoluţionarilor” ciuruiau ziduri şi mulţimi, liderul „emanaţilor” se grăbea să reconfirme „ascultarea” românilor faţă de Moscova, fără să-i tresară pe faţă măcar un semn de întrebare, fără să-şi privească semenii în ochi. Avea şi un pretext: că „e normal” să spună „cine suntem şi ce vrem”. Adică să cerem aprobare pentru a ne bucura de libertate. Arareori un popor a fost mai adânc umilit.
Aici nu poate fi vorba de credinţa că lumina vine de la răsărit, cum îşi justifica Sadoveanu trădarea voievozilor din propriile cărţi, ci de mentalitate de veşnică slugă. Azi înţelegem de ce: accederea la putere se făcuse cu efort gorbaciovist şi trebuia să ne manifestăm cu toţii, nu doar oportuniştii, recunoştinţa până la adânci bătrâneţi. Credinţă nefastă nu numai a diriguitorilor comunişti că legitimitatea depinde de cineva „din afară” sau „de sus”. Or într-o ţară liberă legitimitatea vine de la popor. Înainte, legitimitatea venea de la monarh, de aceea l-au mătrăşit pe regele nostru. Ca să ne închinăm la „tătucul popoarelor”. Nici astăzi nu ne e clar statu-quo-ul postbellum. Cu siguranţă există un contencios, se vor fi făcut înţelegeri tainice, mutuale, încă nedivulgate, între marionetele dâmboviţene şi Împăratul Roşu. Încă păstrate ca înfricoşătoare secrete de stat. De aceea relaţiile se inflamează periodic. În schimb avem destui diriguitori forţoşi şi o armată de diplomaţi, mai numeroasă ca a unor state de câteva ori mai mari.
Rătăcind între Estul eşalonului secund al nomenclaturii ceauşiste rămase la putere şi Vestul celor câţiva disidenţi curajoşi, al ţărăniştilor, liberalilor şi monarhiştilor, România a trezit interesul dar şi îndurarea NATO şi UE, care au făcut un gest de graţie, plin de riscuri, ca să libereze din universul concentraţionar un popor aşezat în răscrucea vânturilor şi înjosit de conducători becisnici. Pentru prima dată, căciuleala negociatorilor noştri avea un sens înălţător şi patriotic: binefăcătorii nu ne cereau tribut, nici nu ne ciunteau din suveranitate sau autonomie. Ne acordau doar şansa nesperată să-i ajungem din urmă.
Cu toate acestea, mentalitatea slugarnică nu s-a ofilit, din contră, au reînflorit uneltirea, pâra şi pârâşii. Chiar dacă până şi vizirilor ori comisarilor kaghebişti le trezeau scârbă. Aşa că Bâb-ı Âli s-a mutat la Bruxelles ori Strasburg, iar uneori la Casa Albă. Între timp, pârâşii s-au perindat prin cancelariile europene ori prin redacţiile marilor agenţii de presă. Să-şi ponegrească duşmanii dinlăuntru. Mai lipsea podul de pungi cu aur de la Mogoşoaia până la pragul Preamăritului Vizir. De nu vor fi fost şi acelea.
Ca să ne băgăm în seamă, dar şi pe sub pielea celor puternici, am croit „din cuţite şi pahară” o axă: Londra-Bucureşti-Washington, dar nu s-a învârtit nimic în jurul ei, iar neliniştea electorală ne-a împins la o ultimă(?) ploconeală: al doilea om în stat se furişează la Moscova…
Povestea asta fără sfârşit va mai fi fiind auzită şi prin alte părţi, dar pe acolo lumea ştie de unde se trage: secole de educaţie precară, comunicare imposibilă ori primitivă între diriguitori şi populaţie, încălecarea puterilor în stat, tocmeală în loc de lege. Or nu pomeneşte nimeni de aşa ceva. De aceea „cum am fost, aşa rămânem”, vorba poetului.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 